V. Istoria marii apostazii a bisericii creştine, a reformei protestante şi a „rămăşiţei” .
Persecutarea bisericii creştine a fost declanşată la început de către Roma păgînă, apoi de către apostazia din propriile ei rînduri. Această apostazie n-a fost o surpriză – Ioan, Pavel şi Hristos au profetizat-o. În timpul ultimei Sale cuvîntări importante, Isus a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”, a spus El, „căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24,4.24). Urmaşii Săi vor trăi o perioadă de mare necaz, dar vor supravieţui (Mat. 24,21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfîrşitul acestei persecuţii şi vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24,29. 32.33). „Lupii” de care avertiza Pavel au dus biserica la apostazie sau „cădere”. Această apostazie trebuie să aibă loc mai înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine aşa de categorică, încît faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie era deja la lucru într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2,9-10). Mai înainte de sfîrşitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi”. Cum a apărut acest sistem apostat? Îndată ce biserica a părăsit „dragostea dintîi” (Apoc. 2,4), ea şi-a pierdut puritatea doctrinei, standardul ei înalt de comportare personală şi legătura invizibilă a unităţii date de Duhul Sfînt. În închinare, formalismul a înlocuit simplitatea. Popularitatea şi puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor care şi-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să extindă autoritatea lor asupra bisericilor învecinate. „Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfînt a cedat în cele din urmă locul autorităţii eclesiastice, aşezate în mîinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus şi singurul prin care el avea acces la mîntuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc de a-i sluji, şi ‘cel mai mare’ nu mai era deloc acela care se considera ‘slujitorul tuturor’. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoţeşti ce s-a interpus între individ şi Domnul său. În timp ce importanţa individului şi a bisericii locale se deteriora, episcopul Romei a apărut ca puterea supremă în creştinătate. Cu ajutorul împăratului, acest cel mai înalt episcop sau papă a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, investit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă. Sub conducerea papalităţii, biserica creştină s-a afundat într-o profundă apostazie. Popularitatea crescîndă a bisericii a accelerat declinul ei. Coborîrea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în pace în biserică. Mulţimile, cunoscînd foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducînd cu ei învăţătura lor păgînă – chipurile, modul de închinare, ceremoniile, sărbătorile şi simbolismul. Aceste compromisuri între păgînism şi creştinism au dus la formarea „omului păcatului” – un gigantic sistem al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie. Profeţia din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci prezintă sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulţi credincioşi dinăuntrul acestui sistem aparţin totuşi bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au. Odată cu declinul spiritualităţii, biserica Romei a dezvoltat un profil mai mult secular, avînd legături strînse cu autoritatea imperială. Biserica şi statul erau unite într-o alianţă nesfîntă. În clasica sa lucrare „Cetatea lui Dumnezeu,” Augustin, unul dintre cei mai influenţi părinţi ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale, ce controlează un stat universal. Gîndirea lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale. În anul 533 d.Hr., într-o scrisoare cuprinsă în codul lui Justinian, împăratul Justinian declară pe episcopul Romei ca fiind capul sau conducătorul tuturor bisericilor. El recunoaşte, de asemenea, influenţa papei în eliminarea ereticilor. Cînd Belizarie, generalul lui Justinian, a eliberat Roma în anul 538 d.Hr., episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoţilor, al căror arianism a avut ca rezultat restrîngerea dezvoltării bisericii catolice. Acum, episcopul putea să-şi exercite prerogativele ce i-au fost atribuite prin decretul lui Justinian din 533 d.Hr.; el putea să extindă autoritatea „Sfîntului Scaun”. Astfel au început cei 1260 de ani de persecuţie, aşa cum a prevăzut profeţia biblică (Dan.7,25; Apoc. 12,6.14; 13,5-7). În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele şi învăţăturile ei tuturor creştinilor. Mulţi şi-au abandonat credinţa de teama persecuţiei, în timp ce aceia care au rămas credincioşi învăţăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuţie. Lumea creştină a devenit un cîmp de bătaie. Mulţi au fost întemniţaţi sau executaţi în numele lui Dumnezeu! În timpul celor 1260 de ani de persecuţie, milioane de credincioşi statornici au îndurat mari suferinţe şi mulţi au plătit cu viaţa credincioşia lor faţă de Isus Hristos. Fiecare picătură de sînge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creştinismului decît această nemiloasă persecuţie. Aceste acţiuni ale bisericii au viciat în mod grosolan imaginea lui Dumnezeu; împreună cu doctrina purgatoriului şi a chinurilor veşnice au făcut pe mulţi să respingă în totul creştinismul. Cu mult înainte de Reformaţiune, voci din mijlocul bisericii catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenţilor ei, a pretenţiilor ei arogante şi a corupţiei demoralizante. Lipsa de bunăvoinţă a bisericii faţă de reformă a dat naştere la Reformaţiunea protestantă din secolul al şaisprezecelea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorităţii şi prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformaţiune, papalitatea a dus o luptă sîngeroasă pentru a zdrobi Reformaţiunea, dar, ea a pierdut bătălia împotriva forţelor ce se luptau pentru libertatea civilă şi religioasă. În cele din urmă, în 1798, 1260 de ani după 538 d.Hr., biserica romano-catolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13,3).9 Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia au aşezat pe papă la dispoziţia guvernului revoluţionar francez, care considera religia romană ca fiind vrăjmaşul de neîmpăcat al republicii. Guvernul francez a cerut lui Napoleon să ia pe papa prizonier. La ordinele sale, generalul Berthier a intrat în Roma şi a proclamat sfîrşitul dominaţiei politice a papalităţii. Luînd pe papa captiv, Berthier l-a dus în Franţa, unde a şi murit în exil. Răsturnarea papalităţii a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente, legate de declinul ei progresiv. Acest eveniment marchează sfîrşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Mulţi protestanţi interpretează acest eveniment ca o împlinire a profeţiei. Învăţăturile nescripturistice bazate pe tradiţie, necontenita şi nemiloasa persecutare a dizidenţilor, corupţia şi declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce au determinat pe oameni să-şi înalţe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate. Iată unele exemple ale învăţăturilor nebiblice, care au ajutat să urgenteze Reformaţiunea Protestantă şi care separă încă pe protestanţi de romano-catolici.
1. Capul bisericii de pe pămînt este vicarul lui Hristos. Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul sau reprezentantul lui Hristos pe pămînt şi capul vizibil al bisericii. În contrast cu concepţia biblică cu privire la conducerea bisericii, această învăţătură a fost întemeiată pe susţinerea că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii şi că papa este succesorul lui Petru.
2. Infailibilitatea bisericii şi a capului său. Învăţătura ce a contribuit cel mai puternic la prestigiul şi influenţa bisericii Romei a fost aceea a infailibilităţii ei. Biserica pretinde că ea n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi. Ea fundamentează această învăţătură pe următorul raţionament, care nu are nici un sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lîngă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenţionat ca prin această biserică divină să conducă pe toţi oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învăţarea credinţei şi a moralei. Hristos, deci, o va păzi de orice erezie prin puterea Duhului Sfînt. Corolarul logic, care neagă corupţia de bază a neamului omenesc, este acela că şi conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil. În consecinţă, literatura catolică pretinde prerogative divine pentru conducătorul ei.
3. Eclipsarea slujbei de Mare Preot Mijlocitor a Domnului Hristos. Pe măsură ce influenţa bisericii Romei a crescut, atenţia credincioşilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot în ceruri – antitipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament – şi îndreptată spre o preoţie pămîntească şi spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor şi mîntuirea veşnică, credincioşii şi-au pus credinţa lor în papi, preoţi şi prelaţi. În contradicţie cu învăţătura Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, slujba clericilor, de acordare a iertării, era acum privită ca vitală pentru mîntuire. Lucrarea preoţească a lui Hristos în ceruri, unde El aplică continuu rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispăşitoare credincioşilor pocăiţi, a fost practic negată atunci cînd biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină – un serviciu pe care l-a instituit Isus pentru a comemora moartea Sa şi pentru a prefigura Împărăţia Sa ce stă să vină – biserica catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sînge, de către un preot omenesc, a lui Hristos, adusă lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este jertfit din nou, aşa cum El a fost adus jertfă pe Golgota, mesa a fost considerată ca aducînd un har deosebit atît credincioşilor, cît şi celor morţi. Ignorînd Scripturile, cunoscînd numai mesa condusă de o preoţie omenească, mulţimile au pierdut binecuvîntarea accesului direct la Mijlocitorul nostru Isus Hristos. Astfel că făgăduinţa şi invitaţia: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,16) a fost ştearsă.
4. Natura meritorie a faptelor bune. Părerea predominantă că o persoană care face fapte bune poate obţine meritul vital pentru mîntuire şi că nu putem fi mîntuiţi prin credinţă<%18> contrazice învăţătura Noului Testament. Biserica catolică învaţă că faptele bune, care sînt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sînt meritorii, ceea ce înseamnă că ele dau individului dreptul de a pretinde în mod just mîntuirea. De fapt, cineva poate face mai multe fapte bune decît ar fi necesare pentru mîntuire – cum a fost în cazul sfinţilor – şi în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în folosul altora. Pentru că biserica susţine că păcătoşii au fost îndreptăţiţi pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptăţire. Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susţine că aceia care nu sînt în mod desăvîrşit curaţi trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curăţirii de păcatele lor în purgatoriu, mai înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile şi faptele lor bune, credincioşii cei vii pot să scurteze durata şi intensitatea suferinţelor celor din purgatoriu.
5. Doctrina penitenţei şi a indulgenţelor. Penitenţa este sacramentul prin care creştinii pot obţine iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin iertarea acordată de un preot, dar, mai înainte, creştinii trebuie să-şi cerceteze conştiinţa, să se pocăiască de păcatele lor şi să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi, ei trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să execute o penitenţă – unele sarcini prescrise de preot. Cu toate acestea, penitenţa nu eliberează în totul pe păcătoşi. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară, fie în această viaţă, fie în purgatoriu. Pentru a se îngriji de această pedeapsă, biserica a instituit indulgenţele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, datorită păcatului săvîrşit, după ce vinovatul a fost absolvit de vina sa. Indulgenţele, de care pot beneficia atît cei vii, cît şi cei din purgatoriu, au fost acordate cu condiţia penitenţei şi aducerii la îndeplinire a unor fapte bune, prescrise adesea sub forma unei plăţi în bani făcute bisericii. Plusul de merite ale martirilor, sfinţilor, apostolilor şi în mod deosebit ale lui Isus Hristos şi ale Mariei a fost acela care a făcut posibil indulgenţele. Meritele au fost depozitate în „Comoara meritelor” şi erau transferabile asupra celor credincioşi ale căror conturi erau deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, avea sub control cheile acestei comori şi putea elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordîndu-le credit din această comoară.
6. Autoritatea finală o are biserica. De-a lungul veacurilor, biserica de stat a adoptat multe credinţe păgîne, zile sfinte şi simboluri. Cînd vocile s-au ridicat împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei şi-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta Biblia. Biserica şi nu Biblia a devenit autoritatea finală. Biserica susţine că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfînta Scriptură şi (2) tradiţia catolică, ce constă în scrieri ale Părinţilor bisericii, decretele conciliilor bisericeşti, crezurile aprobate, cum şi ceremoniile bisericii. Ori de cîte ori învăţăturile bisericii erau sprijinite de tradiţie şi nu de Scriptură, tradiţia avea prioritate. Credincioşii de rînd nu aveau autoritatea să interpreteze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Această autoritate ar avea-o numai biserica catolică. În secolul al paisprezecelea, John Wycliffe a chemat la o reformaţiune în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creştinătatea. Într-un timp, cînd existau puţine exemplare ale Bibliei, el a dat prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învăţăturile lui despre mîntuirea numai prin credinţa în Hristos şi că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformaţiunii protestante. Ca luceafăr al Reformaţiunii, el a încercat să elibereze biserica lui Hristos de legăturile păgînismului, care o înlănţuiau în ignoranţă. El a inaugurat o mişcare ce avea să elibereze minţile oamenilor şi naţiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mişcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther şi ale multor altora. Martin Luther – iute, impulsiv, intransigent – a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformaţiunii. Mai mult decît oricare alt om, el a condus pe oameni înapoi la Scripturi şi la marele adevăr al Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă – ridicîndu-se împotriva mîntuirii prin fapte. Declarînd că cei credincioşi nu trebuie să primească o altă autoritate decît aceea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele oamenilor, preoţi şi penitenţă, la Hristos, ca singurul lor Mijlocitor şi Mîntuitor. „Este imposibil”, spunea el, „ca prin fapte omeneşti să uşurăm vinovăţia păcătuirii sau să evităm pedeapsa ei. Numai pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos îi pot salva pe păcătoşi. Pentru că acesta este un dar ce se dă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci, oamenii pot avea nădejde nu datorită indulgenţelor, ci datorită sîngelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat. Asemenea unei expediţii arheologice, care găseşte comori îngropate sub resturile acumulate în decursul veacurilor, Reformaţiunea a redescoperit adevăruri de mult uitate. Îndreptăţirea prin credinţă, marele principiu al Evangheliei, a fost redescoperită, ca şi o nouă apreciere a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos, adus odată pentru totdeauna, cum şi preoţia Sa mijlocitoare în totul îndestulătoare. Multe învăţături nebiblice, ca de exemplu rugăciunile pentru cei morţi, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitenţa, apa sfinţită, celibatul preoţilor, rozariile, inchiziţia, transsubstanţiaţiunea, ungerea în cazuri extreme şi dependenţa de tradiţie au fost respinse şi abandonate. Reformatorii protestanţi au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul păcatului”, „taina nelegiuirii” şi „cornul cel mic” din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1260 de ani din Apocalips 12,6.14 şi 13, 5 mai înainte de a doua venire. Doctrina „Biblia şi numai Biblia” ca normă a credinţei şi moralei a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradiţiile omeneşti ca fiind supuse autorităţii finale şi superioare a Scripturilor. În materie de credinţă religioasă, nici o autoritate – fie ea papa, conciliile, părinţii bisericii, regii sau învăţaţii – nu trebuie să dirijeze conştiinţa. În adevăr, lumea creştină a început să se trezească din somnul ei şi, în cele din urmă, în multe ţări a fost proclamată libertatea religioasă. Reformaţiunea bisericii creştine nu trebuia să se sfîrşească în secolul al şaisprezecelea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creştinismul dintr-un întuneric total, dar el a rămas încă în umbră. În timp ce au sfărîmat mîna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia şi au restabilit baza Evangheliei, ei au dat greş în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepţi, ziua a şaptea ca Sabatul biblic, precum şi alte adevăruri erau încă pierdute în umbră. Dar, în loc de a duce Reformaţiunea mai departe, succesorii ei au consolidat realizările ei. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cuvintelor şi opiniilor reformatorilor în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Cîţiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecinţă, credinţa protestantă a degenerat în formalism şi scolasticism, iar ereziile ce ar fi trebuit înlăturate au fost întronate. Flacăra Reformaţiunii a început în mod treptat să se stingă şi bisericile protestante au devenit reci, formale, avînd nevoie de reformă. Perioada post-Reformaţiunii fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puţin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată pentru robie; principiile universale, pentru elemente sărăcăcioase; adevăr pentru dogmatism, independenţă pentru tradiţie; religie pentru sistem. Un respect viu faţă de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspiraţie. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformităţi de fier şi gîndirea vie, unei dialectici a polemicii”. Şi, cu toate că „Reformaţiunea frînsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism”, bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism al cărui toiag a fost de fier”. Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism a fi „tot aşa de rigid ca orice construcţie teologică medievală”. Protestanţii „în mod practic s-au legat singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare”.Au izbucnit controverse. „Nu a fost niciodată o epocă în care oamenii să fie atît de mult ocupaţi cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alţii cu atît de multe nume de ocară.” Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbeau deloc inimii, ci numai intelectului critic.” „Dogmele erau corecte (ortodoxe), dar spiritualitatea era stinsă. Teologia a fost triumfătoare, dar dragostea a fost înăbuşită.” În ciuda apostaziei şi necazurilor din cei 1260 de ani, unii credincioşi au continuat să reflecte curăţia bisericii apostolice. Cînd cei 1260 de ani de opresiune s-au încheiat în 1798 d.Hr., balaurul nu reuşise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestora, Satana a continuat să-şi îndrepte eforturile lui nimicitoare. Ioan spunea: „Şi balaurul, mîniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17). În descrierea luptei balaurului cu femeia şi descendenţii ei, Ioan a folosit expresia „rămăşiţa seminţei ei” (Apoc. 12,17). Această expresie înseamnă „cei ce rămîn”. Biblia înfăţişează rămăşiţa ca un mic grup al poporului lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie şi apostazie, rămîn credincioşi faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pămînt (2 Cron. 30,6; Ezra 9,14-15; Is. 10,20-22; Ier. 42,2; Ezech. 6,8; 14,22). Dumnezeu a însărcinat rămăşiţa să vestească slava Sa şi să conducă poporul Său răspîndit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfînt”, spre „Muntele Sion” (Is. 37,31.32; 66,20; cf. Apoc. 14,1). Apocalipsa 12,17 conţine o descriere a ultimei rămăşiţe din linia aleşilor lui Dumnezeu, a credincioşilor loiali – martorii Săi credincioşi din zilele din urmă, mai înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sînt caracteristicile rămăşiţei?
GIPHY App Key not set. Please check settings