Securiști în straie sfinte

Moscova, 1946. O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Nicodim Munteanu, este întâmpinată cu mare fast de patriarhul Alexei al Moscovei şi întregii Rusii şi alaiul său. URSS îi primeşte pe ierarhii români cu braţele deschise. Sovieticii militau pentru o apropiere a celor două biserici. În schimb, patriarhul român nu-şi dorea un asemenea lucru, considerând că era echivalent cu o subordonare a bisericii sale în faţa intereselor sovietice. Aşadar, merge la Moscova împins de la spate de către ministru Petru Groza, care făcea constant presiuni asupra lui.
Punctul culminant al vizitei a fost atins la finalul uneia dintre şedinţe, când Nicodim este martorul unei scene tragicomice. Pentru că-şi uitase rozariul în sala sinodală, s-a întoars sa-l recupereze, doar spre a fi lovit în plin de dovada dureroasă că nu stătuse de vorbă cu trimişii lui Dumnezeu, ci cu cei ai lui Stalin. „În momentul ăla, i-a văzut pe mitropoliţii care participaseră la disputa teologică demachiindu-se, scoţându-şi bărbile şi mustăţile. A fost atât de şocat Preasfinţitul Nicodim Munteanu încât i-a spus domnului Maniu (n.r. – Iuliu Maniu, la acea vreme, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc): «Domnule preşedinte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit damblaua! Am rămas îngheţat când am văzut că discutasem, două zile, probleme de dogmatică, de apologetică, cu nişte agenţi care, după ce şi-au terminat misiunea, s-au demachiat şi s-au dus în treaba lor»“, povestea, într-un interviu, Corneliu Coposu. Întâmplarea îi fusese relatată chiar de patriarh.
Aceasta este partea luminoasă!
Imaginea nu ar fi întreagă dacă nu am avea și pastoralele partinice, favorabile războiului glorificând armata germană și fuhrerul german, Adolf Hitler! Anticomunist convins, patriarhul Nicodim, îl felicita pe mareșalul Antonescu pentru cucerirea Odesei, fără să spună însă, nimic de sutele de evrei spânzurați pe străzile orașului și măcelul, nejustificat totuși, al miilor de cetățeni ai Odesei, ca represalii pentru bombardarea comandamentului armatei române din oraș! Și-a justificat poziția prin simpatia deschisă față de mareșal! Nu a regretat niciodată poziția pro-război și în memoriile lui nu este nicio părere de rău pentru susținerea regimului dictatorial! De fapt n-a fost ferit nici de criticile credincioşilor pentru pastoralele sale în care laudele treceau – în funcţie de cum bătea vântul istoriei – de la nazişti, la bolşevici. Aceasta este partea întunecoasă!
Patriarhul Nicodim a fost dezamăgit de preoțimea securistă!? Dar El a dezamăgit la rândul lui! Ar fi putut să fie altfel?
„Despre morţi numai de bine!” sau „Despre morţi numai adevărul!” – sunt cele două perspective aflate în opoziţie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori a ieșit de pe scena istoriei câte un personaj suficient de însemnat şi de controversat în acelaşi timp. Și patriarhul Nicodim nu este singurul!
Avem însă și o altă perspectivă! Tot cu lumini și umbre, dar așezate într-o altă dimensiune! Personajul este cunoscutul apostol Petru! Cunoscut pentru iubirea lui pentru Isus – hotărât și șovăielnic, credincios și temător, categoric și nesigur – el este cel care are toate caracteristicile omului predispus să dezamăgească! Se declară gata să moară împreună cu Isus pentru ca tocmai el să fie cel care, în grădina Ghetsimani, să dea tonul fugii și părăsirii lui Isus! Apoi, Îl urmează pe Isus, în ascuns, la sala de judecată dar, îl trădează susținând categoric în fața oamenilor că nici măcar nu îl cunoaște! Aceasta este partea întunecoasă!
Și totuși, momentul celei mai mari trădări este și momentul renașterii! Rușinat și dezamăgit de el însuși, Petru fuge plânge cu amar! Nu găsim nicio încercare de a-și scuza trădarea! Nu încearcă să îi învinovățească pe ceilalți! Pentru el, trădarea lui Isus, nu are nicio scuză și nicio explicație! Își asumă responsabilitatea și acceptă toate posibilele consecințe! Aceasta este partea luminoasă!
Finalul?
Este iertat pe deplin de Hristos și Petru devine o piatră de temelie a viitoarei biserici! Interesant – a dezamăgit fără să dezamăgească! Această capacitate de a recunoaste greșelile făcute și de a cere iertarea reprezintă, pînă la urmă, măreție unui om!
Pentru că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte și să ne curețe de orice nelegiuire! Dar „dacă zicem ca n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi” 1 Ioan 1:8,9
Mai multe – pe opiniaproduction.studii-biblice/leacul-tradarii