Ne-am obișnuit să ne bucurăm când soarta ne surâde și, tot la fel, ne-am obișnuit să acceptăm resemnați când soarta își adună norii peste noi! Ce să faci? Ce ți-e scris pe frunte ți-e pus, nu-i așa?
Până la urmă această vorbă populară celebră este favorită pentru explicarea oricărui eșec uman, pentru fiecare eveniment neprevăzut și nedorit, de fapt, pentru orice se întâmplă în cursul unei vieți. În felul acesta ești exonerat și de orice responsabilitate pentru că, nu-i așa, nu stă în puterile tale să schimbi ceea ce este stabilit mai dinainte cu privire la destinul tău!
De aici a început și fatalismul, credința fermă, că indiferent ce face, omul nu are nicio putere asupra propriei existențe, cā este doar o frunză-n vânt, o marionetă în mîinile unei forțe divine care i-a stabilit deja viitorul! Chiar și pentru aceia care nu se identifică cu o orientare spirituală anume, este acceptat faptul că unele circumstanțe sunt în afara controlului uman.
Din păcate acest concept a modelat viziunea despre viață pentru generații întregi în lunga istorie a umanității! Se pierde astfel, motivația de a depune eforturi pentru a schimba ceva în viața prezentă, dispare asumarea responsabilității pentru propriile alegeri în ce privește gândurile, emoțiile, comportamentele, conducând la o anumită stare de inerție care poate duce, în cele din urmă, la tutlburări afective. De exemplu – depresia!
Din nefericire, deși izvorât din conceptul antic cu privire la capriciile zeilor, nici creștinismul nu a adus prea multă lumină, în această frământare continuă cu privire la destin, deși… ar fi putut!
Nicio persoană din istoria creștinismului nu a fost asociată atât de mult cu doctrina predestinării ca Jean Calvin. În 1844, Alexander Schweitzer a afirmat într-o carte că predestinarea este „dogma centrală” a teologiei lui Calvin. Totuși, nu Calvin este cel care a „inventat” doctrina predestinării și nici nu este singurul din istoria creștinismului care a susținut-o. Aceeași învățătură se găsește la Luther, Melanchthon, Bucer și Zwingli.
Fiecare a scris câte ceva despre predestinare în stil propriu, însă, în toate punctele ei esențiale, au avut aceeași poziție. În perioada creștinismului medieval, aceeași învățătură poate fi găsită la Gregory de Rimini (1300-1358) sau la cel mai influent teolog al lumii catolice Toma D’Aqvino (1224-1274).
De fapt, teologul care a conturat primul doctrina predestinării este Augustin, iar Calvin l-a urmat îndeaproape! Dar Augustin, de unde? Desigur influențat de vechea filzofie greacă! Creștinismul răsăritean n-a stat nici el deloc departe de ideea predestinației!
„Noi numim predestinare decretul veșnic al lui Dumnezeu, prin care a decis în Sine ce a dorit să fie cu fiecare om (în parte)]” – așa sună definiția lui Calvin! Adică Dumnezeu alege să facă ce vrea cu cine vrea – căci „pe unii i-a ales pentru viață veșnică iar pe alții pentru osândă veșnică” și aceasta indiferent de alegerea individuală a omului! Aceasta ar anula libertatea de alegere, rolul mântuitor al lui Hristos și, desigur, judecata lui Dumnezeu! De ce să fii judecat pentru ceva ce ți-a fost stabilit mai dinainte?
Ai rămâne surprins, probabil, să descoperi că nu există un astfel de concept în Biblie! Apostolul Ioan spunea: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Dacă este vorba de un destin – atunci destinul este viața veșnică! Și, mai ales, este o problemă de alegere rațională și conștientă. Nu la aceasta se referă Dumnezeu prin cuvintele: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul… Alege viața, ca să trăiești…!” (Deuteronom 30:15-19) ?
Dacă vrei să afli mai multe, vezi și:
TOP 7 LUCRURI DIN BIBLIE DESPRE PREDESTINAȚIE
GIPHY App Key not set. Please check settings