35. Antihristul în profeția lui Daniel

  Nota. Pentru o bună înţelegere a subiectului „Antihristul în profeţia lui Daniel”, se recomandă în prealabil studiul subiectului „ Babilon.  Medo-Persia. Grecia. Egipt. Iudeea. Roma. Statele creştine- incursiuni profetice în/din    istoria omenirii”, în mod special punctele 42-44 şi nota de sub punctul 132. De asemenea,  se recomandă   subiectul “Antihristul în Apocalipsa”.

Daniel 7:7- 28  

Fiara monstruoasă cu 10 coarne =   Imperiul Roman şi statele creştine succesoare.   Nu a existat putere mai avidă de cuceriri şi mai sfidătoare faţă de drepturile elementare ale omului, decât Imperiul Roman. Atât în faza republicană, cât şi în faza principatului şi dominatului, la vârsta păgână a copilăriei ei sau la vârsta maturităţii ei „creştine” de-a lungul mileniului de supremaţie papală şi prin grozăviile nemaiîntâlnite aplicate de statele „creştine”, Imperiul Roman cu toate excrescenţele lui a fost cu siguranţă mai crud şi mai despotic decât „fiarele” anterioare. Dinţii de fier şi ghearele de aramă subliniază această ferocitate în paralel cu simbolul fierului din cap.2.   Profeţia declară că această fiară nu se mulţumea cu sfâşierea şi mâncarea prăzii, ci „călca în picioare ce mai rămânea (rămăşiţa)”. Acest detaliu indică plăcerea sadică a romanilor de a se distra punând pe prizonierii, şi condamnaţii lor să se lupte între ei sau cu fiarele sălbatice în amfiteatre. Circuri asemenea Coliseul ui roman existau în multe din oraşele imperiului. Civilizaţia romană a tratat cu dispreţ creştinismul, iar când se ocupa de el, o făcea numai pentru a se delecta cu suferinţele martirilor. Roma Noua (Bizanţul creştin) şi Roma Papală au continuat în felul lor specific, tradiţia ferocităţii romane. De-a lungul Evului Mediu, Roma creştină a călcat în picioare rămăşiţele slabe ale adevăratului creştinism pentru a salva supremaţia ei.

Cete 10 coarne = Primele regate romano-barbare care au succedat Imperiului. Spre deosebire de semnificaţia pur simbolică a numărului 10 în cap. 2 (zece degete / împaraţi) sau în Apoc. 17 (zece / coarne – împăraţi), unde nu este necesară o listă exactă a statelor creştine succesoare imperiului, aici profeţia indică necesitatea unei liste exacte de zece puteri politice care urmau să apară în imperiu până în momentul răsăririi cornului Antichrist care este al 11-lea. Ordinea cronologică prevăzută în profeţie este clară: după constituirea celor 10, sunt dezrădăcinate 3 din ele pentru a face loc celui de al 11-lea (rămas al 8-lea). Ele trebuie amintite numai pentru a observa timpul exact al apariţiei contului Antichrist. În ordinea aproximativă a constituirii lor (între anii 418-491), acestea au fost: Regatul Vizigot (în Spania şi Galia); Regatul Sueb (în Gallaecia); Regatul Vandal (în Africa Romană); Regatul Burgund (în Galia, pe valea Ronului) ; Regatul Alamanilor (în Elveţia) ; Regalul Franc (în Galia şi Belgia) ; Regalul Ostrogot (în Panonia şi Italia) ; Regatul lui Odoacru (în Italia şi Sicilia) ; ​Regatul Longobard (pe malul Dunării); Regatul Anglo-Saxon (în Britania) 

Fiind martor la invaziile barbare care au fost socotite de contemporani ca pedepse îndreptăţite ale lui Dumnezeu, Fericitul Ieronim scria: „Lumea română se prăbuşeşte…Se apropie Anfichrislul!”.  In primele secole a fost o unitate de înţelegere cu privire la identitatea fiarei a patra şi se credea că acest corn  nelegiuit din Daniel 7 este identic cu Antichristul  prezis de Ioan. Creştinii primelor secole nu doreau căderea imperiului, deoarece credeau că prăbuşirea imperiului ar lăsa loc apariţiei lui Antichrist, cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu (2 Tes 2:7-8). Constituirea acestor zece regate ne duce astfel până în jurul anilor 500, momentul în care, după profeţie, trebuia sa apară cornul Antichrist. 

Caracteristicile acestui corn care trebuia să apară:  1. Din mijlocul celor 10 coarne. Deci tot în Occident şi într-o poziţie oarecum centrală. 2. Înaintea lui cad trei din cele 10. Imediat după constituirea celor zece regate de mai sus, au fost distruse trei din ele: Regatul tui Odoacru (între 489-493), Regatul Vandal (533-535) şi Regatul Ostrogot (536-539). Prin urmare, odată cu smulgerea celui de-al treilea corn barbar care a fost Regalul Ostrogot (536-539) trebuia să apară şi cornul Antichrist. Nu întâmplător, aceste trei regate doborâte au trebuit să aibă această soartă pentru că afectau situaţia politică din Italia şi – Sicilia şi erau state ariene (eretice) care stăteau ortodoxo-catolicilor ca nişte spini în coaste. 3.Se deosebea de celelalte. Ne putem aştepta ca acest regat apărut în învălmăşeala istorică creată de constituirea regatelor barbare, să fie de o altă natură şi să aibă o altă Faţă decât celelalte.

4.Este un corn mic. Ne putem aştepta ca la apariţia lui şi, chiar pe parcurs, să nu fie o mare putere pământească.   5. Avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. O putere pământească mai slabă şi cu un teritoriu mai mic, dar mai impozantă şi mai impunătoare. 6.Cornul are ochi omeneşti. In timp ce restul coarnelor sunt oarbe, el le supraveghează pe toate. 7. Are gură care vorbeşte  cu trufie (vorbe mari). Celelalte coarne sunt mute şi oarbe. Acesta este supraveghetorul lor (gr. Episkopos ) şi totodată el le vorbeşte (învăţă şi porunceşte). Vorbele mari şi trufaşe pot reprezenta şi pretenţiile lui blasfematoare (Apoc 13:5).  8.Va intenţiona să schimbe vremile şi Legea. A schimba vremile ar putea însemna a detrona şi încorona împăraţi, schimbând mersul politicii (cf. Dan 2:21). Mulţi traducători şi interpreţi cred că aici ar fi vorba de schimbarea sărbătorilor. Oricum, nu există decât o singură putere istorică în  creştinătate care a avut îndrăzneala să facă şi una şi alta. Schimbarea legilor civile n-ar fi mare lucru, dar aici este incriminată intenţia de a schimba Legea divină. Şi nu există decât o singură putere istorică ce a pretins că are acest drept de a schimba chiar şi legile divine, deoarece ar fi  primit de la Christos cheile autorităţii supreme. Dintre toate schimbările făcute, cea mai spectaculoasă este transferarea sfinţeniei zilei a şaptea (sabatul biblic) asupra zilei întâi a săptămânii şi asupra altor sărbători create de oameni, sub pretextul cinstirii unor evenimente christologice: naşterea, moartea şi, în special, învierea lui Christos. Cine a făcut această schimbare? Cine a luptat cu tenacitate împotriva sâmbetei, fie ca era susţinută de evrei, de ereticii, arieni, nestorieni şi monofiziţi, sau de cine ştie ce sectă medievală?  9 Va persecuta pe sfinţii Celui Prea înalt. Care putere apărută în acest timp a fost principala autoritate, a considerat libertatea religioasă ca pe o blasfemie şi a zdrobit orice normă a ortodoxiei biblice sub compresorul unei „ortodoxii” tradiţionaliste şi al unui absolutism care a condamnat ca eretici pe toţi cei ce nu-i recunoşteau prelinsa autoritate? Care a fost instituţia cea mai reacţionară şi mai sistematic persecutoare din toată istoria lumii? Cele zece coarne persecută, pentru că ele sunt succesoare ale Romei, dar principalul succesor, cel mai mic,şi, în acelaşi timp, cel mai impozant şi mai pretenţios, este cornul Antichrist. El priveşte şi vorbeşte. Ceilalţi execută. Cine este autorul moral al marilor persecuţii şi măceluri dezlănţuite în şi de către creştinătate? Să se observe că prima fiară are aspect de leu, dar în final o inima de om. A patra fiară este reprezentată de o putere monarhică ce are ochi de om, gură de om (şi încă ce om!), dar inima este de fiară…10.Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de „trei vremi (ani) şi jumătate”. Această perioadă repetată de mai multe ori în Daniel şi Apocalipsa, îşi are ca model tipic cei trei ani şi jumătate de secetă şi persecuţie izabelică din timpul lui Ilie (Lc.4:25). Mai este cunoscută că 42 de luni sau 1260 de zile (vezi trimiterile).

Explicaţii În primul mileniu creştin s-a crezut ca această durată este de trei ani istoriei şi jumătate. Primul cercetător care a înţeles că perioadele profetice trebuie interpretate după principiul „zi-an” (Ez.4:6) a fost stareţul italian Gioacchino da Fiore (Joachim de Floris), un pre-reformator. Acest mod de calculare a timpului profetic a devenit standard printre adepţii mişcărilor antipapale: vaidcnzi, wiclefiţi, husiţi şi toţi protestanţii de după Marea Reformă din sec. XVI. Fiind vorba de o putere care se naşte din Imperiul Roman şi dispare abia la venirea împărăţiei lui Christos, durata ei nu poale fi de numai 1260 zile. Şi nici o persecuţie de trei ani şi jumătate n-ar fi importantă în perspectiva unei viziuni profetice atât de impunătoare. În mod evident, de la timpul răsturnării ostrogoţilor (cel de-al treilea corn arian) trebuie să numărăm 1260 de ani care ne vor duce în mod semnificativ, la acţiunile anti-papale din urma Revoluţiei Franceze. Poate cea mai spectaculoasa previziune a unui interpret biblic a fost aceea a lui Drue Cressener, un protestant englez care, în anul 1689 (cu un secol înainte de împlinire!) a înţeles că începuturile Statului Papal ar trebui căutate în timpul eliberării Italiei de ostrogoţi cu ajutorul armatei împăratului Iustinian. Luând acest timp ca punct de pornire, el a conchis că perioada trebuie să se încheie înainte de anul 1800. După el au fost doar puţini care au făcut aceeaşi aplicaţiei istorică, dar, începând cu anul 1798, odată cu umilirea papalităţii de către armatele franceze, majoritatea interpreţilor protestanţi au recunoscui că cei 1260 ani s-au încheiat. De atunci a devenit standard poziţia că această perioadă se întinde între anii 538 – 1798.  Anul 538 este momentul eliberării Romei (după eliberarea posesiunilor bisericeşti din sudul Italiei) şi începutul domniei papei Vigilius pus de Iustinian şi Teodora şi numit drept „cap al tuturor sfintelor biserici”. În aceiaşi timp, este momentul când se recunoaşte o anumită autonomie guvernării papale, punându-se astfel bazele primului stal papal care va fi confirmat în anul 554 prin actul numit Pragmatica Sancţiune a lui Iustinian. Intre aceste două date, papalitatea a dus un adevărat război împotriva tuturor dizidenţilor, începând cu războaiele anti-ariene, cu convertirea  şi supunerea populaţiilor necreştine sau vechi-creşti ne din Occident şi terminând cu grozăviile inchiziţiilor de tot soiul şi ale tuturor cruciadelor şi războaielor duse împotriva necatolicilor. Nu putem spune că toţi vrăjmaşii Romei au fost „sfinţii Celui Prea înalt”, dar pe adevăraţii sfinţi ea i-a zdrobit odată cu ceilalţi vrăjmaşi ai ei, pentru că ea n-a putut concepe niciodată sfinţi care să recunoască pe cineva Mai înalt decât Suveranul Pontif.  Anul 1798 este momentul în care armatele Franţei revoluţionare intră în Vatican şi desfiinţează practic Stalul Papal, deoarece pontiful nu recunoaşte ordinea de stal din Franţa, care fusese principalul sprijin al papalităţii. După câteva înfiinţări şi desfiinţări succesive ale Stalului Papal, în care timp revoluţiile au măturat din Europa şi din alte zone catolice supremaţia bisericii, în anul 1870 este desfiinţat complet Statul Papal; ne mai fiind recunoscut de nimeni. Abia în anul 1929, printr-un concordat special, guvernul lui Mussolini recunoaşte din nou acest stat straniu, după care evoluţia lui va urma un progres rapid şi o – schimbare de tact radicală. Se pare că primii care au identificat cornul  Anlichrjst cu papalitatea istorică  au fost o serie de „eretici” care făceau opoziţie Romei. Dar prima personalitate care a recunoscut acest adevăr a fost arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg la conciliul din Regenshurg în anul 1240. De atunci, aceasta a devenit poziţia standard a tuturor necatolicilor occidentali.  John Wiclef şi Walter Brute în Anglia; Ian Hus, Savonarola şi valdenzii pe continent, au avut aceeaşi înţelegere. Cu oarecare oscilări iniţiale. Luther a înţeles la fel. „Nu (mai)  susţin că Mohamed e Antichristul;  acesta acţionează destul de grosolan şi un diavol negru e uşor de recunoscut. Insă papa, aici, aproape de noi, este adevăratul Antichrist, al cărui diavol este frumos, elevat, subtil şi strălucit.”Aceeaşi  poziţie a fost o învăţătură oficială a tuturor protestanţilor până în sec. XIX. Regele James I al Angliei. Joseph Mede, hughenoţii Jurieu, Cocceius, savantul Sir Isaac Newton. Louis Gaussen şi mulţi alţi învăţaţi occidentali au văzut în acest corn antichrist papalitatea romană. Este semnificativ, în acest context, modul  în care cardinalul american Newman a înţeles să ia apărarea papalităţii, arătând că nu există neutralitate în ce priveşte atitudinea cuiva faţă de oficiul papal: „Cel ce vorbeşte ca vicar al lui Christos trebuie sa fie ori adevăratul Lui ambasador, ori Anlichrist. Şi dacă nu este un ambasador numit, atunci nu  poate fi altceva  decât Antichrist… Nu există o poziţie de mijloc între Vice-Christos şi Antichristos.” (L.E.Froom. Prophetic Faith of Our Fathers. IV, 668).

Judecarea fiarei a 4-a. Cea mai bună motivaţie a enumerării şi identificării acestor patru, fiare şi a excrescenţelor lor politice sau religioase este de a ne aduce înaintea adevărului solemn că, după aceste fiare, în mod exact după timpul dominaţiei speciale a cornului fiarei a patra, urmează judecata divină. Timpul ei exact este dezvăluit în cap.8, dar aici se dau nişte indicii importante. Judecata începe după timpul supremaţiei cornului mic şi înainte de instaurarea împărăţiei Mesianice (v.21-22,25-26). Chiar după ce începe judecata divină, cornul mic îşi continuă blasfemiile şi comportamentul specific (v. 10-11). Şi fiarele anterioare au fost judecate la vremea lor, dar sentinţa a cuprins doar luarea stăpânirii lor, nu şi a vieţii sociale, culturale, etc ( v.12). După triumful perşilor, Babilonul n-a pierit dintr-o dată. La fel s-a întâmplat şi cu celelalte imperii universale. Judecata este intervenţia lui Dumnezeu împotriva fiarei Antihrist şi în favoarea sfinţilor Lui. Antichrist s-a proclamat pe sine judecător suprem al tuturor oamenilor, iar sfinţii adevăraţi au fost condamnaţi ca eretici. Dumnezeu intervine şi aduce la judecată cazurile tuturor, mai întâi ale „celor din casa Lui (cf. 1 Petru 4:17-18) pentru a stabili în faţa întregului univers, în faţa îngerilor, care sunt adevăraţii Lui sfinţi. Modul în care Dumnezeu va pedepsi pe Antichrist este descris aici pe scurt în v. 11 şi în special în Apocalipsă, mai pe larg. După împărăţiile fiare urmează împărăţia personificată printr-un personaj descris aici ca un Om. În faţa curţii de judecată descrisă în v. 9-10, El este chemat în mod special, este adus într-o procesiune cerească („cu norii cerului”, v. 13-14). Pentru că împărăţia cuvenită Lui constă în primul rând din sufletele pentru care a murit, El este chemat să preia inventarul acestor suflete, domeniul uman al împărăţiei Lui, după care este încoronat ca Suveran al întregii lumi, primind coroanele tuturor imperiilor care au existat, inclusiv coroana cedată de Adam lui Luci fer. Dumnezeu este Judecătorul Suprem (1 Petru 2:23) dar El a dat Fiului Său toată autoritatea de Judecător, pentru că este reprezentantul oamenilor, singurul Mijlocitor: Ioan 5:22.26-27, Fapt 10:42, Rom14:10, 1 Tim.2:5-6. În urma judecăţii divine, sfinţii primesc împărăţia odată cu Domnul lor. (A se vedea şi  lecţia Sanctuarul şi Judecata de cercetare). 

Daniel 8:3-26  

Berbecele şi ţapul = îngerul Gabriel explică berbecele ca fiind imperiul unit al mezilor şi a perşilor v.3-4.20. Cele trei direcţii ale cuceririlor reprezintă trei direcţii ale campaniilor militare care s-au soldat cu cucerirea a trei regate (Lydia, Babilonul, Egiptul). Cele două coarne, sunt cele două puteri ale imperiului:mezii şi perşii. Ţapul este puterea greco-macedoneană care creează un nou imperiu, acela al lumii elenistice (v.21) în urma unei campanii militare fulgerătoare (v.5-6). Iar primul corn, care s-a frânt repede, în culmea gloriei, reprezintă pe Alexandru Macedon.

Cele patru coarne crescute în locul acestuia reprezintă dinastiile celor patru diadohi (Seleukos Nikator, Ptolemaios Lagou,Kassandros, Lysimachos) care s-au încoronat concomitent ca regi, în anul 305 î.e.n.

Un corn mic, care s-a mărit nespus de mult (v.9.23). Tot ce se spune despre acest corn în cap. 8 seamănă foarte mult cu ceea ce se spune despre fiara a patra şi cornul mic al ei din viziunea anterioară (cap.7). De aceea majoritatea comentatorilor de-a lungul timpului au fost de acord că acest corn reprezintă, într-un mod oarecare (principal sau secundar) pe Antichrist, indiferent de identitatea istorică a lui Antichrist. Observaţi asemănarea dintre acest corn şi împăratul Babilohului (Lucifer) din Isaia 14:4.12-15.22). Şi o asemănare frapantă cu dragonul luciferic din Apoc.12. În general, comentatorii sunt de acord că profeţia apostolului Pavel din 2 Tes.2:3-8 despre omul fărădelegii are la bază imaginea cornului nelegiuit din Dan. 8. Textul biblic repetă de mai multe ori ideea că acest corn apărut în antichitate va fi frânt abia la sfârşitul timpului: 1. Vedenia priveşte vremea sfârşitului (v. 17);  2.Se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei (v. 19 a) ; 3. Vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului (v. 19 b) ; 4.(împăratul nelegiuit) va fi nimicit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, [deci, la sfârşit]* (v25. comp cu Dan.2:45, Dan. 11:45, 2 Tes.2:8); 5.Vedenia este cu privire la nişte vremi îndepărtate… (v.26)

Locul şi timpul apariţiei cornului. În viziune, cornul luciferic este văzut ca odrăslind dintr-unul din cele patru regate elenistice, fără să precizeze din care (v.9). În explicaţie, îngerul nu precizează locul, ci timpul: „la sfârşitul (în ultima parte a) stăpânirii celor patru regate” (v.23), când se va fi umplut măsura fărădelegilor. Oare, despre fărădelegile celor patru dinastii se vorbeşte? Sau despre fărădelegile lui Israel? Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice. Explicaţia clasică a majorităţii tâlcuitorilor din trecut şi din prezent – evrei, creştini şi necredincioşi este că acest corn reprezintă pe cel mai excentric, mai orgolios şi mai persecutor dintre regii elenistici, Antiochos IV supranumit Epifanes (..manifestarea vizibila a lui Zeus”), care apare ca un vlăstar al dinastiei seleucide din Siria, un spirit educat la Roma, primul mare persecutor al evreilor dinainte de Christos. Această interpretare se potriveşte cu o parte din cele indicate în profeţie: face campanii în răsărit, spre Egipt şi în Palestina (v.9), totuşi este lipsit de succes. Instituie un soi de cult universal al cărui zeu se proclamă el însuşi, cerând închinarea tuturor supuşilor din imperiu, inclusiv a evreilor. Instituie un soi de inchiziţie care să pedepsească pe evreii care nu se supun. Desfiinţează serviciul divin din Templul de  la Ierusalim şi ridică pe altarul din curte propria lui statuie cu chipul lui Zeus. Interzice, sub pedeapsa cu moartea, serbarea sabatului, posedarea Scripturilor şi alte aspecte ale religiei iudeilor. Totuşi rămân aspecte importante care nu s-au împlinit în evoluţia istorică a lui Antioh: durata de 2300 de zile din v. 14 nu corespunde cu niciuna din datările istorice ale persecuţiei lui Anlioh; acest timp este legat de vremea sfârşitului (vezi mai sus) nu de un rege antic; regele prevăzut de profeţiei urma să reuşească în planurile lui de cuceriri şi persecuţii, ceea ce nu este cazul cu Anlioh; sirianul a murit lovit de o boală, o posibilă pedeapsă divină, dar sfârşitul
încă n-a venit şi Antioh e mort de peste 21 de secole…Se pare că singurele elemente care indică spre Antioh ar fi că Antioh este singurul persecutor istoric al evreilor care provine dintr-o dinastie elenistică aşa cum cere viziunea şi că a înlocuit jertfa zilnică de la templu cu un cult al propriei personalităţi divinizate. În rest, celelalte fapte descriu mai bine pe Antichristul din cap. 7 şi din Apoc. 13. În afară de această opinie clasică, unii comentatori creştini au identificat acest corn cu Islamul, deoarece este o putere politico-religioasă orientală care sfidează atât iudaismul cât şi creştinismul. Dar timpul apariţiei nu se potriveşte, iar locul apariţiei nu spune mare lucru, deoarece nu există nici o continuitate politică între regatele elenistice şi Islam. În teologia adventistă se pare că numai Ludwig Conradi a legat cele 2300 zile-ani (încheiate în 1844) din v. 14 de slăbirea şi îmblânzirea Imperiului Otoman. O altă poziţie clasică reprezentată de unii rabini medievali şi de numeroşi comentatori protestanţi (printre care şi savantul Sir Isaac Newton) este identificarea acestui corn cu Roma în ambele faze (păgână şi apoi creştină) ale evoluţiei ei. Astfel se justifică atât cuceririle mari din v.9 cât şi persecuţiile şi atacul împotriva templului, a poporului lui Dumnezeu, a adevărului, a lui Christos şi a Sanctuarului Său ceresc. Această soluţie se armonizează şi cu profeţia din cap.7. Singura problemă mai serioasă este faptul că originea Romei nu se află în nici unul din cele patru „coarne” elenistice. Explicaţia dată de aceşti comentatori (şi continuată de majoritatea interpreţilor clasici adventişti, de la William Miller până astăzi) este că Roma intră în scena politică orientală prin cucerirea Macedoniei (anul 168 î.e.n.), devenind moştenitoarea imperiului şi a ambiţiilor lui Alexandru cel Mare. Totuşi, la data aceea Roma nu era „un corn mic”, era cel puţin la fel de puternică şi stăpânea teritorii mai întinse decât cele patru regate elenistice (care între timp decăzuseră şi se înmulţiseră). În plus, dacă Inspiraţia a intenţionat ca Roma să fie văzută aici în prim plan, de ce este ea văzută ca o excrescenţă elenistică ? În principiu, se poate admite această explicaţie aşa cum şi cele zece coarne barbare răsar din capul fiarei romane în cap.7, deşi ele sunt întemeiate de triburi venite de dincolo de hotarele imperiale. Totuşi, Macedonia rămâne doar una dintre provinciile romane, imperiul avându-şi matricea, izvorul şi centrul la Roma, nu în lumea elenistică. Isaac Newton credea că soluţia se află în a traduce „după unul din ele” în loc de „dintr-unul din ele. Dar traducerea este forţată şi nu oferă un sens relevant. Altă soluţie propusă e că aici Roma este văzută din punct de vedere religios, ca moştenitoare a cultului zeificării regale din ritul babilonian, apoi medo-persan şi mai apoi elen.   

O soluţie destul de răspândită astăzi este aceea a Dr. Wlliam Shea care consideră că un aparent dezacord gramatical în textul original s-ar explica prin intenţionarea unei formule chiastice care ar face ca originea cornului „din unul dintre ele” să nu se refere la cele patru coarne, ci la cele patru vânturi (puncte cardinale) vezi v.8 u.p. şi 9 a. Dar un corn ieşind din aer printre alte coarne care nu obişnuiesc să răsară decât din capete de animale, nu inspiră încredere. Explicaţia necesită mai multe explicaţii decât oferă. În această schiţă de comentariu se propune o soluţie ce va deveni tot mai evidentă pe măsură ce se va observa desfăşurarea profetică a capitolului 11 (care este o explicaţie lărgită a cap.8). Nu se intenţionează o prezentare dogmatică sau care să înlocuiască soluţia tradiţională. Dar întrucât soluţiile noastre sunt ridiculizate de alţi creştini şi întrucât soluţia oferită de evanghelici şi de alţi teologi nu ne dezavantajează cu nimic, am putea considera că acest corn care pare să fie în prim plan, şi cu oarecare timiditate Antioh Epifanes, iar în plan secund şi cu mai mare forţă, parc să fie Antichristul profetic al viziunii din Daniel 7 şi 2 Tes.2, este şi Antioh şi Antichrist în acelaşi timp. Aceasta nu este o soluţie originală; în timp ce unii creştini cred că profeţia s-a consumat odată cu Antioh, alţii cred că ea priveşte numai pe un Antichrist care încă nu a venit. Dar există mulţi exegeţi care cred că acest corn este în prim plan Antioh şi, ca aplicaţie secundară, Antichristul viitor. Aşa cum Emanuel din Is.7:14 este în primul rând un prunc cu identitate mai obscură şi contemporan cu Isaia, şi în aplicaţie secundară (văzută şi de Isaia şi de Matei) este Messia. Dar în timp ce teologii ne-adventişti se referă la Antioh ca tip al unui Antichrist exclusiv viilor, noi avem avantajul că, din capitolul 7, cunoaştem identitatea istorică a Antichristului. Dacă vedem în acest corn atât pe Antioh Epifanes (educat la Roma!) cât şi pe următorii soli ai Romei cezarii şi pontifii romani înţelegerea tradiţională a profeţiei este păstrată în esenţă. Avantajul acestei soluţii nu este numai practic. Capitolul 11 indică în mod evident necesitatea de a vedea în această putere (numită acolo „împăratul de la miază-noapte”, începând cu v.21) pe Antioh Epifanes, dar şi pe Antichristul istoric. Papalitatea, împăratul Babilonului apocaliptic. Această soluţie poate da aparenţa de slăbiciune (dar şi cele şapte scrisori din Apocalipsa sunt adresate unor biserici, cu o dublă aplicare: contemporană cu Ioan şi profetico-istorică!). George McCready Price şi Desmond Ford (în comentariul scris înainte de alunecarea lui soldată cu retragerea acreditării în 1980), precum şi alţi teologi AZS actuali favorizează această soluţie, pentru motive exegetice. Dacă luăm în serios ceea ce spunea Domnul: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, am putea identifica după faptele lor pe aceia care aparţin acestei dinastii luciferice care este spiritul Romei. Primul venit a fost Antioh Epifanes, apoi au venit cezarii care erau şi pontifi şi zei, apoi au venit pontifii care se voiau cezari şi se simţeau zei. Şi cine ştie cine va mai veni? N-ar fi de mirare ca încoronarea acestei lungi dinastii spirituale să fie făcută de apariţia vizibilă a însuşi spiritului luciferic care a patronat Roma şi, venind, să pretindă că este însuşi Christos, pentru a confirma pretenţiile şi opera istorică a vicarului său ! Asemenea evreilor contemporani cu Antioh, Iosif Flaviu a recunoscut în acest corn pe Antioh Epifanes. În timp ce alţi învăţaţi evrei au aplicat acest simbol la Imperiul Roma,vechii scriitori ai Bisericii, de asemenea, au fost împărţiţi cu privire la interpretarea acestui simbol. Este interesant, totuşi, că Hipolit şi Ieronim, cei mai mari comentatori ai profeţiilor din antichitatea creştină, care recunoscuseră locul Romei în cap. 2 şi 7. au fost de acord cu Iosif Flaviu şi cu Porfiriu că acest corn, din cap.8 şi împăratul persecutor din cap. 11 reprezintă pe Antioh Epifanes. Dar, spre deosebire de Iosif şi de Porfiriu, Hipolit şi Ieronim văd în Antioh Epifanes doar un tip al lui Antichrist.

S-a înălţat până la oştirea cerului = Oştirea cerului este interpretată de înger ca fiind poporul sfinţilor (v.24), care sunt comparaţi cu stelele. Persecuţiile sunt văzute ca o călcare în picioare a poporului lui Dumnezeu (asemeni fiarei a patra din cap.7). După cuceririle pământeşti în direcţiile amintite de v.9, cornul luciferic se ambiţionează să ia cu asalt domeniile cereşti ale religiei, ale conştiinţei individuale. Nimic nu este cruţat.

S-a înălţat până la Căpetenia Oştirii. Uneori perioada de slujbă a preoţilor la templu este numită la fel: ţava, oştire, de oarece se compara cu regularitatea, rigoarea şi disciplina militară. În acest caz, „căpetenia oştirii” poate fi un mare preot, fiindcă se spune că această căpetenie are un sanctuar. Îngerul interpret arată că acest personaj nu este altul decât „Căpetenia căpeteniilor” (v.25 —sar sarim).   Acest termen ebraic se aplică la comandanţii militari. Aşa cum ar fi fost înţeles de antici, el ar însemna „Comandantul Suprem al Armatelor” unui imperiu. Nu putem să nu ne amintim că Dumnezeul Creator este numit în VT „Yahwe, Dumnezeul oştirilor” (Domnul oştirilor, Domnul Savaot). Dar există şi un alt aspect; în cartea lui Daniel, îngerii sunt numiţi cu acest termen (sar —comandant; cuvânt tradus cu căpetenie sau voievod). Astfel „demonii patroni” ai impeiului Persan şi ai imperiului Macedonean sunt numiţi sar (sărim), ca şi Mihael, Arhanghelul , protector al lui Israel (Dan. 10:21, 12:1). Există o singură Persoană căreia I se pot aplica toat aceste aspecte (mare preot, arhanghel, Dumnezeu al oştirilor): Christosul preexistent, Fiul lui Dumnezeu; El a apărut în faţa lui Iosua ca un Comandant militar şi, cerându-i închinare ca şi lui Moise pe vremuri, S-a recomandat ca fiind „Căpetenia Oştirii lui Yahwe” (losua 5:13-15). O sfidare a lui Christos este avută în vedere aici. Şi această sfidare este minoră din partea lui Antioh Epifanes (poreclit „Epimanes” nebunul) în comparaţie cu atitudinea Romei care s-a măsurat în mod conştient cu Christos. Şi dacă Roma cezarilor s-a înălţat ca un Anti-Christos, condamnându-L pe El şi pe urmaşii Lui, Roma papală a reuşit mult mai mult, pretinzându-se a ocupa oficiul de Vice-Christos. În limba greacă, termenul compus Antichristos, înseamnă Vice-Ghristos (ca şi în cazurile: antibasileus = vicerege; Antipater= care ţine locul tatălui, moştenitorul).

I-a smuls „necurmatul”. Cuvântul jertfă este adăugat de traducători, nu se află în text. Se poate înţelege ca fiind vorba de arderea-de-tot continuă de la templu, de alte aspecte ale ritualului în care se cerea continuitate, sau de ceva relativ la Marele-Preot văzut aici. Miller şi pionierii AZS au crezut că necurmatul acesta este păgânismul şi au stăruit asupra unei paralele exegetice cu 2 Tes. 2:7, unde un anumit „obstacol” se cere a fi înlăturat pentru a se instala „omul fărădelegii”. Aici pionierii au văzut înlăturarea „necurmatului” (păgânismului) pentru a se instala „urâciunea (fărădelegea) pustiitoare” adică papalitatea. Dar „necurmatul ” acesta, indiferent ce ar fi în mod real, este ceva care aparţine Căpeteniei Oştirii (deci lui Christos). În istoria interpretării acestui detaliu a existat o dispută destul de serioasă în care noua interpretare (propusă de Conradi şi acceptată de mulţi printre care şi W. White) a învins timpul şi inerţia spiritului conservator. Ellen White, deşi a fost citată în sprijinul explicaţiei millerite, a declarat că n-a primit nici o lumină specială şi a sfătuit să nu se încurajeze disputele. Ideea că această „necurmată”, ar fi jertfa lui Isus, antitipul jertfei necurmate de la Sanctuarul pământesc, pare să nu răspundă suficient la toate criteriile (vezi comentariul de la Dan. 12:11). Poate că Daniel a văzut cum ambiţiosul „corn” a smuls un obiect vizibil din mâna sau din posesia Marelui Preot ceresc? În acest caz ar putea fi ceva pe care Marele Preot trebuie să-1 poarte „necurmat”,cum ar fi veşmintele pontificale, pieptarul judecăţii cu oracolul divin (Urim şi Tumim) sau diadema şi mitra pontificală cu inscripţia „sfânt pentru Domnul”, şi care simboliza ridicarea păcatelor poporului !? (Ex.28:29-30.36-38). În orice caz, este vorba de un oficiu şi de atribuţii pe care Christos nu le poate împărtăşi cu nimeni şi nu le poate transmite nimănui atât timp cât El trăieşte! (Evrei 7:21-28). El este supremul Judecător. El are cheile Paradisului şi ale Infernului (Apoc. 1:18, 2:7-8), El are autoritatea de a ierta prin Sine însuşi, pentru că El a purtat păcatele lumii pe lemnul crucii. Aici este în mod evident Acela care, ca „fiu al omului” este adus în plenul judecăţii cereşti ca Mijlocitor,Judecător şi Împărat, în viziunea din cap.7. Acesta este dreptul Lui necurmat. În Apoc.2-3 Isus este „Cel ce ţine cheile” vieţii şi morţii, cheile Sanctuarului ceresc. CM. Maxwell, vorbind despre acest „necurmat” spune că este preoţia lui Isus. În Apoc. 19 îl putem vedea pe Isus cu multe coroane pe cap… Există doar o singură instituţie în lume care pretinde că are aceste chei şi aceste coroane… Profeţia arată că acest corn nelegiuit avea să smulgă Arhiereului ceresc  ,ceea ce trebuie să deţină continuu”, pentru a instala „urâciunea pustiirii” (v.13; 11:31 şi 12:11). Este deosebit de interesant aici faptul că în cap.8 nu se foloseşte termenul ebraic şikkuţ (scârnăvie) ca în cap. 9,10,11 sau ca în NT (unde avem corespondentul grecesc— abominaţie, împuţiciune), ci termenul peşa (rebeliune, fărădelege), ceea ce ne trimite la „omul fărădelegii” din 2 Tes. 2, care avea să se aşeze pe sine însuşi ca dumnezeu în Templul lui Dumnezeu. Mesajul este clar. Instaurarea în creştinătate a sistemului religios care are în centru venerarea unui om şi care a fost promovat cu sabia, a început prin evenimentele de la începutul secolului VI, în timpul papei Symmachus. Între anii 502-507 s-a formulat la Roma dogma jurisdicţiei supreme a papei, dogmă pe care s-au sprijinit pontifii medievali. În acelaşi timp, Biserica s-a folosit de sabia francilor pentru a curaţi Galia de ereticii vizigoţi. Victoria regelui Clovis, dorită de Biserica Occidentală, a fost salutată şi de Constanlinopol. Dar în acelaşi timp, papa a trimis nişte epistole aspre împăratului de la Constantinopol. (507-512), încurajînd apoi pe răsăriteni la rebeliune contra acestui împărat care se arăta gata de a negocia cu ereticii monofiziţi. Ca urmare, a izbucnit o răscoală în Illyricum (512-519) condusă de generalul Vitalian şi de către viitorii împăraţi Iustin şi Iustinian (care aveau să ocupe tronul şi să fie favorabili papalităţii, târând şi pe episcopii răsăriteni la semnarea „abdicării” eclesiastice faţă de jurisdicţia papală (519). Prin urmare, anii 507/508 pot reprezenta instalarea papismului medieval, cu toate caracteristicile specifice (recunoaşterea jurisdicţiei supreme papale şi punerea săbiei în slujba, acestei noi evanghelii).​

A lepădat locul (temelia) Sanctuarului Său (v. 11). Aici este vorba de un Sanctuar ceresc, dacă ne referim la era creştină. Antioh a profanat serviciul de la Templu, a înlocuit ritualul sacru cu un ritual ce avea ca obiect de închinarea propria lui statuie, dar n-a dărâmat templul, ci pur şi simplu, 1-a poluat cu neroziile lui. Roma a distrus templul iudaic din Ierusalim, dar a făcut acest lucru la 40 de ani după ce acest loc sacru fusese părăsit de slava lui Dumnezeu şi devenise un obstacol în calea spre adevăratul Templu, cel ceresc în care slujeşte Christos (Evrei 8-10, Apoc. 11:19). Dar Creştinătatea în frunte cu Roma papală a desconsiderat Sanctuarul ceresc al lui Christos, singurul Mare Preot, prin faptul că a instalat pe pământ un serviciu liturgic care intră în competiţie cu cel adevărat, care este o parodie a celui ceresc. Când casele de rugăciune au devenit temple în care Dumnezeu sau alţi zei locuiesc de preferinţă, când iertarea se oferă printr-o jertfă care se repetă mereu şi nu duce nici o conştiinţă la desăvârşire, atunci Sanctuarul ceresc a fost lepădat în favoarea „înălţimilor” şi simulacrelor terestre.

Oastea a fost pedepsită… (v. 12 a) Prima parte a versetului 12 este dificilă în textul ebraic. Observaţi traducerea sinodală şi versiunea Cornilescu revizuită (GBV), unde se poate vedea că aici nu este vorba de pedepsirea oştirii, ci de continuarea acţiunilor cornului luciferic care, după ce a înlăturat dreptul şi slujba necurmată de la Christos, a instalat „fărădelegea (rebeliunea)” care este numită în v. 13 „fărădelegea pustiitorului”, iar în alte locuri „urâciunea pustiirii”.

Cornul a aruncat adevărul la pământ, (v.12 b) Nu poate fi vorba de adevărul ştiinţific sau filozofic. Adevărul istoric sau adevărul simplu, în orice privinţă este, desigur, important. Dar Biblia se referă la adevărul religios, spiritual-moral, teologic. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvântul scris: Biblia, Legea lui Dumnezeu, Evanghelia) dar şi Cuvântul întrupat, Christos. Cornul a aşezat autoritatea clerului, a sinoadelor, a tradiţiei, a experienţei mistice, a minunilor etc. mai presus de Cuvântul Scripturii. Evul Mediu a fost martor la cele mai mari grozăvii pentru că Biblia a fost luată din mâna poporului şi oamenii au fost învăţaţi să privească la nişte muritori şi la imagini pictate, sculptate sau turnate, pentru desăvârşire spirituală.

Până când ? (v. 13) Aceasta este marea întrebarea a tuturor sfinţilor din toate timpurile (Ps.94:3.15, Apoc.6:9-11, Dan„7:21-22, Dan. 12:6-12). Aici se întreabă cât va mai dura această situaţie (până când?), fără să se menţioneze ceva cu privire la punctul de plecare al perioadei. 

Până vor trece 2300 de „seri şi dimineţi” (v. 14). Christos însuşi răspunde. La fel au înţeles şi reformatorii acest amănunt. Dar ce sens are acest răspuns criptic ? Ce înseamnă 2300 de seri şi dimineţi? Trecând peste unele schingiuri exegetice realizate în ultima vreme de nişte teologi care vor să spună că aici ar fi vorba de 1150 de zile (2300:2=1150) adică 2300 de jertfe de dimineaţă şi de seară, ceea ce nici un învăţat evreu n-a putut bănui vreodată şi nu este în spiritul limbii ebraice, se poate spune că exprimarea de aici (textual „până la seară dimineaţă 2300″) este un mod de a spune 2300 de zile (cf. Gen. 1:5.8. ele). Potrivit principiului „zi-an” acestea trebuie să fie 2300 de ani. Nu degeaba îngerul a vorbit despre vremuri îndepărtate, despre timpul sfârşitului. Dar, oare, putea bănui Daniel că va mai trece atât de mult până când Dumnezeu va interveni cu judecata Sa? Daniel nu a înţeles această parte a profeţiei, nici lungimea reală a perioadei şi nici punctul de plecare pentru a calcula cât timp va mai dura. Mai mult, îngerul i-a poruncit să o păstreze sigilată, mulţumindu-se să-i spună ca este adevărată, fără a-i da vreo explicaţie (v.26). Nu este de mirare că profetul a rămas consternat şi bolnav de îngrijorare deoarece era preocupat de soarta poporului lui Dumnezeu şi noua viziune părea că întinde timpul spre infinit (v.27). După mai mulţi ani de preocupare şi rugăciune, în care timp cei 70 de ani de exil erau pe sfârşite şi Imperiul Babilonian trecuse fără să se întrezărească acea restaurare spectaculoasă profetizată de Ieremia (Dan. 9:2), Daniel şi-a luat un timp special de rugăciune şi post . Ştiind că profeţiile (care sunt promisiuni ale lui Dumnezeu) sunt condiţionate aşa cum spunea profetul Ieremia (Ier. 18), Daniel se temea că timpul exilului (cei 70 de ani) se va lungi până cine ştie când. Ca răspuns la rugăciunea şi preocupările lui, îngerul Gabriel,  în cap.9, revine şi intră brusc în subiect, referindu-se direct la dilema lui Daniel cu privire la durata timpului până la intervenţia divină (v.20-24). Astfel misterioasa profeţie a celor 2300 de zile/ ani (care va fi explicată în lecţia Sanctuarul şi Judecata ), despre care Gabriel spusese de mai multe ori în cap.8 că se încheie în timpul sfârşitului şi că este adevărată,  porneşte din 457 î.H. şi ne va duce până la anul 1844 (cf. Daniel 9,24-27). Ce importanţă istorică sau profetică are această dată? 

Atunci Sanctuarul va fi răzbunat (curăţit – Dan 8,14). Termenul ebraic niţdak, înseamnă „i s-a făcut dreptate” (a fost răzbunat, a fost îndreptăţit, reabilitat, găsit, nevinovat, curăţit de vină), dar există suficiente argumente şi în favoarea sensului de „curăţit”. Termenul ebraic din Daniel 8:14 se întâlneşte numai aici în forma aceasta, (cu excepţia unui singur caz, dacă citim Ps.51:4 b aşa cum ne indică Pavel în Rom.3:4 b.: „Să fii găsit fără vină când vei fi judecat”). Interesant este că atât versetul acesta cât şi cel, din Evrei 9:23 se referă la curăţirea sau îndreptarea unor lucruri care sunt drepte şi curate în sine: lucrurile cereşti; sanctuarul (ceresc); Dumnezeu Însuşi ! Deoarece au fost afectate de urmările păcatului (de acuzaţii etc), ele trebuiesc eliberate printr-o Judecată finală.Este important de subliniat paralela dintre viziunea din cap. 8 şi cea din cap.7. Ambele prezintă pe Antichrist ca vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu şi ca rival al lui Christos, ambele arată că Dumnezeu va interveni în această privinţă, făcând o Judecată. În cap.7 aflăm că judecata aceasta trebuie să înceapă după dominaţia papală (după anul 1798), dar înainte de începutul împărăţiei lui Chrislos; iar în cap. 8 ni se dezvăluie data exactă: anul 1844. Împlinirea exactă a profeţiei celor 70 de săptămâni prin Domnul Christos, este o garanţie mai mult decât suficientă a împlinirii întregii perioade încheiate la anul 1844. Cornul Antioh-Antichrist  din cap. 8 a afectat Sanctuarul ceresc călcându-1 în picioare împreună cu oştirea Sanctuarului, înfruntând pe Chrisţos (singurul Arhiereu), zmulgându-I titlul de Judecător Suprem şi Mijlocitor Unic, instalând un sistem de închinare mistic şi idolatru, atrăgând atenţia asupra locurilor sfinte de jos şi nu spre locul sfânt de sus, aruncând adevărul la pământ, continuând pe plan spiritual imperialismul pe care-1 manifestaseră monarhii perşi şi greco-macedoneni. Până când ? Până avea să se facă o judecată care să răzbune Sanctuarul. La sfârşitul ei, totul avea să fie drept şi curat. Dar Judecata fiind un proces care are mai multe faze şi implicând destinul Evangheliei, al cauzei lui Dumnezeu pe pământ, necesită un timp de desfăşurare. Harul lui Dumnezeu a întârziat încheierea Judecăţii, deoarece Evanghelia nu şi-a încheiat rostul pe pământ. Anul 1844 răspunde la întrebarea din cap 8:13 (Până când?) în sensul că atunci începe Judecata („curăţirea Sanctuarului”) şi când ea se va încheia prin executarea sentinţei asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu, Sanctuarul va fi curăţit, va fi răzbunat. Curăţirea sau răzbunarea Sanctuarului (cu tot ce ţine de el) de la sfârşitul celor 2300 de ani înseamnă o judecată făcută împotriva cornului luciferic. Cornul a poluat Sanctuarul, deaceca Sanctuarul trebuie curăţit de această poluare, trebuie judecat şi reabilitat.

Daniel 11:35-45   Capitolele 10-12 din Daniel reprezintă o ultimă viziune dată cu scopul de a prezenta mai detailat profeţia din capitolul 8 şi de a face legătura dintre aceasta şi toate celelalte anterioare. Gabriel arată aici, într-o vorbire deloc ambiguă, că noua descoperire este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate (v.l4). Aceasta este o dovadă în plus că profeţia din cap.l 1 este o explicaţie lărgită la cea din cap.8 şi că acele 2300 de zile nu reprezintă puţinii ani de persecuţie din timpul lui Antioh Epifanes, nici cei câţiva ani de necaz din viitor pe care îi aşteaptă unii în legătură cu un Antichrist viitor. Interpretarea secţiunii Dan 11,2-35, referire monarhii persani (v. 2- 4), la războaiele siriene în atingere cu poporul sfânt (v 5-20)  şi apoi la Antioh Epifanes, ca tip al lui Antihrist (v 21-31) sunt pe larg detaliate în lecţia „ Babilon.  Medo-Persia. Grecia. Egipt. Iudeea. Roma. Statele creştine – incursiuni profetice în/din istoria omenirii”. Persecuţiile lansate de Antioh Epifanes  au fost nemaiîntâlnite până atunci şi sunt tipice pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole şi milenii. Totuşi ele au durat numai trei ani (decembrie 168— decembrie 165). 

Cheia aplicaţiei tipice Antioh-Antichrist

V.35 b „…până la vremea sfârşitului”. Această expresie este de o mare importanţă, este cheia înţelegerii profeţiei despre Antioh din cap. 11.    Inspiraţia profetică urmează aici o metodă cerească, îngerească, de dezvăluire a viitorului, aşa cum se poate întâlni şi în alte locuri. Descriind ororile şi persecuţiile lui Antioh, profeţia se opreşte asupra lor, fără a promite o victorie apropiată asupra lui sau o curăţire a templului din Ierusalim! Se stăruie în final asupra acţiunilor pustiitorului şi asupra statorniciei    celor credincioşi în    contrast cu trădătorii, apostaţii şi oportuniştii. Se aminteşte de nevoia  ca poporul lui Dumnezeu să fie  curăţit, curăţit, curăţit…   până la vremea sfârşitului. Atât de mult trebuiau să dureze persecuţiile lui Antioh?    Vremea sfârşitului esteamintită şi în v.40, unde vedem că ea nu reprezintă un punct final al timpului, ci un segment final în care se petrec o serie de evenimente, o încleştare finală dintre puterile politice adverse, în care poporul lui Dumnezeu este din nou şi pentru ultima dată ameninţat. În Dan. 12:4, vremea” sfârşitului este de asemenea , un segment final de timp, în care cartea lui Daniel va fi mai bine înţeleasă. În Dan. 12:4 vremea sfârşitului este inaugurată de sfârşitul perioadei de persecuţii care a fost amintită în cap.7 (cei 1260 ani până la 1798), şi se încheie odată cu ultimul asalt al Vrăjmaşului asupra poporului lui Dumnezeu.   Dan. 12:13 arată limpede că sfârşitul, deci încheierea vremii sfârşitului reprezintă timpul învierii morţilor. Ce a intenţionat inspiraţia prin această imagine a lungirii persecuţiei lui Epimanes timp de secole după secole şi chiar milenii, „până la vremea sfârşitului”? Oricât de neobişnuit ni s-ar părea, dar este evident că aici Inspiraţia a văzut în Antioh (împăiatul de la miază-noapte) şi persecuţiile lui, un tip al tuturor persecutorilor până la sfârşit şi, în special, un tip al marelui persecutor (Fiara-Antichrist) din viziunea capitolului 7. Această înţelegere poate da şi soluţia identificării cornului din Daniel 8. Mulţi comentatori recunosc că aici Antioh este un tip al lui Antichrist şi că în versetele următoare este descris în mod exclusiv Antichristul. Însă de regula, Antichristul este privit ca o apariţie încă viitoare. Întrebarea este: după exactitatea profeţiei din Dan. 7 şi după o istorie oribilă de peste o mie de ani de persecuţii „creştine” care au fost de zeci de ori mai grozave decât cele ale Romei păgâne, încă nu se înţelege clar cine este Antichristul ? Acest mod de aplicaţie dublă sau multiplă a unei profeţii se poate întâlni şi în alte locuri biblice. Vorbind despre profeţia din v.31, Isus (deşi cunoştea istoria evreilor) aplică această profeţie la viitor (MaL24:l5, Le 21:20). Prin aceasta Isus ne învaţă, să vedem profeţia despre cornul din cap. 8
şi 11 ca pe o aplicaţie dublă sau multiplă. Chiar şi previziunea din Mat.24 care este prezentată în termenii unei profeţii condiţionate, are prin forţa împrejurărilor o aplicaţie dublă. Persecuţiile descrise în v.30-31 nu s-au sfârşit cu Antioh. Ele s-au reeditat odată cu ostilitatea Romei faţă de creştinism şi iudaism. Mai important încă, ele s-au reeditat la scară mare şi pe timp îndelungat, în timpul supremaţiei papale. Puţinul ajutor din v.31 coincide în era creştina cu epoca lui Constantin
cel Mare sare a dat toleranţă şi avans politic creştinismului, şi cu aspectul politic al Marii Reforme din sec. XVI. 

Antihrist, noul împărat de la miazănoapte:  Daniel 11:36-39. „împăratul…” Prezenţa articolului hotărât în textul original este semnificativă. Nu este vorba de un împărat oarecare pe care trebuie să-l căutăm. Este vorba de acelaşi împărat despre care ş-a vorbit anterior şi care în v. 40 este numit din nou „împăratul de la miază-noapte”. Însă acum nu mai poate fi Antioh, deoarece lucrurile scrise aici şi mai ales în v.40-45 (referirea la timpul sfârşitului!), nu s-au împlinit în istoria lui Antioh, oricât am forţa textul. De altfel, în manuscrisele ebraice, descoperite la Marea Moartă, iudeii sectari de la Qumran (esenienii), aplicau aceste ultime versete la un conflict final, şi nu la Antioh. Acest împărat este cornul acela teribil din cap.7 şi. 8. O cheie a interpretării o avem şi în expresia „împăratul de la miază-noapte”. Dacă „ţara de la miază-noapte” este numele Babilonului în geografia biblică (vezi comentariul de la v.5-6) şi dacă însuşi regele Babilonului este văzut ca un tip al lui Lucifer (Is.l4) atunci nu este de mirare că Apoc. 17:5.18, ca şi 1 Petru 5:13 numesc Roma = Babilon. Faptul că Babilonul din NT este Roma, este recunoscut de teologia catolică şi de majoritatea interpreţilor. Întrebarea este, la ce s-o fi gândit Ioan când a văzut în viziune această prostituată imperială? Dacă era vorba de Roma păgână, ce era de mirat în acea scenă profetică ? Şi dacă legăturile cu împăraţii pământului, incriminate ca prostituţie, privesc politica imperiului păgân, ce este nelegitim în aceste alianţe? Dar dacă este vorba de Biserica întemeiată de Christos şi coruptă prin identificare cu Roma păgână, atunci totul se explică. Profeţia ne sileşte ca acum, în aplicarea secundară a profeţiei, sa trecem din domeniul natural în cel spiritual, de la geografia istorică la geografia apocaliptică, de la Israelul naţional la Israelul spiritual. Astfel, Babilonul apocaliptic îşi are sediul la apus de Palestina, nu la miază-noaple sau răsărit. Dar direcţia geografică nu mai are nici un sens, pentru că nici Israelul lui Dumnezeu de astăzi nu se poate găsi într-un loc geografic precis. În v. 36 este descris Antichrist, împăratul Babilonului apocaliptic, adică Papalitatea cu pretenţiile ei istorice blasfematoare şi cu eternitatea ei nelegiuită cu care se făleşte. Papalitatea este o instituţie care a trădat creştinismul original, religia trăită de primii creştini romani şi care s-a impus ca o autoritate divină prin afişarea şi obligativitatea celibatului (v.37). Doctrina supremaţiei papale a fost cel mai clar exprimată de Grigore VII în sec.XI. „Dumnezeul cetăţuilor” sau „zeul puterii” din v. 38-39 este puterea politică sprijinită de sabie. Acesta este adevăratul Dumnezeu al papalităţii. De dragul acestui zeu, s-au adunat tezaure imense, fiindcă acest Moloh înghite mai mult decât toţi ceilalţi zei la un loc. Papalitatea a favorizat pe cei ce au favorizat-o, promovând pe suporterii ei politici, atât în ierarhia bisericească (unde procedeul simoniei, al cumpărării oficiilor bisericeşti a fost practica obişnuită), cât şi în fruntea regatelor creştine. Recunoaşterea suveranităţii absolute a papei era criteriul suprem al promovării, iar îndoielile asupra acestui punct erau fatale, într-un timp în care feudalismul era regimul administrării pământului şi societăţii, când  papa însuşi era un mare feudal, când biserica deţinea pământuri pretutindeni, versetul 39 se putea aplica în mod literal. Dar cele mai spectaculoase împliniri s-au petrecut la scară continentală sau globală. Papalitatea trata Europa ca pe moşia sa. Mai mult, după descoperirea Americii, papa a hotărât împărţirea ei între Spania şi Portugalia (1493).

Ultimul conflict între Babilon şi Egipt, ultimul necaz al lui Israel şi eliberarea. v.40. „împăratul de la miază-zi”. Dacă Babilonul apocaliptic este Roma şi — în sens cumulativ şi progresiv— Biserica aliată cu păgânismul şi orice mai poate intra într-o asemenea combinaţie, atunci Egiptul apocaliptic trebuie să fie o putere opusă. Potrivit profeţiei din Apoc.11:13, Egiptul apocaliptic este locul în care se ridică „fiara din abis” la sfârşitul celor 1260 de ani profetici (deci „la vremea sfârşitului”‘…). Or, evenimentele prevăzute în Apoc. 1,1 reprezintă ridicarea secularismului, anticreştinismului (ateismului) modem odată cu Revoluţia Franceză. Aceasta este puterea politică şi spirituală care se opune, în acelaşi timp, falsului creştinism şi creştinismului. Cu câţiva ani înainte de revoluţia roşie, Ellen White scria: „Anarhia caută să măture orice lege, nu numai divină, ci şi umană. Concentrarea de bogăţii şi putere, vastele combinaţii ale claselor mai sărace pentru apărarea intereselor şi pretenţiilor lor, spiritul de nelinişte, de încăierare şi vărsare de sânge, diseminarea mondială a aceloraşi învăţături care au dus la Revoluţia Franceză, toate acestea tind să implice întreaga lume într-o luptă similară cu aceea care a convulsionat Franţa” ( Education 228). Aceste cuvinte ne fac să vedem o legătură directă între Revoluţia Franceza care a inaugurat această eră a secularismului şi anticreştinismului, şi apariţia uriaşului bloc comunist în frunte cu supraputerea sovietică opusă blocului occidental care apără tradiţia creştină. Puterea anticreştină (armata republicană franceză) a dat „rana de moarte” papalităţii în anii 1798 (vezi Apoc:13), dar această „împungere” va fi răzbunată. Babilonul apocaliptic avea să-şi ia revanşa. În anul 1929 a fost restabilit Statul Papal. Noile orientări în politica religioasă şi globală a papalităţii şi a Bisericii Romane au făcut să crească prestigiul Vaticanului. În linii generale, în timpurile noastre, Babilonul şi Egiptul apocaliptic, cei doi împăraţi din acest verset au fost reprezentaţi de cele două blocuri politice mondiale: lagărul comunist şi lagărul capitalist. Dacă între anii 1790-1970 forţele ateiste sunt în progres în lumea modernă, ultimele manevre subterane ale Vaticanului şi ale forţelor occidentale au reuşit să submineze bastioanele ateismului şi să obţină rezultatele politice spectaculoase la care suntem martori toţi în ultimii ani. Egiptul este invadat de Babilon. (O importanţă semnificativă a acestei interpretări a v. 40-45, este că ea a apărut în teologia noastră înainte de anul 1980 !).

11:41. Ca şi Antioh pe vremuri,   în campania sa împotriva Egiptului apocaliptic, Antihristul roman (împăratul de la miază-noapte) va    găsi ocazia potrivită să persecute pe poporul lui Dumnezeu. Dacă nu eşti aliat cu Babilonul, poţi fi interpretat ca fiind partizan al Egiptului, şi invers… Persecuţia aceasta este descrisă în Apoc.13. Este trist că mulţi din poporul lui Dumnezeu vor cădea. În acelaşi timp este de mirare că Edom, Moab şi Amon, cei mai răi vecini ai lui Israel, cărora, nici un profet nu le-a prezis ceva bun, sunt salvaţi. Aceştia nu mai există astăzi. Ei simbolizează pe unii care au fost vrăjmaşi ai cauzei lui Dumnezeu (ca şi Pavel) şi care se vor întoarce la El şi vor fi salvaţi din mrejele Babilonului ecumenic.

11:42-43. Progresele Babilonului apocaliptic, ale fiarei Antichrist vor fi tot mai mari, până când tot pământul se va mira, urmând fiarei (Apoc. 13:3.7.8). Libienii şi Etiopienii sunt vecinii Egiptului şi cucerirea lor ar fi însemnat în antichitate cucerirea celor mai îndepărtate zone geografice cunoscute. Evident, nu va trebui să ne uităm pe o hartă, ci să înţelegem că Babilonul apocaliptic va reuşi să controleze toată economia şi politica Egiptului apocaliptic.​^:

11:44 -45 În timp ce forţele Babilonului sunt ocupate cu prădarea Egiptului, sosesc nişte veşti de la răsărit şi de la miază-noapte. Din răsărit vine îngerul sigilării în Apoc.7 şi tot de acolo vin împăraţii care vor surprinde Babilonul (Apoc. 16). Tot dinspre răsărit vine Domnul Christos (Mat24:27) La miază-noapte de Egipt este, mai întâi Ierusalimul care are, în partea nordică, templul —palatul lui Dumnezeu (Ps.48:2). Un răspuns asemănător ne dă şi Isaia (cap. 14:13 c). Se poate înţelege, totodată, că împăratul Babilonului în campania egipteană, este înştiinţat despre mişcări de rebeliune care au loc în propria sa ţară. Ideea este în acord cu Apocalipsa. Aceste veşti implică ultima avertizare adusă de îngerii din Apoc. 14. Puterea ultimei evanghelizări globale va zdruncina Babilonul apocaliptic. Asemenea lui Antioh care se năpusteşte asupra evreilor în momentul în care intervin romanii, Antichristul va lansa o ultimă persecuţie, descrisă în Apoc. 12:17, Apoc. 13:13-17, Apoc. 16:13-16. Punctul culminant din v.45 este momentul în care Antichristul, după ce s-a făcut stăpân pe Egipt şi pe ţările din sud, dupăce va fi inundat Iudeea apocaliptică, va asedia „Ierusalimul” ei care va rămâne astfel ca pe vremea lui Ezechia, singura palmă de pământ palestinian neocupată de invadator. Dacă vrăjmaşul pune mâna pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanţi ai lui Dumnezeu care sunt în viaţă), atunci speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu, în Ierusalimul apocaliptic. Acesta este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu trebuie să intervină, „şi nimerii nu-i va veni în ajutor”.

Daniel 12:1-12   

cap. 12:1. Strâmtorarea aceasta este cauzată de asediul din versetul anterior pentru poporul lui Dumnezeu, dar poate fi cauzată de alte elemente în ce priveşte starea generală a lumii (vezi Apoc. 16). Noul Testament ni – L prezintă pe Michael ca fiind Comandantul Suprem al îngerilor loiali care luptă împotriva rebelilor conduşi de marele dragon Lucifer (Ap. 12:7-9). Ziua aceea se referă la momentul descris în cap. 11:45, când poporul lui Dumnezeu este asediat de oştirile împăratului de la miază-noapte (Antichristul, împăratul Babilonului apocaliptic). Care este Israelul salvat aici? Simplu: cei scrişi în cartea vieţii, indiferent de naţionalitate şi care n-au trădat principiile pe care le-a dat Dumnezeu lui Israel prin Moise, prin profeţi, şi pe care le-a confirmat, exemplificat şi împlinii prin Isus . 

12:4. Această poruncă repetată de a sigila profeţia (8:26) ne arată că profeţia din cap.l 1 a fost o nouă prezentare, mai largită, a celei din cap.8. Marea profeţie a celor 2300 de zile-ani a început să fie înţeleasă cu mai multă exactitate şi a devenit o preocupare specială a cercetătorilor Bibliei abia în perioada 1844-1847, în special în mediile protestante americane şi occidentale. De atunci au începui să apară în lume  Societăţile Biblice, societăţile misionare şi puternice mişcări religioase interconfesionale de tip adventist (vezi Apoc 3:7)

Răspunsuri adiţionale la întrebarea „Până când?”

12:7. Mihael-Christos jură solemn că sfârşitul este sigur, dar că trebuie să treacă mai întâi acele vremi ale persecuţiei papale pomenite (vezi comentariul la cap. 7:25) care s-au încheiat în anul 1798. Apoi trebuie să vină marca strâmtorare, necazul amintit mai sus care vine în momentul în care lumea lui Antichrist va recurge la „soluţia finală” pentru Israelul spiritual al lui Dumnezeu (vezi Cele 7 Plăgi ).

12:9-10. Aspectul cronologic al profeţiei termenele exacte ale profeţiilor lui Daniel şi, în, special, modul în care cele 2300 zile-ani se raportează la ele, au fost descoperite între anii 1800-1843. Problema înţelegerii temeiurilor acestui ultim mesaj de avertizare al lui Dumnezeu nu este, în primul rând, una de capacitate intelectuală, ci  morală. Cei răi nu vor înţelege. Înţelepţii care vor înţelege sunt persecutaţii din cap. 11:33-35. Pentru ceilalţi, profeţia timpului sfârşitului rămâne o carte pecetluită. Apocalipsa (cap.10) descrie cum acelaşi Arhanghel (Christos), la vremea sfârşitului, proclamă tuturor locuitorilor lumii, prin slujitorii Lui, cele scrise în cartea care acum este deschisă şi jurând că nu va mai fi nici o vreme (conf. trad. sinodale), deoarece toate vremile profetice au trecut. Urmează doar ultima avertizare a lumii care provoacă pe vrăjmaşii lui Dumnezeu la ultimul atac împotriva slujitorilor Evangheliei veşnice.

12:11. Instalarea papei ca judecător suprem şi imun în creştinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Isus, a avut loc în anii 507/508. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Redăm mai detaliat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii. Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului şi o parte din senat au dorit un papă energic şi autoritar care să reprezinte cât mai bine poziţia Bisericii Romane şi interesele naţionale ale poporului italian care se forma. În acest scop au votat pe diaconul – sardinian Symmachus, un nou convertit din păgânism, ale cărui ambiţii continuau pretenţiile papei Gelasius (492-496) care afirmase principiul că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, şi că papii au primit coroana nu de la puteri pământeşti ci de la Christos. Dar majoritatea din senat şi o minoritate a clerului au ales în aceeaşi zi pe prezbiterul Laurentius care avea să domnească ca „antipapă” între
anii 498-507, concomitent cu Symmachus. Competiţia dintre cele două partide a antrenat şi arbitrajul regelui ostrogot Teodoric şi o serie de sinoade sau, mai
bine zis, sesiuni ale sinodului roman care au avut loc între anii 501-502. Întrucât Symmachus fusese acuzat de anumite abuzuri teologice, morale şi materiale, laurenţienii sprijiniţi de Teodoric, ceruseră judecarea lui Symmachus de către conciliul general, la care se hotărâse să ia parte şi un revizor regal. Symmachus însă, sprijinit de o majoritate eclesiastică şi de personalităţi ale Bisericii din Galia, Italia şi Alexandria, a rezistat oricărei încercări de a fi cercetat cazul său, afirmând că nici un papă n-a fost judecat vreodată de sinoade sau regi, că autoritatea papală este superioară oricărei judecăţi omeneşti. La 23 oct. 501, sinodul întrunit pentru a-1 judeca pe papă, conchide că o asemenea judecată nu ţine de autoritatea omenească, numai Dumnezeu ar putea judeca pe un papă. Văzând că nu se poate rezolva cazul, laurenţienii au recurs la violenţă, iar Laurentius a reuşit să se instaleze în Lateran, vechiul palat al cezarilor pe care Constantin cel Mare îl cedase episcopilor de Roma cu ocazia mutării capitalei imperiale. În cele din urmă, Symmachus s-a declarat de acord cu un sinod care să judece cazul, cu condiţia eliminării reprezentantului autorităţii regale. După câteva sesiuni de tergiversare, la 15 sept. 502, episcopii adunaţi în sinod au declarat că ei nu pot judeca pe papă, deoarece nu a existat nici un caz în care un ocupant al „Sfântului Scaun” să fi fost judecat de către alţi episcopi. Ei au făcut apel la clericii laurenţieni să se supună lui Symmachus. O nouă sesiune a  sinodului, la 23 oct.502, cunoscută în istorie sub numele de Synodus Palmaris, a pus punct acestor dispute, hotărând că papa nu poate fi judecat de nimeni. Symmachus a fost declarat liber de orice acuzaţie şi reinvestit cu toată autoritatea papală. Toată proprietatea Bisericii a fost pusă sub administrarea sa şi s-a hotărât ca toţi episcopii care i se vor supune să fie scutiţi de pedeapsă. Documentul a fost semnat de 75 de episcopi italieni, inclusiv de cei din Milano şi Ravenna. A urmat încă o
sesiune în bazilica Sf.Petru, cu uşile închise, la 6 nov 502, unde Symmachus a prezidat sinodul, proclamând nevinovăţia sa şi dând  în ciuda lui Teodoric, un nou edict referitor la administrarea moşiilor şi tezaurului „sfântului Petru”. În lot acest timp, Symmachus rămăsese în locuinţa episcopală de pe lângă bazilica Sf. Petru (care va deveni, mai târziu, palatul Vatican). Disputa a mai durat circa patru ani de lupte furibunde între cele două partide, în care timp s-au dat pe faţă moravuri tipic medievale. Printre principalii suporteri ai lui Symmachus sunt: diaconul Ennodius, secretarul arhiepiscopului de Milano, ultimul reprezentant al vechii şcoli de retorică, devenit apoi episcop şi ambasador; arhiepiscopul Caesarius de Arles, reprezentant al papei în Galia, un mare promotor al sabatizării totale a duminicii; Avitus de Vienna, de asemenea arhiepiscop din Galia; Dioscorus din Alexandria, cleric şi diplomat care va deveni papă mai târziu. Aceşti oameni, sanctificaţi în tradiţia catolică, şi-au folosit autoritatea şi influenţa, în calitate de reprezentanţi ai bisericilor din ţinuturile lor şi ca diplomaţi, insistând pe lângă rege pentru recunoaşterea lui Symmachus. Nu pare întâmplător faptul că episcopii din Galia l-au sprijinit pe Symmachus în acelaşi timp în care anumite vârfuri ierarhice galicane ca episcopul Remigius din Reims (şi acesta sanctificat!) osteneau întru „convertirea” unui alt păgân,, regele Clovis (Chlodwig Clovodec) al francilor. Prima dovadă a creştinării acestui prinţ supranumit „noul Constantin”, a fost începerea unei campanii militare contra ereticilor vizigoţi care stăpâneau cel mai întins şi mai tare stat germanic (Spania şi Galia de sud). Cu ajutorul nepreţuit al clericilor catolici care nu sufereau administraţia vizigotă, francii au învins definitiv pe vizigoţi în anii 507-508, ceea ce a făcut din Clovis protectorul Bisericii şi aproape un împărat al Apusului. O ambasadă de la Constantinopol a conferit lui Clovis titluri şi demnităţi consulare, recunoscându-i calitatea de apărător al intereselor Imperiului şi Bisericii. Această victorie a însemnat întemeierea primului  stat catolic, adică papist: „Francia”, ..fiica cea mai mare a Bisericii”, supraputerea medievală, originea Sfântului Imperiu Roman. În acelarşi an, Clovis a proclamat legea salică prin care, între altele, se reglementa situaţia Bisericii de tip medieval. Intre Clovis şi ierarhia catolică galicană, pe de o parte, şi între această ierarhie şi Symmachus, pe de altă parte, au existat legături. Papa Symmachus a instituit beneficiile eclesiastice şi acest lucru s-a realizat mai întâi în Galia.  De asemenea, noua liturghie romană care a apărut cam în acelaşi timp, s-a generalizat mai întâi în Galia-Francia. (în comparaţie cu vechea liturghie, de origine bizantină, messa romană este mai scurtă, sunt scoase lungile mulţumiri pentru binecuvântările divine şi este omisă epicleza – invocarea Spiritului Sfânt). Dogma jurisdicţiei supreme a papalităţii, care tocmai triumfase în Roma pe la anii 506-507, este lansată acum în primul stat care se oferise să susţină cu sabia interesele Bisericii. De aceea se poate susţine că anul 508 reprezintă instaurarea jurisdicţiei supreme şi a idolatriei papale în creştinătate, cel mai elaborat şi mai apologizat cult al personalităţii. Afirmarea dogmei supremaţiei papale în sinoadele din anii 501-502 şi în disputele care au continuat în Roma până la anii 506-507, a fost urmată de victoria definitivă a partidei symmachiene care a reprezentat triumful dogmei supremaţiei papale în Roma. în acelaşi timp. Războiul lui Clovis contra vizigoţilor a făcut loc controlului papal în toată Galia. Prin întemeierea Franţei, primul stat catolic, în anul 508. Astfel anul 508 reprezintă o importantă piatră de hotar în istoria Bisericii, marcând începuturile supremaţiei papale şi inaugurând era războaielor religioase ale Bisericii catolice. În timp ce Clovis îşi continua opera de cucerire a altor regate vecine, păgâne sau eretice, pentru a lărgi împărăţia christosului lui, Symmachus a acţionat şi în răsărit, mai întâi trimiţând împăratului o scrisoare plină de invective în care-1 mustra pentru ideea de a fi conciliant cu partida politico-rcligioasă a ereticilor monofiziţi. Împăratul răspunde printr-un Apologelicus. Nemulţumit, pontiful scrie clericilor din provincia Illyricum. Ca din pământ (nu se ştie de ce tocmai atunci !), izbucneşte istorica răscoală a lui Vitalian, începând din Illyricum. Generalul Vitalian, erijându-se în apărător al credinţei ortodoxo-catotice, însoţit de Iustin şi Iustinian (viitorii împăraţi suporteri ai papalităţii!), cu o armată păgână de huni şi bulgari a reuşit sa depopuleze Tracia, în drum spre Constantinopol, şi să sfârtece 65.000de semeni creştini, până când a obţinut satisfacerea pretenţiilor papale: recunoaşterea christologiei de la Calcedon (pe care o formulase papa Leon) şi reinstalarea episcopilor care o susţineau. Împăratul Anastasios, umilit şi muribund, a semnat acordul acesta pe care-l va perfecta Iustin  în anul următor (519), când episcopii răsăriteni vor ti invitaţi să semneze supunere necondiţionată faţă de jurisdicţia supremă a papei. Iustinian, nepotul lui Iustin, coregent şi apoi împărat, va sprijini în continuare papalitatea, în speranţa de a reface graniţele Imperiului Roman prin anihilarea regatelor barbare care susţineau un alt soi de creştinism decât cel catolic. Intre anii 533-538, Iustinian, ultimul împărat roman şi primul împărat bizantin, a cărui legislaţie a stat la baza Evului Mediu, a recunoscut în mai multe documente oficiale (existente până astăzi în faimosul său Corpus juris civilis) papalitatea romană, ca fiind „capul tuturor sfintelor biserici”. Prin războaiele sale occidentale, în care va mătura regatele vandalilor şi ostrogoţilor (535-539), şi prin aşa numita  Pragmatică Sancţiune, (pe care o va confirma în anul 554), Iustinian va lăsa papei autonomie teritorială şi o guvernare teoretic supusă Bizanţului, dar practic independentă. Această fondare a primului stat papal a fost posibilă numai după înlăturarea ostrogoţilor şi eliberarea teritoriilor papale în anul 538. Având pretenţii „spirituale” atât de înalte, care erau tot mai recunoscute şi mai disputate în Biserică, această dinastie pustiitoare simţea nevoia de putere, independenţă şi bogăţie, pe care numai crearea unui stat  le putea asigura. Timp de 1260 de ani de la 538 şi, respectiv; 1290 de ani, numărând de la 508, această prezenţă luciferică, dezgustătoare, această „fantomă a lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari” a pustiit lumea prin intrigi, arhi-erezii, decrete şi războaie, care nu urmăreau altceva decât asigurarea propriei supremaţii. În anul 1798, aceeaşi sabie franceză va da o lovitură atât de puternică papismului şi Statului Papal, încât contemporanii aveau să creadă că această putere a pierit pentru totdeauna. Izbucnirea Revoluţiei Franceze în 1789 a antrenat forţe mai abisale care au început aşa-numita descreştinare. Biserica Catolică, principala putere religioasă din Franţa, care se bucurase de cele mai mari drepturi şi privilegii, a fost trecută pe aceeaşi treaptă cu celelalte confesiuni şi persecutată, din cauza refuzului clerului de a recunoaşte guvernul revoluţionar. Deoarece clerul catolic avea jurământ de supunere absolută faţă de o putere de stat din afara graniţelor Franţei (Statul Papal) şi pentru că Revoluţia se voia-europeană nu doar franceză, Franţa revoluţionară a procedat la anexarea teritoriilor papale de la Avignon în 1791. În anul 1797, papa Pius VI este silit de către generalul Bonaparte să cedeze partea nordică a Statului Papal şi să dea o impresionantă despăgubire de război. Dar acesta n-a fost decât începutul durerilor. După 9 ian.  1798, puterea temporală a papilor a fost lichidată, iar la 15 feb.   1798, Statul Papal   a fost înlocuit de Republica Romană, o  creaţie a armatelor  franceze, de acum imperiale. Pius VI a fost luat prizonier, în ciuda stăruinţelor sale de a fi lăsat să moară în Roma. „Vous pouvez mourir partout!” (Puteţi muri oriunde!)   i-a răspuns generalul Bertier. În anul 1799, Napoleon favorizează alegerea lui Pius VII în speranţa că acesta va coopera cu interesele sale imperialişte. Ca şi Iustinian, Napoleon voia să întemeieze un imperiu uriaş, folosindu-se şi de influenţa papală. Dar un papă nu este chiar omul potrivii să slujească unui interes superior intereselor papale. Pius VII a fost chemat să-l încoroneze pe Napoleon, dar soldăţoiul a luat repede coroana din mâna papei şi în mod public, şi-a îndesat-o pe cap cu propriile mâini. În zadar papa a cerut înapoi Avignonul, Bologna, Ferrara. Napoleon n-avea de gând să restaureze măreţia Stalului Papal. Iritat de anumite „greşeli” politice ale lui Pius VII, Napoleon a intervenit din nou în Italia şi a separat ducatul Romagna de „coroana apostolică”, anexându-1 Imperiului. În anul 1809, Napoleon a dat un decret de deposedare care prevedea anexarea întregului teritoriu papal. Roma a fost declarată cetate imperială, liberă, iar papei i s-a permis să locuiască în ea ca… pensionar. Orgoliul caracteristic al papilor a făcut opoziţie, ceea ce l-a determinat pe împărat să folosească forţa. Într-o noapte, un batalion a înconjurat Vaticanul. Pius VII, tremurând, este smuls şi târât prin Italia de forţele imperiale, până în Franţa. Încercând să evadeze, este prins din nou şi ţinut într-un arest blând la Fontainebleau. În 1813 Napoleon aranjează un concordat cu papa, dar îl revocă imediat. Odată cu căderea lui Napoleon însă, în 1814, Pius VII va fi reinstalat ca şi ceilalţi monarhi europeni. Vaticanul, lovit în repetate rânduri, va deveni cea mai reacţionară putere politică şi spirituală din sec.XIX. Papii din această perioadă obişnuiau să-şi trimită toate trăsnetele împotriva societăţilor biblice, împotriva libertăţilor republicane, împotriva oricărei afirmări a libertăţii de conştiinţă, a separării bisericii de stat. etc. In   aceste condici, autoritatea temporală apapilor va deveni   o problemă centrală a Europei secolului trecut: In anul 1831, marile puteri protestează faţă de atitudinea papalităţii care era privită ca o relicvă, tolerată din motive politice şi psihologice, a unor vremuri apuse. Prin reacţionarismul ei,papalitatea îşi înstrăinează tot mai mult supuşii. Singurul sprijin al ei era Austria. Argumentul favorit: administrarea independentă a unei biserici mondiale este imposibilă fară o suveranitate temporală, de aceea este necesar Statul Papal. Revoluţia din 1848 determină o reacţie puternică a papei faţă de aceste manifestări „lumeşti” care redau, oamenilor drepturile naturale, îndeosebi libertatea religioasă. Pius IX procedează ca orice papă medieval, proclamă în 1859 dogma „imaculatei concepţiuni”, după care în 1860 expune dogma puterii temporale şi în Conciliul Vatican I, în 1870, proclamă solemn, pentru prima dată în mod oficial în Biserica Catolică, dogma infailibilităţii papale. Dar puterile europene dezaprobă această mascaradă interminabilă şi,  în septembrie 1870, Roma este ocupată din nou şi Statul Papal desfiinţat „pe veci”. De la acea dată, papalitatea va intra într-un fel de grevă diplomatică, refuzând să iasă din Vatican. În această perioadă, papa este numit prizonierul de la Vatican. Situaţia politică a papalităţii începe să se refacă prin concordatul din 1929 dintre papă şi guvernul lui Mussolini. Deşi statul papal contemporan este mult mai mic decât a fost vreodată, influenţa diplomatică, puterea politică şi admiraţia universală, chiar din partea vechilor adversari, este mult crescută. În mod paradoxal, Vaticanul pare să facă astăzi o politică în favoarea libertăţilor pe care ieri le condamna. Dar dogma jurisdicţiei supreme şi a infailibilităţii acestui oficiu au rămas în picioare, pentru a asigura continuitatea, garanţia instaurării unui nou totalitarism mondial şi a unui nou val de persecuţii. Profeţia ne promite că aceea va fi ultima zi a papalităţii.

12:12. Prelungind perioada din versetul precedent, ajungem la anul 1843 când a luat naştere prima mişcare de tip adventist. 

Ultima şi cea mai lungă profeţie a lui Daniel a arătat cum puterile lumii se vor bate până la sfârşit pentru moşteniri şi graniţe şi pentru alte orgolii şi obiective terestre. Dar Biblia spune că nu fiara va învinge, ci Mielul , Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor.(Ap.l7:l3-14).