39. Cele 7 plăgi finale

– A se vedea schema prezentata în lectia 32a. Timpul Stramtorarii – Cele 7 Plagi Finale – Schița Profetică

– Viziunea aceasta ne prezintă trimiterea judecăţilor finale, teribile, ale mâniei îui Durnnezeu.” Aici este acea Dies irae (ziua mâniei)( Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai două lucruri înseamnă în limbajul profetic „ziua Domnului”: sabatul şi ziua executării judecăţii. În ambele cazuri omul nu-şi mai poate face lucrarea lui ci este martor la lucrarea Domnului. Numărul plăgilor, ca şi celelalte serii de şapte ale Apocalipsei, indică săptămâna Creaţiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale şi au primit semnul tiarei. Din templu ies acum îngerii-preoţi care administrează mânia divină. Albul veşmintelor este un simbol al dreptăţii şi purităţii morale a misiunii lor. În loc de tămâie, potirele cuprind mânia judecăţii. Îngerul harului nu mai este prezent şi tămâia nu mai arde pe altar, nici în cădelniţă. Se dă sentinţa din cap. 22:11 şi nu mai există acces în Sanctuar, nici un păcătos nu mai poate beneficia de împăcare cu Dumnezeu. Timpul de probă, ziua milei a trecut pentru totdeauna. Unii au fost sigilaţi pentru cer, alţii şi-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitaţii a harului lui Dumnezeu. După ultima evanghelizare plinăde slavă cerească – (cap. 18:1), după încetarea mijlocirii (Isaia 6:3-4, Ez 10:2-4, 43:2-5, Mica 1:3, Dan 12:1), norul Slavei Domnului umple Sanctuarul. Nu norul de tămâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1.-9, Ex 40:35, 1 Împ 8:11,2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea uşii îndurării (Le 13:23-27,Gen 7:16.10). Împărăţia harului a făcut loc împărăţiei slavei. Numai cei ce şi-au găsit refugiul până atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvaţi. Aici este interesant de menţionat că Biblia numeşte chivot atât ambarcaţia lui Noe cât şi scrinul în care se păstrau tablele Decalogului (Evrei 11:7).Numai „arca alianţei”/legământului lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbină dreptatea şi harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreună cu Christos prin credinţă (cei ce au intrat cu Mirele la nuntă, la ceremonia căsătoriei Mielului, a primirii împărăţiei—vezi cap. 19), sânt ocrotiţi de plăgi (Mat25:1-13). Aceste ultime plăgi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se răzbună (16:1.17, Ier 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurtă, deoarece ele sunt teribile şi totuşi rămân supravieţuitori până la ultima plagă. Comentariile AZS arată că primele patru plăgi sunt scrise într-un limbaj literal şi nu sunt universale (altminteri, primele două ar distruge totul!). Ele au un caracter preliminar şi îi conving pe oameni că au luptat, împotriva lui Dumnezeu. Ultimele trei plăgi sunt descrise într-un limbaj mixt (comun + figurat) şi sunt universale (vezi şi TV577). Se pare că, după cum în Egipt plăgile au avut o semnificaţie care să atingă pe zeii lor, tot astfel se întâmplă şi în Apoc 16. Furtuna unei ultime conflagraţii universale a fost ţinută în frâu de îngerii din Apoc.7:l-3,  dar după încheierea timpului de har, Dumnezeu îşi retrage, complet, orice putere restrictivă asupra forţelor răului. Numai cei 144.000 (cei sigilaţi) – sunt apăraţi în acest timp, „puterile pământului îşi vor pune în marş forţele lor pentru ultimul război ) ( RH Nov 27, 1900. Vezi şi Exp&Viz40.85; TV564).

––- Apocalipsa 15:1 Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu. 

Mare şi minunat. 

– Cu privire la efectele lui întinse. 

Cele din urmă. 

– Aceste urgii sau plăgi sunt schiţate în cap. 16. 

– Ele sunt ultimele în ce priveşte felul lor; nu vor mai exista plăgi ca acestea, deşi nimicirea finală a lui Satana şi a păcătoşilor este încă în viitor (cap. 20,11;15). 

––- Apocalipsa 15:8 Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri

Fum

– Norul de tămâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1.-9, Ex 40:35, 1 Împ 8:11,2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea uşii îndurării (Le 13:23-27, Gen 7:16.10). Împărăţia harului a făcut loc împărăţiei slavei. Numai cei ce şi-au găsit refugiul până atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvaţi. Aici este interesant de menţionat că Biblia numeşte chivot atât ambarcaţia lui Noe cât şi scrinul în care se păstrau tablele Decalogului (Evrei 11:7). Numai „arca alianţei”/legământului lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbină dreptatea şi harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Ideea poate fi întărită de faptul că termenul grecesc naos (templu) sună aproape ca şi naus (navă, corabie). Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreună cu Christos prin credinţă (cei ce au intrat cu Mirele la nuntă, la ceremonia căsătoriei Mielului, a primirii împărăţiei—cap. 19), sunt ocrotiţi de plăgi (Mat25:1-13). Aceste ultime plăgi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se răzbună (16:1.17, Ier 25:35-38).  Furtuna unei ultime conflagraţii universale a fost ţinută în frâu de îngerii din Apoc.7:l-3, dar după încheierea timpului de har, Dumnezeu îşi retrage, complet, orice putere restrictivă asupra forţelor răului. Numai cei 144.000 (cei sigilaţi) sunt apăraţi în acest timp, „puterile pământului îşi vor pune în marş forţele lor pentru ultimul război” ( TV564).

Nimeni.

–  Fără îndoială că aici se face referire la faptul că timpul mijlocirii  a luat sfârşit; nimeni nu mai poate avea acces la tronul milei. Timpul pregătirii a trecut; acum a sosit vremea pentru mânia neamestecată a lui Dumnezeu. 

Apocalipsa, Capitolul 16

– Viziunea aceasta ne prezintă trimiterea judecăţilor finale, teribile, ale mâniei îui Durnnezeu.” Aici este acea Dies irae (ziua mâniei)( Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai două lucruri înseamnă în limbajul profetic „ziua Domnului”: sabatul şi ziua executării judecăţii. În ambele cazuri omul nu-şi mai poate face lucrarea lui ci este martor la lucrarea Domnului. Numărul plăgilor, ca şi celelalte serii de şapte ale Apocalipsei, indică săptămâna Creaţiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale şi au primit semnul tiarei.

– Comentariile AZS arată că primele patru plăgi sunt scrise într-un limbaj literal şi nu sunt universale (altminteri, primele două ar distruge totul!). Ele au un caracter preliminar şi îi conving pe oameni că au luptat, împotriva lui Dumnezeu. Ultimele trei plăgi sunt descrise într-un limbaj mixt (comun + figurat) şi sunt universale (vezi şi TV577). Se pare că, după cum în Egipt plăgile au avut o semnificaţie care să atingă pe zeii lor, tot astfel se întâmplă şi în Apoc 16. Furtuna unei ultime conflagraţii universale a fost ţinută în frâu de îngerii din Apoc.7:l-3,  dar după încheierea timpului de har, Dumnezeu îşi retrage, complet, orice putere restrictivă asupra forţelor răului. Numai cei 144.000 (cei sigilaţi) – sunt apăraţi în acest timp, „puterile pământului îşi vor pune în marş forţele lor pentru ultimul război ) ( RH Nov 27, 1900. Vezi şi Exp&Viz40.85; TV564).

^16:1 Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu, şi care zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă, şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!
Din Templu. 

– Având în vedere faptul că cei şapte îngeri care aduceau plăgile au ieşit deja din Templu (cap. 15,6) şi că ”nimeni” (v. 8) ”nu putea să intre în Templu”, se pare că acesta este însuşi glasul lui Dumnezeu.

– Din templu ies acum îngerii-preoţi care administrează mânia divină. Albul veşmintelor este un simbol al dreptăţii şi purităţii morale a misiunii lor. În loc de tămâie, potirele cuprind mânia judecăţii. Îngerul harului nu mai este prezent şi tămâia nu mai arde pe altar, nici în cădelniţă. Se dă sentinţa din cap. 22:11 şi nu mai există acces în Sanctuar, nici un păcătos nu mai poate beneficia de împăcare cu Dumnezeu. Timpul de probă, ziua milei a trecut pentru totdeauna. Unii au fost sigilaţi pentru cer, alţii şi-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitaţii a harului lui Dumnezeu. După ultima evanghelizare plină de slavă cerească – (cap. 18:1), după încetarea mijlocirii (Isaia 6:3-4, Ez 10:2-4, 43:2-5, Mica 1:3, Dan 12:1), norul Slavei Domnului umple Sanctuarul. Nu norul de tămâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1.-9, Ex 40:35, 1 Împ 8:11,2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea uşii îndurării (Le 13:23-27,Gen 7:16.10). Împărăţia harului a făcut loc împărăţiei slavei. Numai cei ce şi-au găsit refugiul până atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvaţi. Aici este interesant de menţionat că Biblia numeşte chivot atât ambarcaţia lui Noe cât şi scrinul în care se păstrau tablele Decalogului (Evrei 11:7).Numai „arca alianţei”/legământului lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbină dreptatea şi harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreună cu Christos prin credinţă (cei ce au intrat cu Mirele la nuntă, la ceremonia căsătoriei Mielului, a primirii împărăţiei—vezi cap. 19), sânt ocrotiţi de plăgi (Mat25:1-13). Aceste ultime plăgi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se răzbună (16:1.17, Ier 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurtă, deoarece ele sunt teribile şi totuşi rămân supravieţuitori până la ultima plagă. 

Duceţi-vă. 

– Deşi Ioan nu specifică momentul când este dată această poruncă îngrozitoare, contextul arată clar că ea va fi emisă la scurt timp după sfârşitul perioadei de probă, dar înainte de venirea lui Hristos (cap. 15,8). Este evident că seria de calamităţi fără precedent prezise aici se află încă în viitor. 

– Faptul că prima plagă va veni asupra oamenilor care au primit semnul fiarei şi care se închină chipului ei (cap. 16,2) plasează plăgile după solia celui de-al treilea înger (cap. 14,9;11). 

– În plus, faptul că cele şapte plăgi din vremea din urmă constituie apogeul mâniei lui Dumnezeu neamestecate cu har (cap. 14,10; 15,1; 16,1) implică în mod clar ideea că timpul de probă acordat celor peste care cad ele s-a sfârşit (cap. 22,11). 

– Faptul că în vremea celei de-a cincea plăgi oamenii încă suferă din pricina rănilor produse de prima plagă (cap. 16,11) arată clar că aceste plăgi vor cădea succesiv şi într-o perioadă de timp relativ scurtă (v. 2). 

– Se pare că judecarea Babilonului mistic, care are loc sub cea de-a şaptea plagă (v. 19), o precede pe cea a împăraţilor pământului, care va avea loc la venirea lui Hristos (cap. 17,16; 18,11.20; 19,2.11;19;6,15;17; 14,14).  

Vărsaţi cele şapte potire. 

– În anumite aspecte, cele şapte plăgi din urmă sunt similare cu cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (Exodul 5,1 la 12,30). Ambele serii certifică autoritatea şi puterea superioară a lui Dumnezeu. Ambele serii duc la înfrângerea decisivă a oamenilor care au ales să Îl sfideze pe Dumnezeu, şi deci la eliberarea poporului Său ales dintr-o situaţie care altfel ar fi fost fără scăpare. Ambele serii de plăgi demonstrează dreptatea lui Dumnezeu şi aduc onoare şi slavă Numelui Său. Fiecare din cele zece plăgi căzute asupra Egiptului a fost dureros de reală şi fiecare dintre ele a fost menită să demonstreze cât de false erau pretenţiile idolatriei şi cât de zadarnică era încrederea acordată unei religii false ( Exodul 7,17; 12,12; PP 333, 758;760). În acelaşi fel, ultimele şapte plăgi vor fi reale, fiecare din ele lovind în câte un aspect al religiei apostaziate, având astfel nuanţe simbolice. 

Mâniei lui Dumnezeu. 

– De ce îi pedepseşte Dumnezeu pe oameni într-o manieră atât de înspăimântătoare, aşa cum este descrisă ea în cap. 16, după încheierea timpului de probă, când nu va mai fi posibilă pocăinţa. De ce nu vine Hristos că să pună capăt imediat domniei păcatului? În timpurile Vechiului Testament diferite calamităţi,  erau adesea permise de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare şi de disciplinare, care să îi aducă pe oameni la pocăinţă (vezi Isaia 1,5;9; 9,13; 10,5.6; 26,9; Ieremia 2,30; 5,3; Osea 7,10; Ioel 1,4; 2,12;14; Amos 4,6;11; Hagai 1,5;11; 1 Samuel 16,14; 2 Cronici 18,18). Este cât se poate de clar faptul că ultimele şapte plăgi nu servesc unui astfel de scop pozitiv. 

– Plăgile sunt necesare în desfăşurarea planului divin. 

A) Ele îi fac pe oameni să-şi dea seama că au luptat împotriva lui Dumnezeu (vezi GC 640). Dar în loc de a se pocăi, ei Îl blestemă cu mai multă ură şi devin tot mai neclintiţi în opoziţia lor (vezi Apocalipsa 16,9.11.21). Astfel, plăgile servesc pentru a descoperi spiritul de răzvrătire care controlează pe deplin inimile oamenilor. Se dovedeşte că neghina este neghină (vezi Matei 13,24;30.36;43) şi este dovedit faptul că Dumnezeu este drept în distrugerea păcătoşilor (vezi GC 670). 

B) Incercările din vremea de necaz ce însoţeşte plăgile desăvârşesc caracterul sfinţilor şi îi conduc la o încredere tot mai mare în Dumnezeu. 

– Aşa cum a-ţi da viaţa pentru cineva este manifestarea supremă a dragostei (Ioan 15,13), tot aşa dorinţa de a lua viaţa cuiva denotă apogeul urii. În timpul ultimelor două plăgi se conturează o situaţie care va face pe deplin evidentă această distincţie chiar participanţilor înşişi, iar dreptatea lui Dumnezeu în încheierea istoriei umane va fi astfel dovedită atât înaintea oamenilor cât şi înaintea îngerilor (vezi Romani 14,11; Filipeni 2,10; GC 638;640; vezi PP 260; Apocalipsa 16,13.14.16.17). Atunci se va demonstra înaintea universului că, până la ultimul om, poporul rămăşiţei va alege mai degrabă să moară decât să nu asculte de Dumnezeu şi că cei ce au ales să-i slujească Satanei, dacă li s-ar permite, i-ar ucide pe toţi cei care le stau împotriva planului lor de a controla pământul. Surprinşi exact în acţiunea lor de a duce la îndeplinire decretul de moarte, ei rămân fără scuză înaintea lui Dumnezeu. Vezi cap. 16,17. 

^16:2 Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii, care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei.
Cel dintâi. 

– Numerotarea fiecărui înger implică faptul că plăgile sunt succesive (v. 1;11).  

Rană. 

– Gr. helkos, ”ulcer”, ”rană”, ”bubă care supurează”. În LXX helkos este folosit pentru bubele care au venit asupra egiptenilor (Exodul 9,9.10), pentru ”pecinginea” care nu se poate vindeca (Deuteronom 28,27) şi pentru bubele care l-au lovit pe Iov (Iov 2,7). 

– După cât se pare, lăudata putere făcătoare de minuni a duhurilor care conlucrează acum cu creştinismul apostaziat (Apocalipsa 13,13;14; 18,2; 19,20) nu poate să facă nimic (cap. 16,14) împotriva acestor ”răni”. Falsitatea acestor pretenţii pe care oamenii şi le-au fundamentat pe puterea făcătoare de minuni este demonstrată într-un mod de necontestat (Exodul 8,19).  Rea şi dureroasă. 

– Această plagă nu va fi universală (vezi GC 628). 

Semnul fiarei. 

– Vezi comentariul de la cap. 13,16. 

Care se închinau icoanei ei. 

– Vezi comentariul de la cap. 13,14.15

– O  rană teribilă ca şi în Egipt (Ex 9:9, Deut 28:27), ca şi rana lui Iov (Iov 2:7). Motivul acestei pedepse este refuzul de a primi sigiliul iui Dumnezeu şi acceptarea, de voie sau de nevoie, a semnului fiarei. Medicina clasică, medicina naturalista sau cea ocultă, se vor dovedi la fel de ineficiente în tratarea acestei răni. Unii din cei loviţi de plaga aceasta vor suferi şi alte plăgi (v. 10-11). Prima ţintă a plăgilor sunt adventiştii care au primit semnul fiarei şi care apoi s-au dovedit a fi cei mai zeloşi vrăjmaşi ai fraţilor lor de altădată. ( Ez 9:6; 1Petru 4:17) . Dumnezeu începe judecata cu cei din casa Lui, de asemenea şi pedepsele vin în aceeaşi ordine, în ordinea responsabilităţii. Primii răspunzători sunt cei ce au datoria de a avertiza pe alţii. „Solii muţi” vor fi primii loviţi, iar cei ce au apostaziat şi au dus în rătăcire şi pe alţii vor fi loviţi cu mai multe plăgi succesive (Le 12:41-48.56, 2 TT 66, 5T207-216.458). În acest timp, cei sigilaţi vor fi apăraţi de plăgi. Într-o anumită măsură vor suferi şi ei (foame, sete, oboseală, frig, chinuri sufleteşti, arşiţa soarelui etc. Apoc 7:16), dar „numai pentru ca să strălucească mai mult caracterul lor şi să le sporească credinţa prin încercări. Ellen White vorbeşte şi despre faptul că unii vor suferi ca Iov. Este discutabil dacă aceasta se referă la timpul, primei plăgi sau mai înainte, dar un lucru este sigur: indiferent de măsura în care cei sigilaţi vor avea de suferit, suferinţa lor are un alt sens şi este spre fericire veşnică. Sigiliul lui Dumnezeu pus asupra lor îi apără de apostazie şi de moarte. Ei vor supravieţui plăgilor fără să păcătuiască. (Is 66:6, Ps.91, Ps 121, Is 33:16, Ex 11:6-7).„Timpul de încercare şi de groază care stă în faţa noastră cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea, o credinţă care nu va slăbi chiar în cele mai aspre încercări. „Dar în acest  timp de cumplită încercare, iubirea lui Dumnezeu este tot atât de puternică şi de gingaşă ca în zilele lor cele mai strălucite. Este necesar să fie trecuţi prin cuptor, pentru ca firea lor pământească să fie mistuită iar chipul lui Christos să fie pe deplin reflectat.” (TV570). Mulţi se întreabă ce va fi cu copiii în acest timp. Ca şi adulţii, unii dintre ci vor li sigilaţi, alţii vor rămâne fără sigiliul lui Dumnezeu (împreună cu părinţii lor sau în mod separat). Ce s-ar fi întâmplat cu copiii evreilor din Egipt dacă părinţii n-ar fi pus semnul de sânge pe uşa locuinţei? Există însă şi cazul pruncilor care nu sunt responsabili. Deşi nu putem cunoaşte amănunte, Ellen White arată că „în curând vom fi duşi în locuri de strâmtorare şi încercare, şi marea parte a copiilor aduşi pe lume ne vor fi luaţi, în îndurarea lui Dumnezeu, înainte de venirea timpului strâmtorării” (3SM 419/1899).
^16:3 Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.
În mare.

– Marea este folosită în primul rând ca o cale pentru comerţul internaţional şi pentru călătorie. S-a sugerat ideea că împiedicând călătoriile şi comerţul internaţional (vezi cap. 13,13;17; 16,13.14; 17,3.12), această plagă este menită să demonstreze în mod clar nemulţumirea lui Dumnezeu cu privire la planul Satanei de a aduna laolaltă toate popoarele pământului sub conducerea sa. Compară cu experienţa lui Balaam (Numeri 22,21;35). 

– Ca şi prima plagă, nici cea de-a doua nu este universală ( Apocalipsa 16,2;  GC 628).  

Sânge.

– Fără îndoială că este sânge în consistenţă, miros, culoare, dar nu neapărat în compoziţie.

Ca sângele unui mort. 

– Este de neimaginat ceva mai respingător decât sângele coagulat al unui om mort. 

– Este inutil să se speculeze asupra compozitei chimice a acestui sânge. Important este aspectul sensibil, (emoţional) şi efectul. Pentru că aceasta trebuie să indice pedeapsa (sânge pentru sânge). În urma primei plăgi şi a izbucnirii stării de război mondiale, lumea va fi învăţată să creadă ca toate aceste nenorociri vin din cauza încăpăţânării sectei adventiste de a desconsidera sfânta lege duminicală(TV564). Deoarece toate măsurile de constrângere morală, socială şi economică au fost ineficiente împotriva lor, autorităţile lumeşti —îmbătate de Babilonul religiei apostate—, în disperare de cauză, vor da un ultimatum ca acela din cartea Esterei. Fixând o dată după care sabatiştii pot fi lichidaţi pe orice cale de oricine îi întâlneşte. Fiara pseudo-profet, America protestantă, va lua această iniţiativă incredibilă (cap. 13:15). Dumnezeu va privi această „soluţie finală” la care vor recurge autorităţile pământului, ca fiind un act împlinit, pentru că numai intervenţia divină prin plaga a şaptea îi va opri pe locuitorii pământului să-şi ducă la îndeplinire acel  „sacru masacru”‘..Efectele celei dea doua plăgi   pot fi: moartea, epidemiile, încetarea navigaţiei. Pentru sabatişti va fi semnalul părăsirii aşezărilor omeneşti.. Credincioşii care nu vor fi în stare de arest se vor retrage în siguranţă, în locuri mai ferite, în munţi (TV574), după exemplul lui Lot, al creştinilor din Ierusalim şi al lui Ilie. Deşi nu ni se dau amănunte geografice referitoare la locul precis care va fi lovit de o anumită plagă, putem considera că plăgile care sunt aplicabile în sens universal, sunt universale. În acelaşi timp, ele pot afecta cu precădere acele zone care au fost binecuvântate de Dumnezeu în mod special cu binecuvântări spirituale şi materiale, dar au refuzat invitaţia harului. Nu păgânii semiconvertiţi la creştinism, nici ateiştii care vor fi-îmbătaţi pentru o clipă ca să poată fi manipulaţi de Babilonul apocaliptic, vor fi primele ţinte ale plăgilor, ci creştinii, în special protestanţii care salută papismul şi, dintre aceştia, în mod special adventiştii apostaţi. Principalul motiv al turnării acestor pedepse nemiloase asupra faraonilor moderni este răzvrătirea, împotriva legii lui Dumnezeu, manifestată prin atitudinea criminală faţă de aproapele: nerecunoaşterea libertăţii de închinare (Ex 7:16-17).

^16:4 Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge.
În râuri şi în izvoarele apelor. 

– În vremurile biblice „râurile şi izvoarele apelor” erau folosite în principal pentru necesităţile zilnice de apă potabilă, îmbăiere şi irigare. În timp ce a doua plagă va avea ca rezultat, fără îndoială, o mare neplăcere şi probabil întreruperea călătoriilor (la v. 3), efectele celei de-a treia plăgi vor fi imediate şi serioase. 

– Asemeni primei şi celei de-a doua plăgi, nici cea de-a treia nu va fi universală (vezi GC 628). 

– Râurile şi izvoarele (apa potabilă!) devin sânge. Dacă această plagă ar fi universală, nu ar mai fi cazul pentru următoarea. Este de înţeles, totuşi, că o plagă nu încetează în momentul venirii alteia. Aceasta va aduce situaţii indescriptibile care pot provoca dezastre social-economice totale. Imaginaţi-vă că o anumită zonă, să zicem occidentală, va trebui să importe… apă. Şi acest element atât de „elementar” nu se mai poate găsi decât tocmai la inamicii cu care acele ţări sunt în stare de război… Oricum va fi, nu trebuie să uităm că această binecuvântare atât de ieftină şi de comună, va fi retrasă ca urmare a dispreţuirii avertizării îngerului care invită lumea să se „închine Celui care a creat cerul, pământul, marea… şi izvoarele apelor”. Cei ce se adapă din vinul Babilonului au aici un subiect de meditaţie. Oricât de drastică ar fi această pedeapsă, Biblia arată că ea este dreaptă (v.5-7). Pentru cei care se hrănesc cu sângele „ereticilor”sfinţi, îngerii au pregătit o băutură după gust. Este momentul în care începe răzbunarea sângelui martirilor din cap 6:11. Vezi şi Is 26:21.
^16:5 Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta.
Îngerul apelor. 

– Ingerii din cap. 7,1 şi 14,18,  au putere asupra „vânturilor” şi asupra „focului”. 

Tu eşti Sfânt. 

– Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu apare în contrast puternic cu schimbările devastatoare care au loc acum pe pământ.
^16:6 Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.
Au vărsat. 

– Aici se include fără îndoială şi sângele nevărsat al sfinţilor în viaţă, care au fost însemnaţi pentru a fi supuşi martirajului (cap. 17,6; 18,20). Condamnând poporul lui Dumnezeu la moarte, nelegiuiţii au ajuns să fie vinovaţi de sângele lor, ca şi cum i-ar fi omorât deja (GC 628; compară cu Matei 23,35). 
Sunt vrednici. 

– Pedeapsa este pe măsura gravităţii crimei. Nelegiuiţii merită pedeapsa care va cădea asupra lor; acesta nu este în nici un caz un gest arbitrar din partea lui Dumnezeu (v. 1). 
^16:7 Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!
Altarul. 

– Probabil că nu altarul a vorbit, ci vreun înger care slujea la el sau care stătea alături de el (vezi şi cap. 14,18). Fără îndoială că nu este o personificare.
Adevărate şi drepte. 

– Trimiţând aceste judecăţi teribile asupra celor care au lepădat harul Său, Dumnezeu este „adevărat” în sensul că Se ţine de cuvânt – împlineşte ceea ce a făgăduit că va face (cap. 14,9–11; etc.). El este „drept” în sensul că dreptatea cere judecarea celor care au dispreţuit Cerul. Vezi cap. 16,1.
^16:8 Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui.
Să dogorească pe oameni cu focul. 

– În mod normal soarele îi încălzeşte pe oameni şi le oferă o bună dispoziţie, influenţează creşterea plantelor, climatul şi multe alte procese naturale necesare menţinerii vieţii pe pământ. În timpul acestei plăgi el oferă un exces de căldură şi energie care tinde să-i chinuiască pe oameni şi să nimicească viaţa. Cu toate că oamenii suferă direct din pricina intensităţii căldurii, rezultatele ei cele mai grave sunt cu siguranţă o secetă şi o foamete aşa de aspre, cum lumea nu a mai cunoscut niciodată (vezi GC 628). 

– Plaga literală este însoţită de o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Amos 8,11.12). Pretutindeni pe pământ se manifestă o căutare înfrigurată, dar zadarnică, după ceva care să aline suferinţa şi lipsa cauzată de primele patru plăgi şi să înlăture nenorocirile viitoare (GC 629). 
– Această foamete nu este motivată de un regret spiritual, ci de un regret în felul lumii (2 Corinteni 7,9–11). Este dorită eliberarea de chinul provocat de plăgi, nu o adevărată stare de împăcare cu Dumnezeu.

– În urma acestui lucru, Satana îi convinge pe locuitorii pământului nu că sunt păcătoşi, ci că au greşit tolerându-l pe poporului ales al lui Dumnezeu ( EW 34; Apocalipsa 16,14). 

– Asemeni celor trei plăgi precedente, nici aceasta nu este universală (GC 628). 

– Ea loveşte soarele, sau cel puţin aşa se pare. În orice caz, efectul este o creştere a intensităţii (poate şi a componenţei) radiaţiei solare. Deja atmosfera pământului este tot mai sărăcită de ozon, din mai multe motive, şi radiaţia este crescută . În urma plăgilor anterioare se instalează deja o stare de criză economică teribilă, de epidemie şi moarte. În zonele lovite de această radiaţie solară vor fi incendii, insolaţie mortală, secetă fără precedent, cu toate _„urmările lor dezastruoase”. Nu degeaba reacţia oamenilor este subliniată. Această reacţie împotriva lui Dumnezeu arată că nici chiar cele mai severe pedepse nu-i mai pot aduce la pocăinţă, odată ce au respins ultima invitaţie a harului, ultima avertizare a întreitei solii îngereşti. Ellen White arată că, în urma acestor patru plăgi, oamenii îşi vor da seama că luptă împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare mulţi vor începe să caute pe Dumnezeu, dar nu prin pocăinţă adevărată (pe care numai Spiritul Sfânt o poate da), o părere de rău în vederea urmărilor păcatului, nu în vederea propriei vinovăţii (Amos 8: 11-12). După încheierea timpului de har însă, nu mai există izvor de iertase (Isaia  26:10). Pocăinţa lumii pierdute este asemenea cu a unor „eroi” biblici ca Esau, Iuda Iscarioteanul, Şimei, Saul etc. Ca şi faraonul Exodului, ei vor doar să scape de plăgi. Dacă pedeapsa ar înceta, ei şi-ar relua viaţa nepocăită. Pocăinţa lor nu este  acea supunere totală cerută de primul înger din Apoc 14:7. Ei „nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” aşa cum au făcut alţii înainte de ei (cap. 11:13).​
^16:9 Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare, şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.
Au hulit. 

– Aici a-L huli pe Dumnezeu înseamnă a vorbi despre El într-un mod necuviincios. În timpul plăgii a patra oamenii încep să-L învinovăţească pe Dumnezeu pentru chinul lor şi să-şi dea seama, în cele din urmă, că de fapt luptă împotriva Lui (cap. 16,1). 
Stăpânire peste aceste urgii. 

– Ei văd plăgile ca pe o demonstraţie a puterii divine (v. 1). 
Nu s-au pocăit. 

– În loc să-şi recunoască vina, ei au început să-i învinovăţească pentru starea lor nenorocită pe cei care au rămas sinceri şi credincioşi lui Dumnezeu (vezi EW 34; GC 624). Într-o perversitate cumplită ei refuză să se supună voinţei Sale şi demonstrează ceea ce sunt cu adevărat – slujitori devotaţi ai lui Satana (vezi comentariul de la v. 1). Refuzul lor de a se pocăi dovedeşte că sunt cu totul şi fără întoarcere împotriva lui Dumnezeu. Inimile lor se dovedesc a fi teribil de împietrite şi insensibile atât faţă de mila lui Dumnezeu cât şi faţă de asprimea Sa ( Exodul 4,21; Efeseni 4,30; Apocalipsa 16,1). 
^16:10 Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere.
Scaunul de domnie al fiarei. 

– Se pare că „scaunul de domnie al fiarei” este reşedinţa ei. 

– „Fiara” de aici reprezintă în primul rând papalitatea în starea ei refăcută, nu atât în aspectul ei religios, cât în rolul pe care şi l-a asumat, acela de a domina celelalte puteri mondiale.
Împărăţia.

– Cu excepţia unei mici rămăşiţe care rezistă încă, Satana consideră că lumea îi este supusă, şi, mai ales cu ajutorul papalităţii refăcute, va căuta să-şi asigure un control absolut asupra întregului neam omenesc (vezi GC 571, 580, 656; 5T 472; 7T 182; cap. 16,13.14; 17,8.12; 19,19). 

– Reiese deci că în timpul acestei plăgi întreaga lume este învăluită într-o mantie de întuneric. Astfel, în timp ce oamenii bâjbâie nepocăiţi după lumină, într-o lume întunecată spiritual (cap. 16,8.9), Dumnezeu le trimite un întuneric real, simbol, al adâncii nopţi spirituale care va acoperi pământul (v. 13, 14). 
Întuneric. 

– Întreaga propoziţie sună de fapt astfel: „împărăţia ei s-a întunecat”, din limba greacă reieşind că ea a rămas aşa pentru o perioadă de timp. Acesta este un întuneric real (v. 1), cu frigul şi mizeria care îl însoţesc. Lipsa luminii şi a căldurii vor cu atât mai impresionante şi mai dureroase cu cât vor urma după căldura intensă din timpul plăgii a patra. 

– Aduce un „întuneric egiptean” asupra întregului imperiu al fiarei (Ex 10:21-23, Mat 27:45, Mat 24:29). Dacă Satan, balaurul, a cedat fiarei Antichrist tronul, autoritatea şi o stăpânire universală, teritoriul acestui imperiu spiritual cuprinde, în timpul sfârşitului, tot pământul, deoarece cultul acestei fiare devine universal prin impunerea semnului ei. „Sfântul Scaun”, care a promovat în lume întunericul superstiţiei şi al datinelor omeneşti în locul luminii Bibliei, va avea de suferit în primul rând. La efectul primei plăgi dureroase, la foametea, seceta, epidemiile şi dezastrele economice şi sociale produse de celelalte plăgi, se adaugă acum efectele unui întuneric universal şi inexplicabil. Oamenii au ales „venerabila zi a soarelui” din decretul lui Constantin cel Mare, ziua promovată apoi de Roma papală, ei au preferat să se închine făpturii în locul Făcătorului, au iubit întunericul mai mult decât lumina. Acum a venit asupra lor bezna şi negurile zilei judecăţii. După ce unii au murit de căldură, acum vine un ger cumplit şi o încetare a activităţilor. Oraşele, depinzând de apă potabilă canalizată, de energie electrică sunt, practic, depopulate. Supravieţuitorii n-au altceva de făcut decât să mediteze, să se învinuiască reciproc şi să înjure până la cer.
^16:11 Şi au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor.
Rănilor.

– Adică efectele primei plăgi (v. 2). După cât se pare, rănile produse de prima plagă nu ucid direct, cel puţin nu în toate cazurile. Şi după cât se pare, este de asemenea evident că plăgile cad succesiv şi nu simultan, iar efectele lor persistă (v. 2). 
^16:12 Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din Răsărit.
Eufrat

– Eufratul reprezintă oamenii peste care stăpâneşte Babilonul mistic; secarea apelor lui, retragerea sprijinului pe care aceşti oameni îl dau Babilonului; „împăraţii de la Răsărit” îi simbolizează pe Hristos şi cei care Îl însoţesc; iar Armaghedonul este ultima bătălie a marii lupte dintre Hristos şi Satana, dată pe câmpul de luptă al acestui pământ. Astfel, se consideră că retragerea sprijinului omenesc oferit Babilonului mistic este îndepărtarea ultimei bariere din calea înfrângerii şi pedepsirii finale a acestuia. Bătălia de la Armaghedon începe atunci când puterile religioase şi politice unite pornesc în atacul lor final contra rămăşiţei poporului lui Dumnezeu.

– Plaga a 6-a loveşte Eufratul pe care este aşezat Babilonul apocaliptic. Cetatea falsei religii, ierarhia clericală a tuturor bisericilor lumeşti, de la comunităţile hinduse şi până la bisericile protestante, îşi datorează existenţa (şi prosperitatea) unui fluviu social: „popoare, neamuri, gloate şi limbi” (17-1.5.15). Dacă în urma efectelor plăgilor anterioare aceste valuri de enoriaşi încep să sece (prin înmulţirea deceselor, prin retragerea sprijinului material şi moral dat bisericii), aceasta ar fi pentru biserici o calamitate mai mare decât cele anterioare. Reacţia din versetele următoare dovedeşte că această măsură divină va duce la un atac decisiv şi final împotriva poporului lui Dumnezeu. Secarea Eufratului —pentru a permite accesul oştirilor de la Răsărit în Babilonul bine fortificat— este limbajul unui eveniment istoric tipologic: în noaptea de 12 oct. 539 î.e.n., împăraţii medo-perşi din Răsărit (Cyaxares-Darius şi Cyrus), în fruntea unei mari coaliţii militare, au putut intra în Babilonul ale cărui fortificaţii nu puteau fi distruse sau escaladate, folosind o tactică unică. S-a ordonat soldaţilor săparea unui canal prin care să se devieze apele Eufratului, apoi cuceritorii au intrat prin albia aproape secată a fluviului care trecea prin cetate. Era singura cale nepăzită, punctul cel mai slab. Unele profeţii biblice au prevăzut acest eveniment cu mult timp înainte (Is 44:26—45:2). Este relatat în detaliu de către istoricul Xenofon în Kyropaidia (Viaţa lui Cyrus cel Bătrân, întemeietorul statului persan). În Biblie, Cyrus eliberatorul este un tip al lui Mesia (Is 41:2.3.25, 44:28). Domnul Christos, împăratul împăraţilor, va veni în fruntea oştirilor cereşti, dinspre răsărit (Mat 24:27, Apoc 19:11-16). Mulţimile care vor mai rămâne în viaţa după plaga a 5-a, înţelegând că au fost înşelate de conducătorii spirituali, nu vor mai sprijini instituţiile religioase. Acest fapt va duce la o reacţie finală, disperată, împotriva sabatiştilor, ceea ce va atrage intervenţia promptă şi mult aşteptată a Domnului Christos. 

– (Scenele din plaga a VI-a au fost înţelese diferit de către învăţaţii noştri din secolul trecut. Ei împrumutaseră opinia populară americană care vede în acest loc apocaliptic un război în Orientul Apropiat. Împăraţii de la Răsărit ar fi „rasa galbenă” (China. Japonia.etc), iar Eufratul ar fi Imperiul Otoman. Secarea puterii turceşti ar permite acelor popoare numeroase şi destul de puternice să invadeze Orientul Apropiat unde se întâlnesc interesele mai multor puteri şi ale mai multor religii (în special în Palestina!) ceea ce va declanşa un ultim război într-o vale palestiniană de lângă Meghido (v 16). Acolo armatele lumii se vor bate aşa încât se va ridica sângele până la zăbalele cailor (14:20). Vederea aceasta a fost introdusă de Uriah Smith şi susţinută de W.Spicer şi W. Branson (preşedinţi ai CG), după care apare şi la Haskell,Wilcox, Vuilleumier şi alţii. Ea nu a murit încă. Această interpretare care este populară şi astăzi la americani, a fost agitată mai ales în preajma celor două războaie mondiale, dar a pierdut mult teren după aceea. Teologii AZS din generaţia aceasta au îngropat-o definitiv. Aşa zisa nouă interpretare (cea prezentată şi în actualul comentariu) este în realitate, mai veche printre AZS, dar mai puţin populară. Ea se găseşte în vechea carte americana de imnuri AZS din1852 şi a fost susţinuta de către Holt, Cottrell, James şi Ellen White, Tait şi alţii. În timpurile noastre a fost promovată de comentariile unor învăţaţi ca R.A.Anderson, R. Haddock şi G.Vandeman. )
^16:13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.
Ieşind din gura.

– Gura este instrumentul vorbirii. Ieşind din gura „balaurului”, a „fiarei” şi a „proorocului mincinos”, aceste trei „duhuri necurate” reprezintă politica pe care această întreită organizaţie o proclamă înaintea lumii, politică despre care se spune în cap. 17,2 că este „vinul” Babilonului ( cap. 16,14; 17,2.6). 
Balaurului. 

– Spiritismul sau / paganismul. 

Fiarei.

– Papalitatea. Vezi comentariul de la cap. 13,1; 17,3.8.
Proorocului mincinos. 

– Protestantismul apostaziat . Se pare că acesta trebuie identificat cu a doua fiară din cap. 13,11–17 ( v. 11), care o sprijină pe prima fiară din v. 1–10 şi care, prin semnele pe care are puterea de a le săvârşi în faţa fiarei (v. 12–14), îi înşeală pe oameni să-i facă acesteia o „icoană”. Vezi şi cap. 19,20; 20,10.
Trei duhuri necurate. 

– Spiritismul modern (GC 561, 562) sau păgânismul, papalitatea şi protestantismul apostaziat (vezi şi cap. 13,4.14.15; 19,20; 20,10). Cele „trei duhuri necurate” simbolizează sau reprezintă acest trio al puterilor religioase, care împreună formează „Babilonul cel mare” al zilelor din urmă (cap. 16,13.14.18.19;  cap. 16,19; 17,5).

– – Reacţia vrăjmaşilor lui Dumnezeu care formează o triplă alianţă babiloniană, este promptă . Cele trei sectoare ale Babilonului (neopăgânismul, catolicismul şi falsul protestantism) vor publica aplicarea decretului de moarte împotriva sabatiştilor, susţinând cu argumente specifice şi prin minuni că Babilonul are dreptate şi că Dumnezeu nu va înceta aceste plăgi până nu vor fi distruşi cei ce sfidează sfânta zi a învierii Domnului ţinând sabatul evreiesc… Aceste decretalii şi circulare mondiale inspirate de spirite necurate sunt comparate cu nişte broaşte careîşi orăcăie la infinit refrenul cunoscut şi care arată dezgustător, datorită mulţimii şi îndrăznelii lor, ca pe timpul plăgilor Egiptului (Ex 8:1-15). În timpurile biblice, dar şi în secolul nostru, puternicii lumii aveau obiceiul de aţine pe lângă ei maeştri ocultişti. Avem toate motivele să credem că ocultismul sub orice formă se va dezvolta până acolo încât va fi socotită blasfemie orice împotrivire faţă de oracolele spiritualiste în interiorul creştinismului. Aici se află explicaţia incredibilelor manifestări împotriva unei minorităţi religioase din această generaţie apocaliptică. In spatele aparentei religiozităţi şi a grijii pentru interesele publice stă acelaşi balaur care a vorbit profetic prin arhiereul Caiafa: „este mai util să moară un individ decât o naţiune întreagă”. Dar moartea Aceluia care Ş-a jertfit pentru fiecare individ, a atras după ea şi pustiirea naţională. Naţiunea care jertfeşte individul se dovedeşte a fi o naţiune fără raţiune, un neam care îşi amputează viitorul, închinându-se unui trecut pentru totdeauna mort. Aceleaşi pretexte politico-religioase, ridicate de preoţime împotriva lui Isus, vor fi aduse şi împotriva poporului lui Dumnezeu. Şi lumea le poate crede, chiar fără ajutorul minunilor. 
^16:14 Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. 
Fac semne. 

–  Manifestările supranaturale de diferite feluri constituie mijloacele prin care Satana, lucrând prin diferiţi agenţi umani, reuşeşte să unească lumea în scopul său de a-i nimici pe cei care constituie unica piedică în a stăpâni singur omenirea.
Împăraţii pământului. 

– „Împăraţii” sunt puterile politice ale pământului, în contrast cu întreita organizaţie religioasă din v. 13, care invită naţiunile pământului să se unească într-o cruciadă care are ca scop nimicirea poporului lui Dumnezeu (9T 16; GC 562, 624). 

– Această combinaţie politico-religioasă universală (cap. 17,3) aspiră să domnească asupra lumii. 

Să-i strângă. 

– Este vorba de eforturile depuse de întreita organizaţie religioasă pentru a-şi asigura unitatea puterilor politice ale pământului, în scopul de a se lupta cu rămăşiţa poporului lui Dumnezeu.
Războiul.

– Diferitele aspecte ale aceluiaşi război sunt descrise în cap. 14,14–20; 16,12–19; 17,14–17; 19,11–21; compară cu 6T 406.

– Această bătălie este una în care naţiunile pământului se unesc pentru a-l distruge pe poporul lui Dumnezeu, fiind deci, în primul rând, un conflict religios.

– Dar în acest moment în care creditul Babilonului este la cea mai joasă cotă, în urma secării „apelor” care-l aprovizionează, sunt necesare semne nemaipomenite (v.14) care să convingă şi sa alerteze puterile pământului împotriva celor credincioşi. Războiul acesta nu este unul obişnuit. Puterile pământului sunt deja în conflict în timpul plăgilor, dar nu conflictul dintre ele interesează aici. Prin „secarea Eufratului” s-a pregătit calea pentru apariţia oştirilor cereşti. Aici pământenii sunt în război cu Cerul. Este războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu (grec. Pantocrator) este în NT traducerea numelor vechi-testamentale:  Ţăvaot (oştiri; puternic în luptă, Savaot) şi Şadai (Atotputernicul). Ambele variante sugerează că El este implicat într-un război din care va ieşi biruitor. Scena din cap. 19:14.19 arată clar că acest război este bătălia finală dintre Christos şi puterile lumeşti conduse de Antichrist.
^16:15 Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea! 
Eu vin ca un hoţ. 

– Adică va veni ca un hoţ pentru cei nelegiuiţi (1 Tesaloniceni 5,2.4; 2 Petru 3,10; Matei 24,43; Luca 21,35). 

– „Eu vin ca un hoţ”. Acest verset întrerupe-profeţia despre războiul final, introducând o fericire pentru cei ce aşteaptă pe Domnul lor, păstrându-se încă treji. Expresia aceasta, adesea repetată de Domnul Christos, este foarte potrivită aici, unde Babilonul  apocaliptic este surprins de intrarea adevăratului Christos în  atmosfera planetei noastre, după cum intrarea lui Cyrus în anticul Babilon a fost o teribilă surpriză pentru mai marii lui care au fost găsiţi chefuind. Se relatează că acelaşi Cyrus luase prin surprinere şi Sardesul (comp. cu 3:3-4). 

Îşi păzeşte hainele. 

– Adică rămâne statornic în credinţă şi în caracter şi pe deplin credincios lui Dumnezeu.

Ca să nu umble gol. 

– Adică să-şi piardă haina albă a caracterului ca rezultat al renunţării la credinţă. Vezi şi cap. 17,16.
^16:16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.
I-au strâns.

– Strângerea are loc în timpul plăgii a şasea, dar bătălia este dată în timpul celei de a şaptea ( Apocalipsa 16,12.17). 
– Cei strânşi sunt împăraţii pământului din v. 14. Ei se unesc în idei şi în scop (cap. 17,13.17). Compară cu Psalmi 83,4.5.
Locul.

– Gr. topos, „loc”. Acest cuvânt face referire la „condiţia” sau dispoziţia în care se adună împăraţii pământului – înţelegerea lor de a nimici poporul lui Dumnezeu (cap. 16,14; 17,13). 
Armaghedon. 

– Interpretare etimologica în mod figurat, adică evenimente ale istoriei Vechiului Testament, asociate cu împrejurimile geografice ale cetăţii antice Megiddo (vezi Judecători 4,4 la 5,31, în special cap. 5,31; cap. 6,33 la 7,25; 1 Regi 18,36–40; Psalmi 83; compară cu 2 Cronici 35,20–24), dar fără a atribuire de semnificaţie geografică termenului. Si aceasa în termenii marii lupte dintre Hristos şi Satana (vezi Apocalipsa 12,7–9.17; 17,14; 19,11–21). 

– „Armaghedon”. Spiritele-broaşte reuşesc să adune puterile lumii (care sunt întotdeauna greu de adunat într-un scop comun) aşa cum au împăcat pe Irod cu Pilat în afacerea condamnării lui Isus din Nazaret. În acest moment, geografia simbolică a Apocalipsei, care ne obişnuise cu toponime figurate ca Ierusalim, Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, ne arată încă un loc, pe evreieşte”:  Har-Maghedon (Har =munte, Măghidon =Meghido, Maghedon — numele unei văi, al unei fortăreţe şi al unui râu de lângă muntele Carmel). Este adevărat că în valea şi la râul Meghido s-au dat multe bătălii istorice şi biblice. Este adevărat că fortăreaţa Meghido a fost din cele mai vechi timpuri o cheie a Palestinei. Numele Meghido înseamnă „locul armatei”. Nu degeaba pe vremea romanilor purta numele de Legio (legiune). Totuşi, Ioan ne invită aici să urcăm Muntele Meghido. Peste tot în Biblie, acest munte se numeşte Carmel. Ce semnificaţie are acest munte în istoria lui Israel? Acolo a locuit Ilie (în condiţii austere), înainte de a fi înălţat la cer; acolo a avut loc marea confruntare cu profeţii lui Baal (zeul soare), unde omul lui Dumnezeu a învins prin credinţă, iar promotorii idolatriei au fost junghiaţi. Fără a avea pretenţia că am înţeles lot, putem spune că există o paralelă izbitoare cu ceea ce se va întâmpla în momentul revenirii lui Isus. Credincioşii care sunt în viaţă, fiind sigilaţi, sunt păstraţi de Dumnezeu şi susţinuţi în mod supranatural pentru a fi înălţaţi la cer fără sa vadă moartea, asemenea lui Ilie. Cei rămaşi în libertate vor fi retraşi în zone muntoase şi hrăniţi de Dumnezeu asemenea lui Ilie. Ei vor fi singurii susţinători ai cultului Creatorului în timp ce întreaga creştinătate în frunte cu profeţii ei promovează un cult de origine păgână— Cultul introdus de Izabela care este un tip al femeii Babilon. Împotriva lor vor fi trimise expediţii de convertire sau distrugere, cum s-a procedat cu valdenzii, credincioşii medievali retraşi în Munţii Piemontului. Textul biblic descrie această cruciadă a întregii lumi împotriva rămăşiţei Israelului lui Dumnezeu, dar nu descrie lupta şi rezultatul ei. Imediat intervine îngerul al şaptelea, turnându-şi potirul asupra întregii lumi nepocăite, astfel încât credincioşii sunt salvaţi. În acest moment, anumite lupte petrecute în valea Meghido pot fi semnificative. Războiul de eliberare condus de judecătorul Barak (fulgerul) şi de profeta – judecătoare Debora (albina) împotriva canaaniţilor a fost câştigat de israeliţi la apele Meghido, cu concursul îngerilor cereşti (Jud 5:19). Tot în acel loc se pare că se desfăşura un cult al zeului Hadad sau Rimmon (care sunt alte nume ale lui Baal sau Tammuz), şi acolo aveau loc exerciţii emoţionaliste de bocete pentru moartea zeului ( Zah 12:10-11.comp. cu Ez 8:13-14) . Bocetul prezis de Zaharia când aplica profeţia (condiţionată!) la pocăinţa poporului lui Dumnezeu, este preluat în Apocalipsa şi aplicat la întreaga lume, dar nu ca fiind bocetul unei pocăinţe venite în urma vărsării Spiritului Sfânt, ci jalea teribilă a remuşcărilor prea târzii la apariţia lui Isus pe norii cerului. 

– Iată susţinerile Ellenei White   referitoare la natura acestui război şi implicaţiile spirituale: „Avem nevoie să studiem revărsarea potirului al şaptelea. Puterile răului nu vor ceda în luptă fără o încăierare disperată. Dar Providenţa va avea un rol în războiul de la Harmaghedon. Când pământul va fi luminat de slava îngerului din Apoc 18:1, elementele religioase, bune şi rele, se vor trezi din amorţeală şi oştirile viului Dumnezeu vor ocupa poziţia. ” (Ms 175/1899) „Războiul de la Harmaghedon va avea loc în curând. Acela pe a Cărui haină e scris numele Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor conduce oştirile cerului. Fiecare forma a răului va face salt la o intensă activitate. Îngeri răi îşi unesc puterile cu oameni răi şi, întrucât s-au tot războit şi au câştigat experienţă în înşelăciune şi în luptă, întărindu-se astfel în cursul secolelor, ci nu vor ceda în ultima mare bătălie fără o încăierare disperată. Toată lumea va fi de o parte sau de alta. Războiul de la Harmaghedon va avea loc cu siguranţă şi ziua aceea nu trebuie să ne găsească dormind. Trebuie să fim cu totul trezi, ca fecioarele înţelepte, având untdelemn în candele şi în vase… Puterea Spiritului să fie asupra noastră şi „Căpetenia oştirii Domnului” va sta în fruntea îngerilor cerului pentru a îndruma bătălia…. Ne stau în faţă scene de un interes uimitor.(7SDABC. note adiţionale la Apoc 16) „Două puteri adverse se confruntă în ultima mare bătălie: de o parte stă Creatorul cu toţi cei ce sunt ai Lui şi poartă sigiliul Lui, de cealaltă parte stă Prinţul întunericului cu cei ce au ales apostazia şi rebeliunea (Scrisoarea 109/1890.)
^16:17 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!
În văzduh. 

– Dovezile textuale atestă exprimarea „peste văzduh”. Se pare că efectele acestei plăgi sunt universale. 

Din Templu. 

– Dovezile textuale atestă exprimarea simplă: fie „templu” (ca în traducerea Cornilescu), fie „cer”. 

S-a isprăvit. 

– În contextul din Apocalipsa 16,17 această declaraţie dramatică marchează momentul când descoperirea tainei fărădelegii este completă, când este demascat adevăratul caracter al organizaţiei religioase şi politice universale din v. 13, 14, 19. 
– Dumnezeu permite forţelor răului să avanseze până la punctul unui aparent succes în sinistrul lor plan de a distruge din rădăcină poporul lui Dumnezeu. Atunci când va fi dat decretul de moarte ( v. 14), iar cei nelegiuiţi se vor năpusti cu strigăte de biruinţă pentru a-i nimici pe sfinţi (GC 631, 635; EW 283, 285), se va auzi vocea lui Dumnezeu declarând: „S-a isprăvit”. Această declaraţie pune capăt timpului strâmtorării lui Iacov (v. 15), îi eliberează pe sfinţi şi aduce a şaptea plagă (EW 36, 37, 282–285; GC 635, 636; 1T 353, 354). 
^16:18 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.
Un mare cutremur de pământ.

–  Este vorba despre un cutremur real, aşa cum reiese din restul v. 18 (v. 1; v. 20, 21), dar însoţit de un cutremur simbolic, care clatină Babilonul mistic (v. 19). Aşa cum un cutremur real lasă o cetate în ruine, tot la fel un cutremur simbolic aduce ruină şi pustiire asupra „Babilonului cel mare” (vezi comentariul de la cap. 17,16; 18,6–8.21). 

– Deşi nu poate avea decât o durată foarte scurtă, evenimentele din timpul plăgii a şaptea au o mare densitate de semnificaţii. O parte importantă a Apocalipsei (cap. 17-19) se ocupă cu descrierea şi explicarea acestor evenimente. Al şaptelea înger îşi toarnă potirul în atmosfera pământului, dând naştere la manifestări cosmice teribile. Toate aceste manifestări, asemănătoare cu cele de pe Sinai, ies din chivotul tron al lui Dumnezeu care este în Sanctuarul ceresc (vezi şi cap 11:19), Tot de acolo, de la tronul îndurării, devenit acum tronul dreptei judecăţi, vine strigătul „S-a sfârşit!”. Cel care a strigat cândva pe tronul durerii, murind si cutremurând pământul, strigă acum de pe tronul slavei în apărarea poporului Lui şi pentru a pune capăt istoriei păcatului. El S-a jertfit ca să nimicească păcatul. Cutremurul cel mare descris în această scenă finală ne sileşte să-1 interpretăm în sens propriu dar şi figurat. Sensul propriu este evident în efectele acestui cutremur care scufundă munţii şi insulele mărilor (v.20. cap.6:14). Dar un cutremur care împarte în trei părţi Babilonul în acelaşi timp în care distruge şi celelalte cetăţi ale neamurilor, nu poate fi decât figurat, ca în cap. 11:13 unde înaintaşii noştri l-au aplicat la Revoluţia Franceză. Acolo s-a prăbuşit doar a zecea parte dintr-o cetate a neamurilor, o cetate mare numită Sodoma şi ligipt, simbolul Franţei de la sfârşitul „secolului luminilor”. Dar aici se prăbuşesc complet, toate cetăţile (ţările, instituţiile) neamurilor, în frunte cu Babilonul. Acesta se împarte în trei părţi, (probabil în părţile constituente: păgânismul, catolicismul, protestantismul), amintind de separarea oamenilor din cauza confuziei lingvistice de la Babel. Acest cutremur-revoluţie, care este o parte din potirul pe care-l va bea Babilonul, necesită o explicaţie lărgită pe care inspiraţia ne-o oferă în pap. 17. 
^16:19 Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.
Cetatea cea mare. 

– Adică Babilonul mistic (vezi comentariul de la cap. 17,5.18; 18,10). 
Împărţită în trei părţi. 

– Babilonul mistic al zilelor din urmă este format din papalitate, protestantismul apostaziat şi spiritismul modern (vezi comentariul de la v. 13, 14). La glasul lui Dumnezeu (cap. 16,17; 17,17) această întreită unire a organizaţiilor religioase apostaziate îşi pierde coeziunea, unitatea şi puterea de a acţiona. Compară cu Habacuc 3,3–16.
Cetăţile neamurilor. 

– Continuând simbolul unui cutremur de pământ care dărâmă o cetatea reală, Ioan se referă acum la organizaţiile politice ale pământului – reprezentate în v. 13, 14 ca fiind „împăraţii pământului” – printr-un simbol similar. 

S-au prăbuşit. 

– Forţele politice ale pământului îşi pierd şi ele unitatea planurilor pentru care s-au adunat sub cea de-a şasea plagă ( v. 14, 16; cap. 17,13.17). 

– Acestea cunosc o teribilă trezire în momentul când glasul lui Dumnezeu îl eliberează pe poporul Său din mâna duşmanilor (vezi GC 636, 637, 654). 

– Acum cele trei părţi care au alcătuit mai înainte organizaţia universale religioasă şi politică din cap. 16,13.14 încep să se lupte între ele, iar cei „zece împăraţi” din cap. 17,12–16 se răzbună asupra Babilonului mistic (cap. 17,17). Pline de furie, oştirile pământeşti ridică împotriva conducătorilor lor armele cu care îşi propuseseră mai înainte să îi ucidă pe sfinţi (vezi EW 290; GC 656). Peste tot este luptă şi moarte; lumea este cu adevărat inundată de sânge (cap. 14,20). 
– Când se arată Domnul Hristos, zăngănitul armelor şi zgomotul bătăliei pământeşti sunt reduse la tăcere de oştirile cerului coborând. „În lupta nebunească a patimilor crude şi din cauza revărsării grozave a mâniei neamestecate a lui Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pământului -preoţi, conducători şi popor, bogaţi şi săraci, mari şi mici” (GC 657). 
Potirul. 

– Un cuvânt biblic obişnuit, denotând suferinţele şi judecăţile aduse la îndeplinire (vezi Psalmi 11,6; 75,8; Isaia 51,17.22.23; Ieremia 25,15–17.28; 49,12; Matei 26,39). În ce priveşte natura potirului care îi este dat acum Babilonului mistic să-l bea, vezi comentariul de la Apocalipsa 17,16; 18,5–8. 
Vin. 

– Vezi cap. 14,10; Vezi şi cap. 17,2.
Furiei.

– Vezi comentariul de la v. 1.
Mâniei Lui. 

– Vezi comentariul de la cap. 14:10; 16:1. 
^16:20 Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit.
Toate ostroavele. 

– Aceste mişcări ale pământului sunt rezultatul cutremurului din v. 18. Vezi şi cap. 6,14.
^16:21 O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.
O grindină mare

– Grindină mare (v.21) cu boabe de aproape un talant ( 26-36 kg). În urma acestei urgii, oamenii mai au timp, ascunzându-se zadarnic de marile blocuri de grindină căzătoare, să insulte pe Dumnezeu… Dacă până la plaga a şaptea mai rămăseseră destui supravieţuitori (probabil, cei cu mai mare putere militară şi economică, împreună cu slugile lor imediate), cine dintre aceştia mai poate rămâne în viaţă în urma unui cutremur care distruge nu numai oraşele, dar rupe scoarţa pământului şi cufundă munţi şi insule? Şi dacă, totuşi, cutremurul nu ar ucide pe toţi, această teribilă grindină poate, desăvârşi distrugerea. Unii cred că anumite aspecte din timpul plăgilor avea explicare ştiinţifică, în legătura cu forţa nucleară şi cu alţi factori asemănători. Nu ne putem pronunţa definitiv asupra acestui aspect. În scenele celor şapte plăgi există şi elemente în care factorul uman devine un agent al pedepsei divine, astfel încât n-ar fi de mirare ca unele efecte să fie secerate din ceea ce omul a semănat. Acea primejdie universala sugerată de Apoc.7:l-2 spune ceva. Harul şi Providenţa divină împiedică astăzi această furtună iminentă care pare să descrie suflul unor uriaşe explozii nucleare ce pot pune în pericol pământul, marea şi vegetaţia. Chiar dacă nu vedem în Apoc 7:1 acest pericol, îl vedem însă deasupra capului nostru în lumea în care trăim. Şi dacă Dumnezeu nu permite acum muritorilor să distrugă pământul, ştim că după încheierea  timpului de har îşi va retrage orice apărare, ocrotind numai pe cei sigilaţi. Dacă oamenii au avut nebunia de a construi asemenea arme în timpul harului, cine va opri cursul nebuniei lor în timpul retragerii Spiritului Sfânt de la lume?- Mânia lui Dumnezeu va veni împotriva celor răi,  „prăpădind pe cei ce prăpădesc pământul” (11:18). 

Un talant. 

– Probabil o greutate de aprox. 28 kg. 
Au hulit pe Dumnezeu. 

– Cei asupra cărora cad plăgile Îl hulesc pe Dumnezeu pentru a treia oară, dovedindu-se că Îl sfidează complet, chiar în mijlocul celor mai severe pedepse divine (v. 1, 9, 11).

––-^17:13 Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.
Gând. – „Gândul” naţiunilor pământului este diametral opus celui al lui Dumnezeu. Aici naţiunile pământului, reprezentate prin cele zece coarne, plănuiesc să se unească ca „fiara” (vezi comentariul de la v. 3), pentru a-i constrânge pe locuitorii pământului să bea „vinul” Babilonului (vezi comentariul de la v. 2), adică să unească lumea sub controlul ei şi să-i nimicească pe toţi cei care refuză să conlucreze (vezi comentariul de la v. 14). Vezi EW 34, 36, 282; GC 615, 624, 626; PK 512, 587; 5T 213. Vezi şi comentariul de la Apocalipsa 16,12–16. 
Puterea si Stăpânirea– Putinţa de a îndeplini o hotărâre. Fiara porneşte să-şi înfăptuiască scopul prin intermediul celor zece coarne ale ei. Acest consens general al naţiunilor este realizat cu ajutorul celor trei „duhuri” rele ( Apocalipsa 16,13.14). Acum, când timpul de probă a trecut, Dumnezeu permite constituirea unei uniuni politico-religioase, al cărei obiectiv este nimicirea poporului Său. Din totdeauna El a ţinut în frâu un astfel de plan, încă de pe vremea Babilonului (Genesa 11,4–8; Daniel 2,43; Apocalipsa 14,8), dar acum El nu mai împiedică acest lucru (Apocalipsa 17,17; 2 Cronici 18,18). „Va fi o organizaţie universală, un acord important, o confederaţie a forţelor Satanei .… În lupta ce urmează să fie dată în zilele din urmă, toate puterile corupte care au apostaziat de la ascultarea de legea lui Iehova se vor uni în opoziţie faţă de poporul lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Material Suplimentar la Apocalipsa 17,13.14). 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

33. TIMPUL STRAMTORARII (sdabc)

GEN

^19:17 După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi, şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri.
Scapă-ţi viaţa. Cel în faţa căruia mijlocise Avraam cu o zi înainte s-a alăturat acum îngerilor, în afara zidurilor cetăţii, şi a adăugat un poruncitor îndemn la avertizarea lor. Necesitatea ca Isus Hristos să se alăture îngerilor în apelul lor către Lot sugerează că el şi soţia sa ezitau încă să lase totul în urma lor. Nu putea oare fi amânată nimicirea, până când vor avea ocazia să-şi mute averea lor? În timpul stabilit, ar mai putea convinge şi pe alţii să li se alăture. De ce atât grabă? Dar Hristos apare şi porunceşte: „Scapă-ţi viaţa” (PP 160; cap. 18,21.32; 19,22).
Să nu te uiţi înapoi. Dacă cererea lui Lot cu privire la timp ar fi fost ascultată, el şi-ar fi dat seama că este foarte greu să plece cu averea adunată pe parcursul unei vieţi întregi. El s-ar fi putut hotărî chiar să rămână. Siguranţa sa consta într-o imediată şi completă despărţire de toate acele lucruri care îi legau inima de Sodoma. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi astăzi.
Scapă la munte. Câmpia care fusese odată atât de atrăgătoare datorită frumuseţii şi fertilităţii ei devenise cel mai periculos loc de pe pământ şi trebuia să fie părăsită. Ce fatală fusese hotărârea lui Lot de a face ca această regiune să fie locul domiciliului său (cap. 13,11). Acum el trebuia să găsească adăpost în munţi (Psa 121,1). Aici, printre stâncile şi crăpăturile munţilor, avea să fie în siguranţă faţă de lacul de foc în care frumoasa câmpie urma să fie transformată în curând. 

^32:24 Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor.
Iacov a rămas singur. Iacov rămăsese pe malul nordic al râului, ca să poată fi singur spre a-L căuta pe Dumnezeu în rugăciune. În situaţia prezentă, iscusinţa lui nu mai folosea la nimic. Numai Dumnezeu putea să ajute la temperarea mâniei lui Esau şi la salvarea lui Iacov şi a familiei sale.
Un om s-a luptat cu el. Că adversarul lui Iacov nu era nici fiinţă omenească, nici înger obişnuit, trebuie să fie dedus din faptul că Iacov vorbeşte despre El ca Dumnezeu (v.30). Profetul Osea se referă de asemenea la El atât ca Dumnezeu, cât şi ca înger (Osea 12,3.4). Acest vizitator ceresc nu era altul decât Hristos (PP 197). Apariţia în felul acesta a lui Hristos în formă de om nu era nici ciudată, nici unică (Gen 18,1). Despre „timpul strâmtorării lui Iacov” vezi Ier 30,7. 

– Era o regiune muntoasã, izolatã, refugiul animalelor sãlbatice si ascunzisul tâlharilor si ucigasilor. Singur si fãrã apãrare, Iacov s-a plecat în disperarea sa pânã la pãmânt. Era miezul noptii. … Dar cel mai amar dintre toate era gândul cã pãcatul sãu a fost acela care a adus aceastã primejdie asupra celor nevinovati. … Deodatã, o mânã puternicã s-a lãsat asupra sa. El a crezut cã un vrãjmas cãuta sã-i ia viata si a fãcut eforturi cã sã scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul noptii cei doi se luptau pentru biruintã. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov si-a pus toatã puterea si n-a slãbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viatã si pe moarte, sentimentul vinovãtiei apãsa asupra sufletului sãu; pãcatele sale s-au ridicat în fata sa…
^32:25 Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov, pe când se lupta cu el.
La încheietura coapsei. Luptătorul necunoscut a folosit numai puterea unei fiinţe omeneşti în lupta Sa cu Iacov. Crezând că atacatorul este un vrăşmaş de moarte, Iacov s-a luptat ca pentru viaţa lui. Dar când s-au apropiat zorile, o singură lovitură mai mult decât puterea omenească a fost suficientă ca să-l schilodească pe Iacov, iar el şi-a dat seama de faptul că adversarul lui era mai mult decât om. 
^32:26 Omul acela a zis: Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile. Dar Iacov a răspuns: Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.
Lasă-mă să plec. Îngerul a căutat să se retragă înainte de a se face ziuă, poate pentru a-i împiedica pe alţii să fie martori la scenă, fie poate pentru a-l împiedica pe Iacov să-L vadă.

– In lb ebr sensul este “ne separam vesnic”; “divort”; “sa nu mai avem nimic in comun”. Isus de fapt spunea: “cand erai in nevoie, te-am ajutat; am facut totul pt ca te iubeam; sit u niciodata nu mi-ai spus ca ma iubesti; ai iubit ajutorul si binecuvantarea Mea, dar nu pe Mine; de ce sa mai fim impreuna?; aceasta inima injumatatita nu pot sa o primesc, asa ca lasa-Ma sa plec, sa ne despartim”. Daca Iacov s-ar fi justificat, sis a spuna ca nu e asa, totul ar fi fost naruit.Dar el spune: “nu te pot lasa sa pleci; te rog iarta-ma, nu pot sa te las, te iubesc si eu cu toata inima”. Probabil a urmat o imbratisare, nu?…Incepeau noi zori spirituale, soarele rasarea(v31)…
Nu te voi lăsa să pleci. Lovirea schiloditoare şi glasul divin îl convinseseră pe Iacov că Acela cu care se luptase timp de ceasuri era un sol din cer. Căutând ceasuri întregi cu disperare după ajutor divin, Iacov a crezut că nu-şi putea îngădui să-L lase să plece fără ca mai înainte să primească asigurarea iertării şi ocrotirii pe care o dorea atât de mult. El cerea aceasta ca un dar imediat, înţelegând că el nu avea să-I ofere nimic lui Dumnezeu în schimb. El nu a propus nici o negociere, singura lui pledoarie era situaţia lui disperată. Ajutorul de care avea nevoie putea veni numai de la Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa lui a cunoscut că propriile lui resurse sunt insuficiente. De la naşterea sa, când îl prinsese pe fratele său de călcâi, până în ultimii săi ani în Haran, când îl păcălise pe unchiul său, Laban (Osea 12,3.4), Iacov abordase soluţiile problemelor vieţii prin metodele îndoielnice ale propriei imaginaţii. Acum era un om schimbat. În timp ce în trecut el se bizuise pe propria înţelepciune şi tărie, acum învăţase să se încreadă pe deplin în Dumnezeu. 
^32:27 Omul acela i-a zis: Cum îţi este numele? Iacov, a răspuns el.

Cum iti este numele. De ce l-a intrebat ingerul pe Iacov cum il cheama, nu stia? Bad a, dar Iacov inseamna “inselator”, “excroc”ebr. Pana cand nu recunosti ca esti Iacov, nu se poate face nimic pt tine
^32:28 Apoi a zis: Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor.
Te vei chema. Marea schimbare spirituală care a avut loc în Iacov era simbolizată acum printr-o schimbare de nume, care arată natura noii sale legături cu Dumnezeu. Numele lui Avraam şi al Sarei fuseseră schimbate la fel (cap. 17,5.15). El reprezintă transformarea lui din „înşelător” al oamenilor, într-un „biruitor al lui Dumnezeu”. 
Ci Israel. Numele onorat de „Israel” trebuia să amintească, de aici înainte, de această noapte de luptă. Aplicat la urmaşii lui Iacov, el presupunea transformarea caracterului pe care Dumnezeu o căuta în ei şi rolul lor distinct de a cârmui cu Dumnezeu. Numele a fost transmis mai întâi descendenţilor lui literali şi mai târziu urmaşilor lui spirituali care, de asemenea, trebuiau să fie biruitori aşa cum fusese el (Ioan 1,47; Romani 9,6).
Luptat cu Dumnezeu şi cu oameni.  Se referă în mod evident la lupta nocturnă a lui Iacov cu Dumnezeu şi la îndelungatele sale lupte cu Esau şi Laban. Din toate acestea, până la urmă a ieşit biruitor. Acest lucru era în mod deosebit adevărat cu privire experienţa lui din noaptea trecută, din care a ieşit un om nou, un biruitor asupra înşelăciunii, necinstei şi încrederii în sine. El era un om schimbat (1 Samuel 10,6.9). 
^– Din noaptea aceea a luptei de lângã pârâul Iaboc, Iacov a iesit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasã din rãdãcinã. Din acel moment înainte nu s-a mai vãzut la el siretenie. În locul uneltirii si al înselãciunii, viata sa a fost marcatã de simplitate si adevãr. …Elementele josnice ale caracterului sãu au fost arse în cuptorul de foc…

^32:29 Iacov l-a întrebat: Spune-mi, Te rog, numele Tău. El a răspuns: Pentru ce Îmi ceri numele? Şi l-a binecuvântat acolo.
Numele tău. Probabil cunoaşterea faptului că L-a întâlnit pe Domnul şi a vorbit cu El faţă către faţă fie că l-a speriat pe Iacov, fie că l-a dus la o aşa exaltare personală, încât să umbrească mult mai importanta lecţie pe care trebuia să o înveţe din această experienţă. Binecuvântarea de plecare a Îngerului avea să fie suficientă. 
^32:30 Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu); căci, a zis el, am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.
Peniel. Faptul că Îl văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă şi cu toate acestea trăia, a fost într-adevăr o minune (Exod 33,20; Jud 6,22; 13,22; Isa 6,5).
Am scăpat cu viaţă. Aceste cuvinte au răsunat din credinţa cea de curând găsită a lui Iacov. Orice ar putea să i întâmple, câtă vreme se va afla în cadrul voii lui Dumnezeu, el era încrezător că mâna divină îl va păzi de orice rău. Chiar lucrurile care păreau, la momentul întâmplării lor, că sunt împotriva lui, s-au dovedit a fi providenţiale (42,36). Peniel a fost punctul de cotitură al vieţii lui Iacov. 
^– Dupã cum Iacov era amenintat cu moartea de cãtre fratele sãu mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor rãi care cautã sã-l distrugã. Si, dupã cum patriarhul s-a luptat toatã noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei drepti vor striga la Dumnezeu zi si noapte pentru scãpare de vrãjmasii care-i înconjoarã. Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge din cauza pãcatului sãu; el l-a influentat pe Esau sã porneascã împotriva lui; si, în timpul lungii nopti de luptã a patriarhului, Satana s-a strãduit sã abatã asupra lui un simtãmânt de vinovãtie, pentru a-l descuraja si a-l face sã nu se mai încreadã în Dumnezeu. Când, în deznãdejdea lui, Iacov s-a prins puternic de Înger si s-a rugat cu lacrimi, Solul ceresc, pentru a-i pune la probã credinta, i-a reamintit de asemenea de pãcatul sãu si S-a strãduit sã scape de el. Dar Iacov nu putea fi fãcut sã abandoneze lupta. El învãtase faptul cã Dumnezeu este milostiv si s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arãtat înapoi, la pocãinta de pãcatul sãu, si a cerut eliberarea de vina sa. … Aceasta va fi experienta poporului lui Dumnezeu în lupta lor finalã cu puterile rãului. Dumnezeu va pune la probã credinta, statornicia, încrederea lor în puterea Sa de a-i scãpa. Satana se va strãdui sã-i înfricoseze la gândul cã ei sunt niste cazuri fãrã nici o sperantã; cã pãcatele lor sunt prea grave ca sã poatã fi iertate. Ei vor avea un simtãmânt profund al nedesãvârsirii lor si, revizuin-du-si viata, nãdejdea lor se va prãbusi. Dar, aducându-si aminte de mãretia milei lui Dumnezeu, cum si de pocãinta lor sincerã, ei vor face apel la fãgãduintele Sale, fãcute prin Hristos pãcãtosilor fãrã de ajutor, dar care se pocãiesc. Credinta lor nu se va stinge pentru cã nu primesc imediat rãspuns la rugãciunile lor. Ei se vor bizui temeinic pe tãria lui Dumnezeu, asa cum Iacov s-a prins puternic de Înger, iar limbajul sufletului lor va fi: „Nu Te voi lãsa” pânã nu mã vei binecuvânta”. Dacã Iacov nu s-ar fi pocãit mai înainte de pãcatul sãu de a obtine, prin înselãciune, dreptul de întâi nãscut, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugãciunea si în mila Sa nu i-ar fi pãstrat viata. Tot astfel, în timpul strâmtorãrii, dacã poporul lui Dumnezeu va avea pãcate nemãrturisite care sã le vinã în minte în timp ce sunt torturati de teamã si chin, ei vor fi atunci înfrânti, disperarea va zdrobi credinta si nu vor mai avea încredere sã stãruiascã înaintea lui Dumnezeu pentru eliberarea de vinovãtia lor. Dar, desi au un simtãmânt profund al nevredniciei lor, nu vor mai avea nici un pãcat ascuns pe care sã-l aducã la luminã. Pãcatele lor au fost sterse prin sângele ispãsitor al lui Hristos si deci nu si le mai pot aminti….Satana îi face pe multi sã creadã cã Dumnezeu va trece cu vederea necredinciosia lor în problemele mãrunte ale vietii…. Toti aceia care vor cãuta sã scuze sau sã ascundã pãcatele lor si sã îngãduie astfel ca ele sã rãmânã în cãrtile din ceruri nemãrturisite si neiertate, toti acestia vor fi înfrânti de cãtre Satana. …Si totusi, istoria vietii lui Iacov este o asigurare a faptului cã Dumnezeu nu îi va lepãda pe aceia care au fost dusi în pãcat, dar care s-au întors la El cu o adevãratã pocãintã” Prin lepãdare de sine si credintã puternicã a câstigat Iacov ceea ce n-a putut câstiga prin luptã, bizuindu-se pe propria sa putere…. Lista cea lungã si neagrã a nelegiuirilor noastre stã înaintea ochiului Celui Infinit. Consemnarea lor este completã; nici unul dintre pãcatele noastre nu este uitat. Dar Acela care a ascultat strigãtele slujitorului Sãu din vechime va auzi si rugãciunea credintei si va ierta pãcatele noastre. El a fãgãduit lucrul 

acesta si El Îsi va împlini cuvântul Sãu…. Cele mai mari biruinte ale bisericii lui Hristos sau ale crestinului nu sunt acelea care se obtin prin talent si educatie, prin avere sau prin favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruinte care sunt câstigate în camera de audientã cu Dumnezeu, când credinta stãruitoare pânã la agonie se prinde strâns de bratul cel tare al puterii. Aceia care însã nu sunt dispusi sã pãrãseascã orice pãcat si sã caute cu stãruintã binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toti aceia care se vor prinde de binecuvântãrile lui Dumnezeu, asa cum a fãcut Iacov, si care sunt dispusi sã fie tot asa de sinceri si stãruitori cum a fost el vor birui asa cum a biruit el. 

EXOD

––-^14:25 A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva Egiptenilor.
A scos roatele carelor. Cuvântul tradus aici „a scos”, mai poate fi redat şi „ dat la o parte”, înţelegând poate că roţile se adânceau în nisip până la osii, spre a fi degajate iarăşi numai cu greutate, şi spre a se afunda din nou câţiva meri mai încolo. 

DEUT

––-^20:1 Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi, şi vei vedea cai şi care, şi un popor mai mare la număr decât tine, să nu te temi de ei, căci Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, este cu tine.
Să nu te temi. Iehova îi scosese din Egipt. El avea să fie cu ei în greutăţile luptei care le sta în faţă (Psa 20,6-8). 
^20:2 La apropierea luptei, preotul să vină şi să vorbească poporului.

PROV

–- ^1:28 Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi.
Atunci mă vor chema. Când se află în necazuri, oameni nepăsători şi păcătoşi se adresează adesea lui Dumnezeu cerând salvare şi făgăduiesc schimbarea vieţii dacă îi scapă din primejdie. Prea adesea, totuşi, când pacea şi liniştea revin, ei îşi râd de făgăduinţa dată în vreme de necaz. Deşi este adevărat că iminenţa morţii aduce uneori pocăinţă adevărată, o mântuire în ultimul ceas rareori este oferită celor care n-au răspuns multă vreme chemării Duhului Sfânt. Cea mai mare şi mai îngrozitoare împlinire a acestei profeţii va avea loc la sfârşitul istoriei omenirii. Când Duhul lui Dumnezeu va fi definitiv respins şi protecţia harului va fi înlăturată, cei nepocăiţi se vor vedea la cheremul unui stăpân crud pe care l-au ales ca să-l slujească în locul lui Dumnezeu (GC 614). ^1:29 Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului,
Au urât ştiinţa. Când aveau inimi destul de receptive pentru a fi impresionabile, ei au refuzat să-I îngăduie Duhului lui Dumnezeu să lucreze în ei. Acum inimile li s-au împietrit, iar caracterul nu se mai schimbă. Acum este prea târziu. Chiar dacă acestor oameni li s-ar acorda încă o şansă, aceasta nu ar produce nici o schimbare. Adevărata iertare nu este doar o simplă scuzare a păcatului, ci o curăţire a păcătosului (1 Ioan 1,9). Fără o supunere adevărată faţă învăţătura şi controlul Duhului Sfânt, nici un păcătos nu poate fi salvat.

IER

––-^26:11 Atunci preoţii şi prorocii au vorbit căpeteniilor şi întregului popor: Omul acesta este vinovat de pedeapsa cu moartea; căci a prorocit împotriva cetăţii acesteia, cum aţi auzit voi înşivă cu urechile voastre!

Pedeapsa cu moartea. Aici avem un bun exemplu de iniţiativă şi metodă vicioasă atât de caracteristică pentru Evul Mediu, care transfera puteri lumeşti a statului pentru pedepsire şi moarte pe cei acuzaţi pe nedrept de erezie şi blasfemie. 

EZECH

–^9:4 Domnul i-a zis: Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.
Semn. Viziunea se referea în primul rând la nimicirea Ierusalimului de către Nebucadneţar. Ea va avea o altă împlinire în cursul scenelor de încheiere a istoriei lumii acesteia. Ea este într-o strânsă paralelă cu viziunile din Apocalips 7,15.16.,  „pecetea Dumnezeului celui viu” şi, ca şi semnul din Ezechiel, e bazat pe calificări de caracter. Semnul exterior, vizibil al acestei completări a lucrării harului în suflet va fi ţinerea adevăratului Sabat al Bibliei (8T 117). Porunca de a o ţine a fost plasată în miezul legii morale (Exod 20,8-11). Nici Hristos nici apostolii Săi nu au desfiinţat Sabatul. Marea apostazie care a urmat după moartea apostolilor, a urmărit să-l înlăture şi să pună în locul lui o altă zi de odihnă, întâia zi a săptămânii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu prezice o mare lucrare de reformă în ce priveşte Sabatul, care să preceadă a doua venire a lui Hristos (Isa 56,1.2.6-8; 58,12.13; Apoc 14,6-12; GC 451-460). El de asemenea prezice că, simultan, Satana, marele conducător apostat, va înălţa propriul său sistem de religie contrafăcut, prezentând un Sabat fals, duminica, drept zi de cult (Apoc 13,14.9-12; Dan 7,25). El va avea succes până acolo că va fi în stare să unească lumea întreagă într-o mare mişcare de înălţare a duminicii (Apoc 13,8; 14,8; 16,14; 18,3; GC cap 35-40). Ca rezultat al eforturilor sale în direcţia aceasta lumea va fi împărţită în două tabere, cei care sunt credincioşi lui Dumnezeu şi ţin Sabatul Său, şi cei care se alătură la mişcarea universală religioasă contrafăcută şi onorează Sabatul fals. 
Şi totuşi nu ţinerea exterioară a Sabatului constituie semnul. Sigiliul înfăţişează acele calificaţii de caracter pe care trebuie să le aibă toţi cei care sunt socotiţi vrednici de cetăţenie în împărăţia slavei. Păzitorii nesinceri ai Sabatului vor părăsi rândurile poporului lui Dumnezeu şi se vor uni cu Satana împotriva cerului, şi se vor asocia în lupta împotriva Cârmuitorului universului (TM 465). Cei autentici şi sinceri rămân ca singuri apărători ai sfântului Sabat al lui Dumnezeu. Acestora li se vor alătura alţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu care, până atunci, au fost împrăştiaţi prin diferitele comuniuni ale Creştinătăţii, dar care, sub lumina în creştere a strigării celei mari, îmbrăţişează Sabatul şi se alipesc rămăşiţei popoului lui Dumnezeu (GC 611, 612).

–-^38:1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

Cuvântul Domnului. Capitolele 38, 39 au constituit subiectul multor speculaţii. Problema este să găsim un mijloc de a face diferenţa corespunzătoare între ceea ce are o aplicaţie locală, imediată şi ceea ce are o aplicaţie mai îndepărtată, poate în era creştină sau la sfârşitul timpului. Profeţiile cu privire la o slavă viitoare a lui Israel şi a Ierusalimului erau în primul rând legate de condiţia ascultării (vezi Ieremia 18,7-10; PK 704). Ele ar fi ajuns să aibă o împlinire literală în secolele următoare dacă Israel ar fi acceptat pe deplin scopurile lui Dumnezeu cu privire la el. Eşecul lui Israel a făcut cu neputinţă împlinirea acestor profeţii în intenţia lor originală. Totuşi aceasta nu implică în mod necesar că aceste profeţii nu mai au o semnificaţie de aici înainte. Insa aceasta trebuie să fie lăsată pe seama inspiraţiei. Nu există decât o singură referire directă a Noului Testament la imaginile acestei profeţii, aceea din Apoc 20,8. Spiritul profeţiei nu dă o interpretare directă a acestui capitol. Indirect, natural, se poate vedea o paralelă între lupta aceasta şi lupta finală împotriva Israelului lui Dumnezeu când „naţiune se va uni cu naţiune pentru a face legea lui Dumnezeu fără de efect”. (5T 524) şi nelegiuiţii se unesc pe deplin „cu Satana în acest război împotriva lui Dumnezeu” (GC 656). „Aşa cum el (Satana) a influenţat popoarele păgâne pentru a nimici pe Israel, tot aşa în viitorul apropiat el va agita puterile nelegiuite ale pământului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu” (9T 231; comp. TM 465). Această luptă de veacuri se va sfârşi în cele din urmă prin nimicirea lui Satana şi a oştirilor lui (denumite Gog şi Magog, Apocalips 20,8) la sfârşitul mileniului. Dar la data aceasta conflictul a ajuns la proporţii mondiale, şi nu poate fi restrâns la o sferă atât de îngustă cum este arătat în Ezechiel 38;39, când consta dintr-o luptă militară împotriva unui stat iudaic restaurat (vezi 6T 18, 19, 395). 

^38:2 Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui!

Gog. Acesta este numele ales de Ezechiel pentru a-l desemna pe conducătorul oştirilor păgâne care urma să atace statul iudaic restaurat după reîntoarcerea exilaţilor (vezi v. 14-16). Eforturi pentru a-l identifica cu o personalitate istorică până aici s-au dovedit neroditoare. În Apoc 20,8 el este folosit în legătură cu Magog, pentru a simboliza naţiunile nelegiuiţilor, pe care Satana le adună după mileniu pentru a ataca pe Hristos şi pentru a pune mâna pe Noul Ierusalim. Singura indicaţie cu privire la originea lui se află în cap. 38,15, unde se face afirmarea: „Vei veni din fundul miazănoaptei”. De fapt nu este necesar să găsim un Gog în rapoartele istorice. Gog este cel mai probabil un nume ideal prin care Ezechiel descrie pe conducătorul hoardelor păgâne care dau un asalt final contra lui Israel după restaurarea lor, şi într-un timp când ei se bucură de prosperitatea făgăduită de Dumnezeu pe temeiul sau condiţia ascultării lor.

Din ţara lui Magog. Magog din Ezechiel era patria lui Gog, şi ca şi în cazul lui „Gog” sensul numelui e neclar. Titlul probabil a fost compus de Ezechiel însuşi, punând prefixul ma la numele gog; deci numele este probabil idealist, prea apropiata identitate fiind probabil evitată intenţionat, aşa cum se întâmplă adesea în profeţia predictivă, ca nu cumva o astfel de identificare în profeţie să dăuneze împlinirii ei.

Domnul Roşului. Sau „Voivodul cel mare” . Ebr. nési’rásh. Nési înseamnă voievod, principe. Rásh poate să însemne „cel mare”, „şef”, „principal”, ca aici. Totuşi LXX îl redă ca un nume propriu Ras, aşa cum face de altfel şi RV prin traducerea ei „Roş”. RSV urmează pe KJV. Orice traducere am adopta, sensul general al profeţiei rămâne neschimbat. Dacă rásh este luat să reprezinte o naţiune, încă rămâne nerezolvata problema identificării poporului sau a teritoriului lor.

Meşec. Ezechiel ( cap 38,39; 27,13; 32,26) vorbeşte despre ei ca fiind negustori care făceau comerţ cu Tirul „cu unelte de aramă”, ca şi cu sclavi (cap. 27,13). În Psalmi ei sunt descrişi ca fiind înclinaţi „spre război” (Ps 120,7). 

Tubal. Numele acesta apare de opt ori în Scripturi. În Gen 10,2; 1Cron 1,5; Isa 66,19; Ez 27,13; 32,26; 38,2.3; 39,1etc.  Istoric vorbind, Tubal a fost identificat cu Tibarenianii (gr. Tibarenoi) pomeniţi în Herodot iii. 94 şi cu Tabal din inscripţiile asiriene (Gen 10,2). 

Faptul că au fost alte ţări care au ocupat un loc mult mai mare în istorie decât cele pomenite în cap. 38 sugerează ideea că probabil scopul profeţiei nu era identitatea exactă. Israel trebuia să ştie că o mare adunare de popoare urma să se împotrivească la viitoarea lui ridicare la mărire naţională şi spirituală. Care naţiuni urmau să joace un rol conducător în confederaţia imensă era mai mult sau mai puţin precis, întrucât, de fapt, urmau să fie cuprinse toate puterile păgâne care erau împotriva lui Dumnezeu. Alegerea şi enumerarea anumitor naţiuni probabil nu era ceva mai mult decât o ilustraţie poetică. La fel, în aplicarea ei la timpul de faţă, întrucât toate naţiunile se vor uni cu Satana în lupta lui finală împotriva guvernării Cerului, nu se ajunge la nimic deosebit prin încercarea de a identifica numai câteva naţiuni. Se pare astfel ca puternica confederatie vrajmasa despre care vorbeste Ezechiel ca venind impotriva Ierusalimului isi va gasi implinirea atunci cand Dumnezeu va ingadui Satanei si armatelor sale de nemantuiti sa vina impotriva poporului Sau si asupra cetatii iubite- Noul Ierusalim-  pentru marea batalie finala. 
^38:3 Şi spune: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!
^38:4 Te voi târî, şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză, şi care toţi mânuiesc sabia;

Te voi târî. Nu din Palestina, ci de la vreun scop care-l mâna pe Gog, pentru a-l aduce împotriva Ţării Sfinte. 

Toată oastea ta. Această mare adunare de popoare vine împotriva lui Israel pe deplin echipată. Planurile lor se văd că au fost făcute cu grijă. Au fost făcute pregătiri corespunzătoare. Din punct de vedere militar toate avantajele vor să fie de partea atacatorilor. Dar Iehova fiind împotriva lui Gog, Israel nu are nimic de temut. 

^38:5 împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif:

Persia. Mai devreme profetul citase naţiunile care trăiau în general la miazănoapte. Al doilea grup de naţiuni trăia la răsărit şi la miazăzi. 

^38:6 Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine!

Gomer. Biblic, nu se revarsă multă lumină cu privire la cine erau oamenii aceştia care s-au unit cu Gog împotriva lui Israel. În sursele profane se face deseori amintire la Gimirrai, sau Cimerieni (vezi Homer – Odiseea xi. 14), despre care se crede că sunt unul şi acelaşi popor cu Gomer şi cetele lui. Ei erau o hoardă barbară de Arieni, care s-au revărsat din ceea ce acum este Rusia de sud, în secolul al 7-lea î.Hr., peste Asiria şi vecinii ei, dând naştere la necaz şi vărsare de sânge (vezi Herodot – i. 15. 16). 

^38:7 Pregăteşte-te dar, fii gata, tu, şi toată mulţimea adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor!

Pregăteşte-te. Profetul pare ca în chip ironic să-l încurajeze pe Gog să-şi facă toate pregătirile războinice şi să-şi strângă toate forţele laolaltă cu scopul ca toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu să poată pieri împreună. Gog însuşi urmează să fie căpetenia lor, care să-i stăpânească şi să-i dirijeze la asalt. 

^38:8 După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.

Munţii lui Israel. Ei nu fuseseră totdeauna pustii, dar în cursul Captivităţii ei fusese totdeauna aşa. Chiar şi după reîntoarcerea din robie refacerea urma să fie o lucrare treptată, şi refacerea deplină nu urma să vină decât după distrugerea vrăjmaşilor noului stat. 

^38:9 Iar tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine.
^38:10 Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte, şi vei urzi planuri rele.

Vei urzi planuri rele. Dumnezeu îi va permite lui Gog să înfăptuiască uneltirile inimii lui rele. 

^38:11 Vei zice: Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri, şi neavând nici zăvoare, nici porţi! 

Locuinţe fără ziduri. Compară cu Zah 2,4.5. Aceasta îl va face pe Gog să se aştepte la o victorie uşoară. 

^38:12 Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii, şi locuieşte în mijlocul pământului.
^38:13 Seba şi Dedan, negustorii din Tars şi toţi puii lor de lei, îţi vor zice: Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii, şi să faci o pradă mare?

Şeba. Profetul acum adaugă încă trei nume la lista lui de nume de naţiuni. Acestea trei nu sunt menţionate ca alipindu-se la oştile care înaintează; poate că ele nădăjduiesc că parte din prada va fi comercializată prin mâinile lor. 

^38:14 De aceea proroceşte, fiul omului, şi spune lui Gog: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în linişte, vei porni din ţara ta,
^38:15 şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călare pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire!
^38:16 Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine sub ochii lor, Gog!

Voi fi sfinţit. Dumnezeu îngăduie puternicei confederaţii a lui Gog să vină împotriva poporului Său. În nimicirea lui Gog, caracterul lui Dumnezeu va sta cu totul îndreptăţit. Tot aşa, la nimicirea lui Satana şi a marii mulţimi a nelegiuiţilor la sfârşitul mileniului, înţelepciunea, justeţea şi bunătatea lui Dumnezeu vor sta pe deplin îndreptăţite. De pe buzele tuturor făpturilor, atât a celor loiale cât şi a celor răzvrătite, se vor auzi cuvintele acestea: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor” (Apoc 15,3; GC 668-671). 

^38:17 Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Nu eşti tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile, că te voi aduce împotriva lor?

Despre care am vorbit. O profeţie mai timpurie care să pomenească numele lui Gog nu există acum, şi nici nu trebuie să fim preocupaţi că una de felul acesta s-ar fi pierdut. Văzută în aspectele ei mai cuprinzătoare, lupta descrisă aici e doar culminarea luptei de veacuri dintre puterile răului şi poporul lui Dumnezeu. Cea dintâi înştiinţare ne vine din Grădina Edenului în blestemul rostit asupra şarpelui (Gen 3,15). Altele: Ps 2; 110; Isa 26,20.21; etc. Naraţiunea despre Gog, din acest capitol este o prezentare a timpului de rezistenţă cu care ar fi urmat să dea piept în perioada post-exilică un popor renăscut, care acum, în cele din urmă, îşi împlinea misiunea divină. Întrucât profeţia era condiţională şi condiţiile n-au fost împlinite niciodată, prezicerile n-au fost împlinite cu Israelul literal. Şi nici nu se poate ca toate amănuntele să fie proiectate în viitor aşa ca să aibă o împlinire atunci. Numai amănuntele repetate mai târziu de scriitori sacri pot fi luate pozitiv ca având o împlinire viitoare. 

^38:18 În ziua aceea, însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, Mi se va sui în nări mânia aprinsă.

Mi se va sui în nări mania. O imagine care reflectă mânia omenească (Ps18,8). Figurile de stil de acest tip care pun atribute omeneşti în seama lui Dumnezeu sunt numite antropomorfisme. Dumnezeu descrie faptele Sale în termeni cu care oamenii sunt obişnuiţi. În realitate Dumnezeu e nemărginit deasupra raţiunii omeneşti. „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul” (Isa55,8). 

^38:19 O spun, în gelozia şi în focul mâniei Mele: În ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel.

Mare cutremur. Aici este un lucru la care scriitorii Noului Testament atrag atenţia. Ei vorbesc despre convulsii îngrozitoare ale naturii care vor precede venirea Fiului omului. Isus aminteşte „urletul mării şi al valurilor” şi că „oamenii îşi vor da sufletul de groază”, nu atât de mult din cauza vreunei ameninţări militare la siguranţa lor, ci pentru că natura pare să-şi fi ieşit din făgaş (Luca 21,25.26; GC 636). Ioan vizionarul dă o descriere şi mai clară a grozavelor frământări din lumea naturală (Apoc 16,18-20). Oamenii au depins totdeauna de natură. Niciodată în decursul lungii istorii a pământului, în afară de evenimentele raportate în Iosua 10,12.13 şi 2Regi 20,8-11, soarele nu a evoluat în ciclul lui normal. Întreaga lege naturală a lucrat cu consecvenţă. Oamenii au depins de permanenţa acestor lucrări, uitând pe Acela prin care „toate se ţin” (Col 1,17). În locul Lui ei au ales idolul ştiinţei şi, în realitate pe „dumnezeul veacului acestuia” (2Cor 4,4). „Marea zguduire” din lumea naturală va veni la ei ca o îngrozitoare trezire la faptul că dumnezeul pe care ei l-au ales, „domnul puterii văzduhului” (Efes 2,2), nu are nici o putere asupra elementelor. Şi cu toate acestea el pretindea o poziţie şi o putere egală cu aceea a Fiului lui Dumnezeu (Ez 28,13) şi spunea că, dacă i s-ar fi dat prilej, el ar fi exercitat o stăpânire mai echitabilă asupra lumii decât Hristos. I s-a dat un prilej pentru o astfel de demonstraţie. Acum, în mijlocul pământului care se frământă, toţi oamenii văd falsitatea şi aroganţa pretenţiilor lui şi descoperă prea târziu că timpul punerii la probă a trecut pentru totdeauna. 

^38:20 Peştii mării şi păsările cerului vor tremura de Mine, şi fiarele câmpului şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ, şi toţi oamenii care sunt pe faţa pământului; munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi, şi toate zidurile vor cădea la pământ.
^38:21 Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său.

Sabia… impotriva fratelui. Şi aceasta găseşte o paralelă în timpul înspăimântătoarei deziluzionări, când mulţimile descoperă că au fost înşelate de conducătorii lor religioşi, şi în furia lor se întorc împotriva lor. „Săbiile care aveau să ucidă pe poporul lui Dumnezeu, sunt acum folosite ca să distrugă pe vrăjmaşii lor. Pretutindeni e neînţelegere şi vărsare de sânge”. (GC 656). Potrivit cu raportul VT, au existat numeroase ocazii în care D-zeu a adus izbăvire poporului Său punându-i pe vrăjmaşii lor să se lupte unul împotriva altuia (Jud 7,22; 1Saml 14,20; 2Cron 20,22-24). 

^38:22 Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui, şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el.

Ploaie de grindină. Paralelă cu aceasta este plaga a şaptea, când pietre de grindină în greutate de aproape un talant vor spori prăpădul deja înfăptuit (Apoc 16,21). „Focul” poate să-şi găsească contra-partea în „fulgerele” din Apocalips 16,18. Cu privire la acestea se oferă explicaţia: „Fulgere furioase ţâşneau din cer, învăluind pământul într-un strat de flăcări” (GC 638). 

^38:23 Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul.

Vor şti. Aşa cum Gog urma să fie pe deplin înfrânt şi oamenii să recunoască superioritatea Dumnezeului Cerului, la fel, când lupta se apropie de culminarea ei, uneltirile cu multă grijă puse la cale de marele înşelător vor fi pe deplin demascate şi Satana va fi dezvăluit în slăbiciunea şi falsitatea pretenţiilor lui. Demoni şi oameni vor fi mânaţi să recunoască, că nu e decât Unul singur care e mai pe sus de orice, şi că toate acţiunile Lui în marea luptă au fost conduse numai având în vedere binele veşnic al poporului Său şi al universului în general (GC 671).
^39:1 Fiul omului, proroceşte acum împotriva lui Gog, şi spune: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată că am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!

Gog. Vezi comentariul la cap. 38. 

^39:2 Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănoaptei, şi te voi aduce pe munţii lui Israel.
^39:3 Îţi voi doborî arcul din mâna stângă, şi voi face să-ţi cadă săgeţile din mâna dreaptă.
^39:4 Vei cădea pe munţii lui Israel, tu şi toate oştile tale, şi popoarele care vor fi cu tine; te voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce au aripi, şi fiarelor câmpului.
^39:5 Vei cădea pe faţa câmpului, căci Eu am vorbit, zice Domnul Dumnezeu.
^39:6 Voi pune foc Magogului, şi celor ce locuiesc liniştiţi în ostroave, ca să ştie că Eu sunt Domnul.

Foc Magogului. Magog este ţara lui Gog (cap. 38,2).

^39:7 Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel, şi nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele Meu cel sfânt; ci vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!
^39:8 Iată că lucrurile acestea vin şi se întâmplă, zice Domnul Dumnezeu! Aceasta este ziua, despre care am vorbit.
^39:9 Atunci locuitorii cetăţilor lui Israel vor ieşi, vor arde şi vor da pradă flăcărilor armele, pavezele şi scuturile, arcurile şi săgeţile, lăncile şi suliţele; şi şapte ani vor face focul cu ele.

Şapte ani vor face focul cu ele. Această parte a profeţiei este evident că nu va avea o împlinire literală în legătură cu a doua venire a lui Hristos şi cu mileniul. Conform principiului schiţat în comentarii la cap. 38.1, istoria ar fi luat un curs cu totul diferit dacă Israel ar fi îngăduit ca Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire planurile cu privire la ei. În cursul natural al evenimentelor naţiunea restaurată şi prosperă ar fi devenit ţinta de atac din partea naţiunilor păgâne care refuzau să primească solia lui Israel cu privire la adevăratul Dumnezeu. Într-un astfel de război Dumnezeu ar fi ocrotit pe poporul Său dându-i o victorie copleşitoare. Această descriere profetică a luptei celei mari s-ar fi împlinit fără îndoială tot atât de literal ca şi făgăduinţele cu privire la o restaurare naţională şi la misiunea mondială pentru exilaţii lui Israel reîntorşi. Se poate pune întrebarea: De ce, atunci, nu se vor împlini lucrurile acestea acum întrucât există din nou un stat naţional al lui Israel în Palestina, în timpurile moderne? Răspunsul este că între timp Iudeii, când au lepădat pe Isus, au fost lepădaţi de Dumnezeu ca naţiune, şi făgăduinţele aparţin de două mii de ani bisericii Creştine, spre a fi împlinite într-un sens spiritual pentru Israelul spiritual. 

^39:10 Nu vor lua lemne de pe câmp, şi nu vor tăia lemne din păduri, ci vor face focul cu armele. Vor jefui pe cei ce i-au jefuit, şi vor prăda pe cei ce i-au prădat, zice Domnul Dumnezeu.
^39:11 În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: valea călătorilor, la răsăritul mării moarte, şi mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulţimea lui, şi vor numi valea aceasta: Valea mulţimii lui Gog.
^39:12 Şapte luni îi va îngropa casa lui Israel, ca să cureţe ţara.
^39:13 Tot poporul ţării îi va îngropa, şi i se va duce vestea, în ziua când voi fi proslăvit, zice Domnul Dumnezeu.
^39:14 Apoi vor alege nişte oameni care vor cutreiera neîncetat ţara, şi care vor îngropa trupurile rămase pe faţa pământului, ca să cureţe ţara; după şapte luni vor începe să cerceteze.
^39:15 Cei ce vor străbate ţara, o vor cutreiera, şi când unul din ei va vedea oasele unui om, va pune un semn lângă el, până îl vor îngropa groparii în Valea mulţimii lui Gog.
^39:16 Tot acolo va mai fi şi o cetate numită Hamona (Mulţime). Aşa vor curăţi ţara.
^39:17 Fiul omului, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Spune păsărilor de orice soi, şi tuturor fiarelor câmpului: Adunaţi-vă, şi veniţi! Strângeţi-vă din toate părţile, pentru jertfa Mea, pe care o junghii pentru voi; jertfă mare este pe munţii lui Israel! Mâncaţi carne, şi beţi sânge,

Păsărilor de orice fel. Toată această parte este izbitor de paralelă cu Apoc 19,17.18, un pasagiu care arată când şi cum textul acesta îşi va ajunge o oarecare măsură de împlinire cu privire la Era Creştină. Prin folosirea aceleiaşi ilustraţii Ioan reprezintă imensa măcelărire a nelegiuiţilor la a doua venire a lui Hristos, o nimicire atât de deplină, însă, în aşa fel încât să nu mai lase pe nimeni să îngroape pe morţi. 

^39:18 mâncaţi carnea vitejilor, şi beţi sângele voievozilor pământului, sânge de berbeci, de miei, de ţapi, de tauri îngrăşaţi din Basan!
^39:19 Mâncaţi grăsime până vă veţi sătura, şi beţi sânge până vă veţi îmbăta, din jertfele mele, pe care le voi junghia pentru voi.
^39:20 Săturaţi-vă la masa Mea de carnea cailor şi a călăreţilor, de carnea vitejilor şi a tuturor oamenilor de război, zice Domnul Dumnezeu.
^39:21 Îmi voi arăta slava între neamuri; şi toate neamurile vor vedea judecăţile pe care le voi face, şi pedepsele cu care îi va lovi mâna Mea.

Îmi voi arăta slava între neamuri. Ezechiel prezice cursul pe care l-ar fi luat istoria dacă Israel, în captivitate, ar fi profitat pe deplin de mustrarea lui (cap. 38,1). Nimicirea mulţimilor lui Gog nu reprezintă desfiinţarea ultimă a tuturor elementelor păcătoase şi introducerea unor ceruri noi şi a unui pământ nou deplin înnoite. Ele descriu o treaptă intermediară. Această scenă uluitoare urma să evoce o aşa mirare universală încât atenţia oamenilor de pretutindeni să fie îndreptată către Dumnezeu şi către scopurile Lui pentru locuitorii pământului acestuia. Aceasta urma să devină prilej de mare expansiune misionară din partea lui Israel, activitate care în cele din urmă avea să aducă aşezarea împărăţiei lui Dumnezeu. 

^39:22 Cei din casa lui Israel vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, din ziua aceea şi de atunci înainte.
^39:23 Şi neamurile vor cunoaşte că din pricina nelegiuirilor ei, a fost dusă casa lui Israel în robie, din pricina fărădelegilor ei, săvârşite de ea împotriva Mea; de aceea le-am ascuns Faţa Mea, şi i-am dat în mâinile vrăjmaşilor lor, ca să piară toţi ucişi de sabie.

Neamurile vor cunoaşte. Ei nu vor susţine ca mai înainte, că suferinţele lui Israel au fost un rezultat al lipsei de putere din partea lui Dumnezeu de a-l ocroti. Ci, dimpotrivă, vor vedea dreptatea şi temeinicia scopurilor lui Dumnezeu, şi drept urmare ei vor fi atraşi către împărăţia Sa, şi vor cere să fie primiţi. 

^39:24 Le-am făcut după necurăţiile lor şi după fărădelegile lor, şi le-am ascuns Faţa Mea.
^39:25 De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Acum voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov, voi avea milă de toată casa lui Israel, şi voi fi gelos de Numele Meu cel sfânt.
^39:26 Atunci îşi vor uita ocara, şi toate fărădelegile pe care le-au săvârşit împotriva Mea, când locuiau liniştiţi în ţara lor, şi când nu-i tulbura nimeni.
^39:27 Când îi voi aduce înapoi dintre popoare, şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri.
^39:28 Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri, şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo
^39:29 şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu pentru casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.

Voi turna Duhul Meu. Reînsufleţirea lui Israel urma să fie însoţită de o mare revărsare a Duhului. Această putere făgăduită i-ar fi făcut în stare să evanghelizeze repede lumea şi să o pregătească pentru venirea lui Mesia. 

DANIEL

–- ^3:18 Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!

Chiar de nu ne va scoate

– Poate ca era in convingerea lor gandul:”nu ma intereseaza sa traiesc vesnic, ci sa devin iubire”.

– Timpul de suferinţă dinaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credinţă care să nu se clatine. Copiii Săi trebuie să facă cunoscut că singurul obiect al închinării lor este El şi că nici nu motiv, nici chiar viaţa însăşi, nu-i poate determina să facă cea mai mică concesie închinării false. Pentru inima credincioasă poruncile oamenilor mărginiţi şi păcătoşi se vor prăbuşi fără însemnătate în faţa Cuvântului veşnicului Dumnezeu. Adevărul va fi ascultat chiar dacă urmarea este închisoarea, exilul sau moartea. Aşa cum a fost în zilele lui Şadrac Meşac şi Abed-Nego, tot aşa şi în perioada de încheiere a istoriei pământului, Dumnezeu va lucra cu putere în favoarea acelora care vor sta neclintiţi pentru dreptate. Acela care a umblat cu demnitarii iudei în cuptorul încins, va fi cu urmaşii Săi oriunde se vor afla. Prezenţa Lui dăinuitoare îi va mângâia şi-i va susţine. În timpul de strâmtorare, o strâmtorare care nu a mai fost de când există naţiunile, cei aleşi ai Săi vor sta neclintiţi. Satana împreună cu toată oştirea răului nu va putea distruge pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngerii care excelează în putere îi vor ocroti, şi în favoarea lor Iehova Se va descoperi ca “Dumnezeu al dumnezeilor”, în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe aceia care şi-au pus şi îşi pun încrederea în El.

––^12:1 În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.

În vremea aceea. Ziua aceea se referă la momentul descris în cap. 11:45, când poporul lui Dumnezeu este asediat de oştirile împăratului de la miază-noapte (Antichristul, împăratul Babilonului apocaliptic).

Stramtorare. Strâmtorarea aceasta este cauzată de asediul din versetul anterior pentru poporul lui Dumnezeu, dar poate fi cauzată de alte elemente în ce priveşte starea generală a lumii (vezi Apoc. 16). Când lucrarea de mijlocire încetează şi Duhul lui Dumnezeu se retrage de la oameni, atunci toate puterile întunericului ţinute în frâu se abat cu o furie de nedescris asupra lumii. Va fi o scenă de luptă pe care pana nu este în stare să o descrie (vezi GC 613, 614).

Mihail. Mihail – Arhanghel şi Hristos? Cercetătorii adventişti l-au identificat dintotdeauna pe arhanghelul Mihail din Daniel 10,13 cu Hristos Însuşi, fiinţă egală cu Dumnezeu.  Mihail nu este o fiinţă creată, ci este, de fapt, Domnul şi Mântuitorul nostru divin, Isus Hristos. Această idee intră în conflict cu părerea altor denominaţiuni care îl consideră pe Mihail un înger şi deci o fiinţă creată. Comentariul Biblic AZŞ clarifică: „Mihail’ este unul dintre numele lui Hristos… nu ca cel mai mare înger, ci ca stăpân al îngerilor.” – vol.7, pag. 706, comandantul îngerilor.De ce se identifică Hristos cu Mihail ? Raspunsuri: a) texte cum ar fi Iuda 9 îi atribuie lui Mihail un rol de mijlocitor similar cu cel atribuit lui Hristos b) atât despre Mihail, cât şi despre Hristos, ni se spune că vor chema pe cei morţi din mormintele lor. c) Mihail apare în multe locuri în Biblie, atât în VT (Exod 3,2.4; Jud. 6,12.14; Zah 3), cât şi în NT(Iuda 9; Apoc. 12,7), purtând diferite titluri care denotă diferitele Lui funcţii în Planul de Mântuire. Numele Mihail este folosit îndeosebi în situaţii în care copiii lui Dumnezeu sunt în criză. Mihail vine să lupte pentru ei, să-i protejeze şi să-i elibereze. In contextul profetiilor lui Daniel, acest lucru prezinta importanta pt ca ne ajută să ne amintim că principalul obiectiv al profeţiilor acestora nu este nici Antioh Epifanul, nici antihrist etc. Punctul central este întotdeauna Isus Hristos (C. Mervyn Maxwell, God Cares, voi. 1, pag. 273). Vezi si cap. 10,13.

Scula. Domnul Hristos se ridică pentru a-Şi elibera poporul (vezi GC 613, 633, 641, 642, 657).

Carte. Adică în cartea vieţii (vezi comentariul la Daniel 7,10; comp. Filipeni 4,3; Apocalips 13,8; 20,15; 21,27; 22,19). Care este Israelul salvat aici? Simplu: cei scrişi în cartea vieţii, indiferent de naţionalitate şi care n-au trădat principiile pe care le-a dat Dumnezeu lui Israel prin Moise, prin profeţi, şi pe care le-a confirmat, exemplificat şi împlinii prin Isus . 

OSEA

–-^10:8 Înălţimile din Bet-Aven, unde a păcătuit Israel, vor fi nimicite; spini şi mărăcini vor creşte pe altarele lor. Şi vor zice munţilor: Acoperiţi-ne! Şi dealurilor: Cădeţi peste noi!

Bet-Aven. Vezi cap 10,5.

Acoperiţi-ne. Atât de copleşit va fi poporul de necaz şi de groază, încât în disperare şi deznădejde, vor dori moartea imediat. Decât să mai privească asemenea scene sfâşietoare, decât să mai sufere asemenea nenorociri, ei preferă să fie îngropaţi sub munţi şi dealuri. În mod semnificativ, Domnul a folosit cuvinte similare când a prezis nenorocirile legate de distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. (Luca 23,30), aşa cum a făcut şi Ioan descriind disperarea oamenilor la sfârşitul lumii (Apoc 6,16.17). Nu este infinit mai bine să ne rugăm lui Isus acum să „ne acopere” păcatele cu sângele ispăşirii Lui decât ca prin neglijarea acestui lucru să trebuiască să strigăm la munţi şi la dealuri în cele din urmă să cadă peste noi şi să ne acopere? Rugăciunile noastre sincere către Hristos de acum vor fi cu siguranţă ascultate, dar rugăciunile la munţi şi la dealuri de atunci, vor fi în zadar.

IOEL

––-^2:23 Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.

Bucuraţi-vă. În primă instanţă, acest verset se referă la restaurarea ploilor cuvenite. Ploaia timpurie cădea toamna şi contribuia la germinare; ploaia târzie cădea primăvara şi ajuta recolta să ajungă la maturitate. Aplicându-se la biserica creştină, ploile reprezintă lucrarea Duhului sfânt (TM 506).

Ploaia. Sau „ploaia timpurie”. Ebr. moreh, literal, „învăţător” şi tradus astfel în Prov 5,13; Isa 30,20. Mulţi învăţaţi preferă aici traducerea „învăţător”, în timp ce alţii consideră că contextul cere „ploaia timpurie”. Ebraicul pentru „ploaia timpurie” este yoreh şi nu moreh, afară de cazul că în Ioel este o excepţie.

– Traducerea God’s word Translation redă acest verset astfel: ” El vă Va trimite un Învățător pentru neprihănire”.

La vreme. Ebr. lisedaqah, „cu privire la dreptate”. RSV zice „ploaie timpurie pentru răzbunarea voastră”; alte traduceri „ploaie pentru dreptate”, „ploaie pentru îndreptăţire”, sau „ploaie timpurie aşa cum dreptatea lui Îl îndeamnă să o dea”. Pe de altă parte, dacă se citeşte „învăţător”, în loc de „ploaie timpurie”, ca în Targum şi Vulgata, expresia poate fi tradusă „învăţător al dreptăţii”. Unii dintre comentatorii iudei vedeau aici o referire la Mesia. Comentatorii creştini l-au identificat pe „învăţător” în mod divers cu Ioel, un învăţător ideal, Mesia, învăţătura lui Moise şi a profeţilor, etc. Unii comentatori adventişti, întrucât ploaia târzie este şi timpul „marii strigări” (GC 611,  EW 71), au aplicat expresia „învăţătorul dreptăţii”, la solia neprihănirii lui Hristos. „Solia neprihănirii lui Hristos urmează să răsune de la un capăt la celălalt al pământului pentru a pregăti calea Domnului. Aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea celui de-al treilea înger.” (6T 19; TM 89-94).

Ploaie. Ebr. geshem, adesea însemnând o ploaie violentă sau o aversă.

Ploaia timpurie şi târzie. Cuvântul tradus aici „ploaie timpurie” este moreh, la fel ca mai sus. Este evident că aici se are în vedere „ploaia timpurie” literală.  În aplicaţia ei figurată la biserica creştină, ploaia timpurie reprezintă revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, în timp ce ploaia târzie reprezintă revărsarea finală a Duhului Sfânt, care produce coacerea recoltei” (GC 611; AA 54, 55). „Duhul Sfânt este dat pentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grâului reprezintă încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet” (TM 506). Dacă ploaia timpurie nu şi-a făcut lucrarea ploaia târzie se va dovedi fără efect. Aceia care doresc să aibă parte de „reînviorare” trebuie să „câştige biruinţa asupra oricărui obicei” (EW 71). Ploaia târzie conferă „putere marii strigări a îngerului al treilea” (EW 86) şi pregăteşte „biserica pentru venirea Fiului omului” (AA 55). Ea îi pregăteşte „pe sfinţi să stea în picioare în perioada când vor fi revărsate cele şapte plăgi” (EW 86). Ea îi încurajează pe cei cu inima sinceră să primească adevărul (EW 271). „Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o mai mică manifestare a puterii lui Dumnezeu decât aceea care a marcat începutul ei” (GC 611).

––^2:30 Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc, şi stâlpi de fum;

Semne. Cu privire la semnele fizice care precedă a doua venire a lui Hr, vezi Luc 21,25.26;Apoc 6,12-17; 16,17-21. 

^2:31 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

În întuneric. Vezi comentariul la Matei 24,29; GC 308. 

^2:32 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe care-i va chema Domnul.

Oricine va chema. Era planul lui Dumnezeu acela ca printr-o activitate misionară extensivă, rămăşiţa lui Israel să poarte cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi a mântuirii Lui la popoarele care nu-L cunoşteau. Eşecul lor a transferat această sarcină asupra bisericii creştine.

Cei rămaşi. Sau „rămăşiţa”. Ebr. seridim de la rădăcina sarad, „a fugi”, de aici „scăpaţi”, „supravieţuitori”. 

HAB

–––– ^3:17 Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri,

Smochinul. În acest verset, sunt prezentate efectele amare ale invaziei babiloniene, nimicirea „smochinilor” şi a „măslinilor”, atât de preţuiţi în Palestina, împreună cu tot atât de necesarele „viţa”, cerealele şi vitele. Aşa va fi iarăşi în timpul scenelor finale ale istoriei pământului, când pământul va fi pustiit într-un mod similar (DA 122; GC 629). 

ZAH

^––-3:3 Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului.

Haine murdare. Simbolizând întinarea păcatului (Isa64,6). 

– După cum el a influenţat popoarele păgâne să-l distrugă pe Israel, tot astfel, în viitorul apropiat, va incita puterile nelegiuite ale pământului să distrugă pe poporul lui Dumnezeu. Se va cere oamenilor să se dea ascultare edictelor omeneşti prin călcarea Legii divine. Aceia care rămân credincioşi lui Dumnezeu vor fi ameninţaţi, denunţaţi şi proscrişi. V or fi “trădaţi până şi de părinţi, fraţi, rude, şi prieteni”, chiar până la moarte (Luca 21,16). Singura lor nădejde este în mila lui Dumnezeu, iar singura lor apărare va fi rugăciunea….  Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor,îşi văd slăbiciunile şi nevrednicia şi sunt pe punctul disperării. lspititorul stă alături sa-i învinuiască, aşa cum a stat alături să i se împotrivească lui losua. El arată către veşmintele lor murdare şi caracterele lor defectuoase. El prezintă slăbiciunile şi nebunia lor, păcatele de nerecunoştinţă, de neasemănare a lor cu Hristos, prin care L-au dezonorat pe Răscumpărătorullor. El face eforturi să-i îngrozească la gândul că situaţia lor este deznădăjduită, că pata necurăţiei lor nu va fi niciodată spălată. El speră ca, în acest fel, să le distrugă credinţa, aşa încât să se supună ispitelor lui şi să părăsească ascultarea de Dumnezeu. Satana are o cunoaşţere exactă a păcatelor cu care el a ispitit pe poporul lui Dumnezeu să le săvârşea că şi îşi îndreaptă acuzaţiile împotriva lor spunând că, prin păcate, au pierdut ocrotirea divină şi pretinzând că are dreptul să-i distrugă. El îi declară vrednici să fie scoşi, asemenea lui, de sub ocrotirea lui Dumnezeu. “Sunt aceştia, zice el, poporul care să-mi ia locul în cer şi locul îngerilor care s-au suit cu mine? Ei mărturisesc că ascultă de Legea lui Dumnezeu; dar nu au ţinut principiile ei. N-au fost ei iubitori de sine mai mult decât iubitori de Dumnezeu? Nu şi-au pus interesere proprii mai presus de slujirea Sa? N-au iubit ei lucrurile din lume? Priviţi la păcatele care au caracterizat viaţa lor. lată egoismul lor, răutatea lor, ura lor unul faţă de altul. Mă va izgoni Dumnezeu pe mine şi îngerii mei din prezenţa Sa şi să-i răsplătească pe aceia care au fost vinovati de aceleaşi păcate? Tu nu poţi face aceasta în dreptate, Doamne. Dreptatea cere ca să se pronunţe hotărârea împotriva lor”. Deşi urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au predat să fie stăpâniţi de uneltele satanice. Ei s-au pocăit de păcate şi au căutat pe Domnul în umilinţă şi în pocăinţă iar Apărătorul divin mijloceşte în favoarea lor.

– Credincioşii lui Dumnezeu care se roagă sunt ca şi cum ar fi ascunşi în El. Ei nu ştiu cât de sigur sunt ocrotiţi.
– El îi va pedepsi pe aceia care Îl reprezintă greşit, dar va fi îndurător cu toţi aceia care se pocăiesc sincer. Tuturor acelora care Îl cheamă pentru putere, în vederea dezvoltării caracterului creştin, El le va da ajutorul de care au nevoie…. Blândeţea şi umilinţa sunt condiţiile reuşitei şi biruinţei…. Credincioşii lui Dumnezeu care se roagă sunt ca şi cum ar fi ascunşi în El. Ei nu ştiu cât de sigur sunt ocrotiţi.

– iosif a schimbat multe haine. cea de copil, cea pestrita, cea de rob, cea de detinut, cea de ministru. sch hainelor e un fel de schimbare de identitate. de aceea fratii l-au dezbracat de haina si i-au distrus-o. dar haina caracterului nu se schimba. da o haina la un cersator. o da jos. pt ca nu ii mai da nimeni de pomana. de ce nu l-a oprit dz pe iosif sa ajunga la groapa? din groapa nu poti striga decat in sus. gropile de azi, ale descurajarii, pacatului, disperarii. si isus a fost in groapa. iosif a invatat in groapa ce nu invatase toata viata. nevoia de dz. s-a razbunat iosif? le-a vorbit aspru, cum si ei ii vorbisera aspru. le-a aruncat fratele in groapa cum si ei il aruncasera pe el. pe arginti l-au vandut, de arginti le-a facut parte (dar ei urau acum argintul, voiau o constiinta curata). fratii lui iosif nu se supara ca beniamin primeste acum de 5 ori mai mult. cand gasesc paharul, ei striga: |suntem vinovati! “eu sunt iosif. ati crezut ca nu mai exist. ” asa va fi cand pe norii cerului se va auzi “eu sunt cel ce sunt. credeati ca nu mai exist!” cea mai frumoasa scena din cartea genezei, pe care fratii o urasc, e cea a desconspirarii. “noi suntem frati”. la plecare le da o haina noua. a lor se rupsese. se razbuna iosif? nu. dar a cautat sa trezeasca in ei ecoul propriilor fapte. si le mai spune: “sa nu va certati pe drum”

^––-12:3 În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.

Piatră grea. Ierusalimul urma să fie ca un bolovan prea greu pentru a putea fi ridicat. Protecţia specială a lui Dumnezeu va fi asupra poporului Lui. Aceia care vor încerca să-i vatăme vor fi ei înşişi vătămaţi. 

MAL

–^4:6 El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!

Întoarce inima. Solia prezisă aici va fi un mesaj care va duce la o pocăinţă autentică, iar mulţi se vor întoarce „la Domnul, Dumnezeul lor” (Luca 1,16). 

Iosif avea copii dintr-o căsnicie anterioară, înainte ca el, un văduv mai mare cu nişte ani, şi tânăra sa mireasă să se logodească. Deci cum a fost căminul copilăriei pentru Domnul? A avut El părinţi iubitori? Da. Relaţii bune cu fraţii? Poate că nu. Modul imperativ şi superior în care fraţii mai mari s-au purtat cu Isus ca adult denotă ceva din cum s-au purtat cu El când era doar un băiat (vezi Ioan 7:3-5; Marcu 3:31-35). „Fraţii Lui simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa cum niciunul dintre ei nu avea şi cum nici nu doreau să aibă… Fiind mai în vârstă ca Isus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei… erau geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredinţa şi dispreţul.” (Hristos, Lumina lumii, p. 87)

Incredibil! Dumnezeu a avut posibilitatea de a-Şi alege familia în care să Se nască, şi totuşi familia pe care a ales-o avea şi ea un călcâi al lui Ahile, exact ca familia noastră – vulnerabilitate şi slăbiciune în miezul relaţiilor celor mai strânse şi sacre. Deci, dacă Dumnezeu i-a ales pe ei, cu siguranţă ne poate alege şi pe noi. Crezi că vei fi mereu nefericit? Nu. Dumnezeu Îşi doreşte să ne vindece familiile chiar înainte de a ne uni cu familia din ceruri (Maleahi 4:6).

–– O tânără pereche de soţi intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia priviră îndelung la jucăriile colorate aşezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon şi la cele îngrămădite la întâmplare parcă pe băncuţe. Erau acolo păpuşi care plângeau şi râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri şi pizza… Nu reuşeau să se hotărască. Se apropie de ei o vânzătoare amabilă.

—​Ştiţi, începu să-i zică femeia, avem o fetiţă mică, dar noi suntem mai toată ziua plecaţi de acasă, uneori chiar şi seara.

—​Fetiţa noastră nu este prea veselă, continuă bărbatul.

—​Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, şi atunci când noi nu suntem acasă… Ceva care să o bucure când este singură.

—​îmi pare rău, zise zâmbind cu arribilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem

părinţi.

Blestem. Vechiul Testament se încheie cu această avertizare solemnă. Aceia care nu se pocăiesc sincer urmează să fie puşi la un loc cu nelegiuiţii şi să le împărtăşească soarta (cap. 4,1). Totuşi, Maleahi prezintă o solie de nădejde, deoarece acelaşi Dumnezeu care îl nimiceşte pe vinovat aduce o „vindecare” veşnică (v. 2) celui pocăit. 

– O tanara pereche de soti intra in cel mai frumos magazin de jucarii din oras. Barbatul si femeia privira indelung la jucariile colorate asezate pe rafturi, la cele atarnate de plafon si la cele ingramadite la intamplare parca pe bancute. Erau acolo papusi care plangeau si radeau, tot felul de jocuri electronice, bucatarii in miniatura unde se puteau face prajituri si pizza… Nu reuseau sa se hotarasca. Se apropie de ei o vanzatoare amabila.

—​Stiti, incepu sa-i zica femeia, avem o fetita mica, dar noi suntem mai toata ziua plecati de acasa, uneori chiar si seara.

—​Fetita noastra nu este prea vesela, continua barbatul.

—​Am dori sa-i cumparam ceva care sa o faca fericita, relua femeia, si atunci cand noi nu suntem acasa… Ceva care sa o bucure cand este singura.

—​imi pare rau, zise zambind cu amabilitate vanzatoarea. Noi aici nu vindem parinti.

MAT

––- Matei 9:15 Isus le-a răspuns: „Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti. 

––- Matei 10:21 Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. 

Matei 10:22 Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. 

Urâţi de toţi. Toţi cei care trăiesc o viaţă evlavioasă pot să aştepte persecuţie (Ioan 16,33; 2 Tim 3,12), motivul fiind că aceia ale căror fapte sunt rele, resimt condamnarea căilor lor implicit în viaţa evlavioasă a reprezentanţilor lui Hristos (1 Ioan 3,12). Aceia a căror viaţă este în mod deliberat în dezacord cu principiile despre care ei ştiu că sunt drepte în general, evită asocierea cu aceia care au un caracter cinstit. 

––- Matei 10:34 Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. 

Să nu credeţi. Aici Isus împrăştie părerea greşită pe care pare că o aveau unii din ucenici, că solia pe care ei trebuiau să o vestească avea să aducă drept rezultat numai armonie. Ei nu trebuiau să fie surprinşi, în lucrarea lor din casă în casă ( v. 11-13), dacă urmau să se ivească neînţelegeri ca rezultat al lucrării lor. 

Să aduc pacea. Când un om face pace cu Dumnezeu (Rom 5,1), el este adesea socotit de lume ca un vrăjmaş ( 1 Ioan 3,12.13). Hristos a venit ca să împace pe păcătoşi cu Dumnezeu, dar făcând aşa El, în mod inevitabil, S-a pus în dezacord cu toţi aceia care refuză oferta de pace (Matei 10,22). Creştinul nu trebuie niciodată să caute, sau să fie mulţumit cu pacea care vine din compromisul cu răul. Pentru creştin nu este o chestiune de pace cu orice preţ. 

––- Matei 10:38 Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. 

Nu-şi ia crucea. Cel condamnat la crucificare îşi ducea de obicei crucea până la locul de execuţie. A lua crucea lui Hristos şi a-L urma, înseamnă a îndura fără a se plânge şi fără regret privirea încruntată a prietenilor şi a rudelor şi a purta ocara oamenilor cu răbdare şi umilinţă. Înseamnă a îndura ”sabia” persecuţiei (v. 34-37) chiar din mâinile celor de la care te poţi aştepta la ”pace”. Hristos a repetat acest principiu în diferite ocazii (Matei 16,24; Marcu 8,34; Luca 9,23; 14,27). Dar acela care este chemat să-şi ia crucea pentru a-L urma pe Hristos are supremul privilegiu al împărtăşirii cu El în suferinţele Lui. Nimănui nu-i poate reveni o onoare mai mare (DA 224, 225). 

Matei 10:39 Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga. 

Cine îşi va păstra. Adică, cel care urmăreşte să-şi asigure lucrurile acelea care, din punct de vedere omenesc sunt esenţiale pentru fericire şi mulţumire. 

O va pierde. Cine întinde mâna ca să prindă bijuteriile ieftine ale vieţii descoperă de obicei că ele dispar ca şi baloanele de săpun în mâna unui copil. 

Cine îşi va pierde. Adică, cine este dispus să renunţe la plăcerea şi răsplata pe care această lume le are de oferit, vrând ”mai bine să sufere împreună cu poporului lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). Unul ca acesta, are un adevărat simţ al valorilor. Ca şi Pavel, el este dispus să piardă tot ce viaţa are de oferit în schimb pentru avantajul suprem al cunoaşterii lui Isus Hristos şi participare cu El la suferinţele Lui ( Fil 3,8.10). 

O va câştiga. Numai când un bob de grâu este îngropat în pământ şi moare, poate da naştere la o viaţă nouă (Ioan 12,24,25). Numai când eul este îngropat în brazda nevoilor lumii, omul descoperă într-adevăr adevăratul scop al existenţei sale. 

LUCA

––-^13:25 O dată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă, şi să ziceţi: Doamne, Doamne, deschide-ne! drept răspuns, El vă va zice: Nu ştiu de unde sunteţi.

Va închide uşa. Vezi Matei 25,7.

––-^21:17 Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.

^21:18 Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde.

Nici un păr. Făgăduinţa aceasta nu este o garanţie universală de imunitate faţă de martiraj, deoarece Isus tocmai spusese că unii vor fi daţi la moarte ( v. 16). Cuvintele lui Hristos ar putea fi intenţionate să se refere la rezultatul ultim şi nu la perspectivele imediate ale acestei lumi şi înseamnă că stăpânitorii pământului nu pot avea nici o putere asupra stării veşnice a cuiva (Ioan10,28.29; Matei 10,28.30). 

IOAN

––-^15:19 Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.

Dacă aţi fi. Ei fuseseră din lume, dar ascultaseră de chemarea lui Isus de ieşi din lume.

Vă urăşte. Motivul urii este arătat de versetele precedente: Rămânerea în Hristos (v. 4), aducerea de roade ale dreptăţii (v. 5) şi demonstrarea lor (v. 16). Faptele lumii sunt mustrate de viaţa de dreptate şi de mărturia făţişă a creştinului (Ioan 7,7; 1 Ioan 3,13). Robertson pune întrebarea plină de însemnătate: „Vă urăşte lumea? Dacă nu, de ce nu? A devenit lumea mai creştină sau creştinii mai lumeşti?” 

^15:20 Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.

Vă vor prigoni. Despre aceasta Isus dăduse înştiinţare mai înainte (Matei 10,17-23). El nu dorea ca ucenicii să se descurajeze când toată forţa persecuţiei urma să se dezlănţuie asupra lor. Cât de eficient a fost învăţată lecţia aceasta urma să fie văzut mai târziu în curajul neînfricat cu care ucenicii au dat piept cu întemniţarea, bătaia, tortura şi moartea (Fapte 5,41; 16,22-25; etc.). În faţa persecuţiei fără pereche (2 Corinteni 4,8-12; 11,23-28) Pavel putea spune: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). 

Au păzit cuvântul Meu. În ciuda faptului că majoritatea l-a lepădat, unii au crezut cuvântul lui Hristos. Aşa va fi cu ucenicii. Unii vor primi cuvântul lor şi vor fi mântuiţi. Lucrarea lor va fi răsplătită. 

Fapte 

–- ^3:19 Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, Şteargă. Stergerea păcatelor lor poate fi primită ca având loc imediat.. Vinovăţia pentru anumite păcate este anulată când ele sunt mărturisite şi iertate; ele sunt şterse din raport în ziua judecăţii (cf. Ezec.3,20; 18,24; 33,13; GC 485). Deci cu pacatul e asa: la marturisirea sincera el este sters de pe “hard”, si trimis in “recircle bin”. Sta acolo pana la judecata; doar atunci va fi sters si de acolo si aruncat in marea uitarii…

–-^4:29 Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala,

²⁹ Now, Lord, consider their threats and enable your servants to speak your word with great boldness. ³⁰ 

ROM

––-^8:36 După cum este scris: Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.

După cum este scris. Citatul este din Ps. 44,22. Pavel se referă la suferinţele poporului lui Dumnezeu într-o epocă mai timpurie ca fiind tipică pentru persecuţiile la care creştini erau expuşi pe vremea sa. Totdeauna de la intrarea păcatului, ura celor nelegiuiţi contra celor drepţi a fost puternică ( Gal. 4,29; 1 Ioan 3,12). 

^8:37 Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

Suntem mai mult decât biruitori. Pavel foloseşte un cuvânt care zugrăveşte excesul binecuvântării lui Dumnezeu faţă de nevoia omului (cap. 5,20).
– Noi nu biruim prin noi insine, ci prin puerea lui Hr.
Acela care ne-a iubit. Necazurile nu numai că nu ne despart de iubirea lui Hristos (cap. 8,35), dimpotrivă „prin Acela care ne-a iubit” suntem biruitori asupra lor.  Putem face totul prin Acela care ne întăreşte (Fil. 4,13).

APOC

––-^3:10 Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.
Cuvântul răbdării Mele. – Hristos ne încurajează să fim răbdători, aşa cum şi El a fost răbdător în încercare.

– Răbdarea din v.10, potrivit limbii greceşti,ar trebui înţeleasa ca statornicie, perseverenţă, stăruinţă, nu numai ca, răbdare. Deci păzirea „cuvântului răbdării lui Isus” îndeamnă păzirea „poruncii lui Isus de a răbda şi a persevera.
De. – Gr. ek, „din” sugerând că biruitorii vor trece cu bine perioada încercării, nu că vor scăpa neatinşi de necaz ( Daniel 12,1; Matei 24,21.22.29–31). 

– Expresia „te voi păzi de ceasul încercării” este aici o traducere greşită.  Isus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieşi cu bine din ele. Această propoziţie ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării”. Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Isus. În limbajul lui Ioan şi al lui Isus, acest eveniment era aşteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20).
Ceasul încercării. – Se referă cu siguranţă la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu. 
––-^17:12 Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.
Zece coarne. – Compară cu Daniel 7,24; Apocalipsa 12,3; 13,1; Daniel 7,7; Apocalipsa 12,3.
N-au primit încă împărăţia. – Unii consideră că numărul „zece” reprezintă zece „împăraţi” sau naţiuni. Alţii consideră că „zece”, fiind un număr rotund, se referă la toate puterile categoriei descrise de cuvântul „coarne”, fără să se ţină seama de numărul lor aritmetic precis. Alţii consideră că cele zece coarne reprezintă exact cele zece puteri specificate în cartea lui Daniel şi menţionate mai devreme în Apocalipsa. Alţii, pe baza faptului că aceşti zece „vor primi putere împărătească timp de un ceas, împreună cu fiara”, consideră că, prin urmare, ei nu pot fi identificaţi cu diferitele naţiuni care s-au ridicat în urma destrămării Imperiului Roman.
Ceas. – Gr. Hora.  Unii au considerat că acest „un ceas” din cap. 17,12 este un timp profetic, reprezentând o perioadă de două săptămâni. Intenţia evidentă a Inspiraţiei fiind aceea de a indica o scurtă perioadă de timp, fără a-i specifica lungimea exactă. – Perioadele de timp menţionate în fragmentele profetice al Scripturii nu desemnează întotdeauna ceea ce este în general cunoscut ca timp profetic. De exemplu, cei şapte ani de foamete prezişi de Iosif au fost ani literali (Genesa 41,25–31), lucru care este la fel de adevărat cu privire la cei 40 de ani de rătăcire prin pustie, prezişi în Numeri 14,34. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre cei 400 de ani din Genesa 15,13, despre cei 70 de ani din Ieremia 25,12; 29,10 şi despre cei 1000 de ani din Apocalipsa 20,4.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

TIMPUL STRAMTORARII (idei+ilu)

– Numai cei care și- au fortificat mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în marele conflict final. Tv 488

– ro 11,26 Textul nu trebuie înțeles că la sfârșitul timpului absolut toți evreii vor fi mântuiți printr-un fel de decret divin. scriptura nu predică niciunde universalismul. În comentariu la capitolul 11, Ellen White declară că va exista un timp, cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când mulți evrei îl vor primi prin credință pe Hristos ca pe răscumpărătorul lor (fapte 279). Printre evreii sunt mulți care vor fi convertiți.

– O legendă rabinică despre traversarea Mării Roșii spune așa: Chiar când marea începea să­i înece pe egipteni, îngerii din ceruri au început să aclame și să se bucure de biruință. Apoi, glasul plin de durere al lui Dumnezeu a intervenit, spunând: „Lucrarea mâinilor Mele, creația Mea, s­a scufundat în mare!” Dragostea lui Dumnezeu este atât de mare, încât El nu simte nicio plăcere în nimicirea nici măcar a celor mai nelegiuiți oameni. Dragostea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toți, chiar și pe cei care calcă Legea Sa și Îi frâng inima. 

1412 timpul stramtorarii 
cand duhul sfant va fi retras, va fi
retras de la pamant, nu de la cei credinciosi. daca ar fi retras de la cei credinciosi, ei ar murii. dar in matei 28, isus spune: eu voi fi cu voi pana la sfarsit.
1477 adventist. timpul stramtorarii. harul pt azs se finalizeaza inainte de decretul duminical, sau in perioada dintre darea decretului duminical si incheierea judecatii de cercetare cand isus iese din sfanta sfintelor? 

– preotii au mai putut fi primiti dupa crucificarea lui isus? da. culmea, desi aveau scripturile, lumina, etc si mai inainte!

– harul pt antedeluvieni s-a incheiat la primele picaturi de ploaie sau la inchiderea usii corabiei?

– totusi nimeni nu poate fi sigur cand isi programeaza intoarcerea la dz in perioada dintre decret si sf judecatii de cercetare: daca mori maine?

– un tata bun primeste si in ultima clipa fiica/fiul, nu?