36. Antihristul în apocalipsa

I. Apocalipsa cap 13,1-18.  

Apoi [balaurul] s-a aşezat pe nisipul mării (13:1 a). Textul grecesc ar trebui tradus degrabă cu „s-a aşezat” decât   cu „m-am aşezat”. În acest caz, propoziţia continuă   versetul anterior: „Balaurul”…s-a dus să se războiască​apoi s-a aşezat pe nisipul mării”. Ediţiile actuale greceşti chiar ataşează această propoziţie la 12:17. Nu ştim dacă se intenţionează o aplicaţie simbolică a acestei expresii, dar Ioan îl vede în viziune pe balaur aşezându-se pe plaja Mediteranei, aşteptând să încredinţeze fiarei autoritatea lui şi misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnaţi de cer să zdrobească capul şarpelui…

Am văzut ridicându-se din mare o fiară (13:1-2). Descrierea fiarei are asemănări esenţiale cu balaurul.Aceleaşi şapte capete şi zece coarne. Trebuie să fim consecvenţi şi să recunoaştem aceeaşi identitate a acestor puteri, indiferent dacă este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combină aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obligă să observăm aici aceleaşi puteri istorice în cele şapte capete. Balaurul avea câte o coroană pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esenţial în toate (satanismul şi păgânismul puterilor lumeşti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poartă zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, şi aceeaşi fiară reprezintă Roma în toate fazele ei (păgână şi creştină, unitară şi divizată), nu este cazul să numărăm aici un cap roman păgân şi un alt cap papal. Ba încă unii numără încă un cap ca simbol al papalităţii reînviate în timpurile noastre. Însă  comparaţia cu Daniel 7 este suficient de clară şi „Romei (păgână şi creştină, republicană şi imperială,romană şi barbară, junghiată şi vindecată) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—„fiara”. Prezenţa celor zece coarne încoronate arată că, spre deosebire de balaur, care reprezintă controlul lui Satan asupra tuturor împărăţiilor lumii, fiara aceasta reprezintă acea putere care deţine controlul în timpul existenţei statelor creştine. Celelalte şase capete sunt prezente numai pentru a arăta legătura organică, înrudirea spirituală dintre puterile istorice ale lumii (ca şi în cazul chipului din Dan 2) şi pentru a sugera că această fiară este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului şi aparenta confuzie a identităţii balaurului, şi fiarei sunt intenţionate. Ei sunt doi şi totuşi unul singur. Ei sunt o parodie a unităţii dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Toţi interpreţii creştini antici au arătat că această fiară este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însuşi, dar şi „omul fărădelegii” care este chipul şi asemănarea sa (1 Ioan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevărul, (Ioan 14:6) iar Antichrist este minciuna personificată (2 Tes 2:11-12). După cum Tatăl a dat Fiului toată autoritatea Sa, tot astfel şi Satan, tatăl minciunii şi-a ales un reprezentant pământesc cu influenţă mondială care să-1 reprezinte în toată subtilitatea şi strălucirea lui, în toată îndrăzneala rebeliunii lui şi a pretenţiilor de înlocuitor al lui Christos. Acest Antichrist roman este, în mod sigur un creştin, deoarece apare ca rezultat al unei decăderi în Biserică (2 Tes 2:3. I Ioan 2:19) şi se numeşte „fiul pierzării”. Acest titlu funest mai este dat în Scriptură numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care 1-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginţi (Ioan 17:12). luda vânzătorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistică (Ioan 13:27). Este posibilă aici şi o comparaţie cu Cain. Acesta era fratele mai mare al lui Abel, deci avea dreptul de întâi-născut (patriarh = preot, profet şi prinţ). Şi-a ucis fratele din invidie şi ură. Singura controversă dintre cei doi a fost cu privire la sensul şi forma închinării. Păcatul uciderii pândea ca o fiară la uşa inimii lui Cain şi el ar fi putut să-1 ţină afară, prin puterea lui Dumnezeu (Gen 4:7). Dar fiara a fost lăsată să intre şi a luat controlul asupra întregii, fiinţe, făcând din fratele mai mare o tiară care 1-a ucis pe Abel (tipul tuturor martirilor). Cain a primit şi el un semn care aminteşte de harul lui Dumnezeu dar şi de crima lui de care nu s-a pocăit. Obiecţiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 şi 4:2-3 nu pot fi acceptate. Este adevărat că episcopii Romei au fost chiar primii în a recunoaşte divinitatea şi umanitatea lui Isus, că teologia romană este în esenţă, corectă. Dar această negare a lui Christos cel întrupat nu se referă la o dogmă oficială, ci la viaţă, la manifestarea reală. Din punct de vedere al mărturisirii de credinţă şi diavolul crede (Iac 2:19), ba încă demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevărat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să fie Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru atotsuficient şi Exemplul suprem de umilinţă pentru orice fiinţă omenească. Or papalitatea s-a aşezat pe sine ca Mare Preot şi ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevărat, poftind, ca şi Lucifer, autoritatea şi puterea lui Christos dar nu şi exemplul Lui de umilinţă şi jertfire. În timp ce Petru n-a vrut să semene cu Christos în ce priveşte onoarea, nici măcar pe cruce (cerând să fie răstignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoarea lui Petru, a construit”- pe locul unde s-a jertfit Petru –  o fortăreaţă imperială şi un „tron al lumii”, jertfind orice şi pe oricine pentru păstrarea acestui „res rapienta” {lat.  lucru de apucat  –   Fil 2:5-11).

Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui şi o mare autoritate. Păgânismul a cedat locul falsului creştinism. Satan a dat lui Antichrist tronul său. Pontifii romani au fost succedaţi de cardinali, pontiful suprem a fost urmat de papă. Zeii inferiori au cedat locul sfinţilor şi al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane şi barbare au devenit legi creştine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale. Împăraţii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus. Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinţa unor monştri de felul lui Nero şi Diocleţian. Acest palat a fost locuinţa papilor până în Evul Mediu târziu, chiar dacă din  sec. VI a apărut reşedinţa de lângă biserica Sf Petru din Vatican. Ispita pe care Isus a -biruit-o în pustie, aceea de a accepta stăpânirea întregii lumi, cu condiţia să facă un compromis cu diavolul în ce priveşte închinarea, 1-a biruit pe acela care îşi închipuie că – I ţine locul. Aşadar „Sf. Scaun”, oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie ai Satanei „aşezat în creştinătate în perioada pergameniană (313-538). Pretinzându-se succesor al lui Petru, corifeul apostolilor (Mat 16:15-16.22-23), vicar al lui Christos şi cu autoritate superioară celei civile, papa nu este altceva decât „fantoma lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari.” ( Şlim astăzi că spiritele demonilor sunt acelea care vorbesc în numele umbrelor celor morţi… ) Mulţimea capetelor fiarei nu trebuie să ne distragă atenţia. Fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezintă totul, fiindcă adevărata putere care le controlează, fiara propriu-zisă, are „numărul unui om” (v.I8). Prin urmare este o autoritate monarhică. Dar nu este prezentă printre cele zece coarne politice. In Dan.7, papalitatea era reprezentată printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regală şi timpul apariţiei  ei. Aici însă, papalitatea nu apare ca putere distinctă de Roma păgână. Ea are succesiunea spirituală a dinastiei cezarilor şi pontifilor romani. Unul din capetele fiarei părea junghiat, rănit de moarte. Expresia junghiat, folosită în textul original, parodiază pe Christos Mielul junghiat. După cum Isus a activat public timp de trei ani şi jumătate (42 de luni), după care a fost „junghiat” dar a învins moartea şi atrage la Sine pe toţi oamenii, tot astfel Antichrislul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, după care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, aşteptându-se sfârşitul lui. Dar, într-un mod neaşteptat de contemporanii Revoluţiei Franceze şi ai lui Napoleon, Roma papală şi-a revenit. Amănuntul acesta ne arată că, vorbind despre fiară, avem în vedere acel cap care a fost rănit şi s-a vindecat. În perioada   de după junghiere, apare următoarea declaraţie   blasfematoare a cardinalului Manning: „…Astfel fiindcă Biserica pare slabă şi VICARUL FIULUI LUI DUMNHZEU înoieşte patimile Maestrului său pe pământ, noi găsim pricină de poticnire în ele şi ne întoarcem faţa de la el…” (Cardinal H. E.Manning. The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862). Observăm aluziile blasfematoare la expresii clin Isaia 53. In anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini şi scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care guvernează Biserica Romană. Imediat, tonul catolicilor devine triumfător. In 1930. J.Bernhart publică (editura Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: „Vaticanul tronul lumii”, iar în 1957 H.Fraser, de asemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialiştii îl dispreţuiau ieri ca, pe o simplă fosilă a lumii sociale, este astăzi mai înălţat în stima lumii de cum n-a fost niciodată, de pe vremea cruciadelor.” Deşi cu o mică putere şi suferind încă în urma loviturii de sabie, Vaticanul s-a străduit cu răbdare şi cu o schimbare de strategie, să influenţeze lumea modernă, să vorbească limbajul lumii actuale. Începând cu pontificalul lui Ioan XXIII şi deschiderea Conciliului Vatican II (1960) la care se raportează catolicismul contemporan, papalitatea a făcut şi mai mari progrese, implicându-se tot mai mult în controlul asupra vieţii Bisericii, în activităţi de subsăpare a lagărului comunist, în legături diplomatice cu Statele Unite şi în dezvoltarea strategiilor pentru unire cu Roma. Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astăzi ies din palatul lor şi vizitează lumea, fiind aclamaţi ca nişte megastar-uri.   

Tot pământul se mira urmând fiarei (3 b – 4). Expresia descrie admiraţia lumii faţă de Antichrist care reflectă slava lui Lucifer, tatăl lui. Admirând papalitatea şi închinându-se ei, oamenii se închină, de fapt, lui Satan. Profeţia aceasta este pe cale de împlinire. Întrebarea retorică pusă de cei ce se miră este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (Ex 15:11, Ps 89:6).

Blasfemii pe capete, blasfemii în gură. Fiecare cap al fiarei (v-1) este o putere blasfematoare. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani —care erau în acelaşi timp pontifi supremi !— au fost adoraţi ca zei. Dar această divinizare atinge forma cea mai subtilă şi, în acelaşi timp, mai îndrăzneaţă, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreită diademă imperială (tiara) care se numeşte triregnum (întreită regalitate) deoarece reprezintă domnia – lor asupra cerului, pământului şi infernului. Cel puţin, aceasta este interpretarea clasică, menţinută până târziu în timpurile moderne: „Astfel papa este încoronat cu o întreită coroană, ca împărat al cerului, al pământului şi al infernului.” (Lucius Ferraris, P.B. 1772, Veneţia)În ziilele noastre, Biserica Romană interpretează această domnie întreită în   nişte termeni   aparent mai modeşti. Ioan Paul II nu poartă pe cap tiara. Dar aceste noi atitudini nu sunt decât chestiuni de suprafaţă. Vaticanul n-a renunţat la pretenţiile lui tradiţionale asupra sensului acestui oficiu: papa este singurul cap legitim al Bisericii universale (Ef 4:15), singurul Vice-Christos. Câteva   din afirmaţiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABC Source Book) sunt edificatoare: „Noi ţinem pe pământ locul Atotputernicului Dumnezeu” (Leon XIII – 20 iunie 1894) „Tu eşti Păstorul, tu eşti Vindecătorul, tu eşti Directorul, tu eşti Stăpânul casei, în sfârşit, tu eşti un alt Dumnezeu pe pământ.” (Chr. Marcellus – predică la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.; „Părintele şi învăţătorul tuturor creştinilor”‘(Conciliul de la Florenţa, 1439) Mat 23:8-12; „Papa este purtătorul cheilor şi deschizătorul uşii; el formează un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; şi nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legătură cu Dumnezeu şi în viaţă veşnică iară mijlocirea lui.”(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8. Ioan 10:30;„Papa are o atât de mare autoritate şi putere încât el poate modifica, explica şi interpreta chiar legile divine, fiindcă puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pământ, cu deplină putere de a lega şi dezlega oile sale.” (Lucius Ferraris, Veneţia, 1772) vezi Dan 7:25. Mat 5:17-19; „Noi, mai mult, proclamăm, declarăm şi ne pronunţăm că este de asemenea necesar pentru mântuirea     oricărei fiinţe umane, să fie supus Pontifului Roman.” (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12;„Cea mai mare putere în lume, Vicarul Fiului lui Dumnezeu întrupat, a luat loc în tribunalul său” (H.E.Manning- Puterea temporală a Vicarului lui Isus Christos. Londra 1862) Ioan 5:27. Dan 7:13;La ceremonia încoronării .„Primeşte tiara cu cele trei coroane şi să ştii că tu eşti Părintele prinţilor şi regilor, Conducătorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Isus Christos!” (P.Hutchinson. „20 secole de creştinism” 1959, New York) Ev 1:6 ;„De oameni vânător [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a făcut, încredinţându-ţi turmele Bisericii Sale” „…mai mare decât apostolii”.. „puietor de lege”, „…Petre slăvite”,…”verhovnic pururea slăvit ca soarele ceresc” (Mărturiile cărţilor bisericeşti ortodoxe despre papa – Pr.Dr.I.Stanciu. ed,II 1937. Craio va). Prezenţa triregnului şi a cheilor ca emblemă sau stemă pe steagul Vaticanului este elocventă. Papa a fost considerat încă din sec. VI judecător suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural şi părerea că în el se concentrează nealterată, învăţătura corectă. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat dogma infailibilităţii: atunci când papa vorbeşte ca magistru al Bisericii („ ex cathedra”), în conformitate cu Sf. Scriptură şi cu tradiţia, el este infailibil (nu poate greşi). Această credinţă se întemeiază pe părerea că Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt şi prin aceasta o asigurare că, orice s-ar întâmpla, ea nu va rătăci şi nu va cădea. Atât ortodocşii cât şi catolicii şi, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea că făgăduinţa lui Isus este condiţionată (Rom 11:17-22). În ciuda tuturor evidenţelor, această credinţă este confesiunea fundamentală a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pământ —şi Roma s-a zbătut din cele mai vechi timpuri pentru recunoaşterea lui Christos ca Dumnezeu ! Dar adevărata origine a acestei autorităţi supreme stă, mai degrabă, în tirania tradiţiei şi a mulţimii. Papalitatea a demonstrat că poate desfiinţa anumite porunci ale lui Dumnezeu şi poate porunci lucruri care n-au trecut niciodată prin mintea Domnului, dar el nu poate face şi o schimbare inversă: renunţarea la o inovaţie omenească în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijată.

Timpul activităţii—42 de luni (v.5) .Referirea la această perioadă (care apare de şapte ori, sub diferite forme în profeţiile apocaliptice: de 2 ori în Daniel şi de 5 ori în Apocalipsă) este o dovadă evidentă în favoarea identificării acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiuit din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezintă perioada istorică a supremaţiei papale, de la apariţia primului stat papal în Italia – cu ocazia eliberării Romei de ostrogoţi (538), până la desfiinţarea puterii temporale, a papilor de către armata republicana franceză (1798). Versetele 5-8 nu reprezintă evenimente care urmează să se întâmple după cele din v.4. Expresia repetată „i s-a dat” din v.5 trebuie înţeleasă în relaţie cu autoritatea dată de balaur în v.2. De asemenea, v.5-7 trebuie înţelese în lumina profeţiei din Daniel 7;25. Aici avem încă o confirmare că aplicaţia dominantă a profeţiei despre cornul din Dan 8:10-11.24-25 şi 11:36-39 vizează papalitatea şi că profeţia lui Pavel din 2Tes.2 se referă la aceeaşi realitate istorică. Blasfemia sau hula este un păcat care înseamnă rostirea unor pretenţii îndrăzneţe, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuzivă, defăimare, insultă. Roma şi-a atribuit titluri şi puteri divine, ea a defăimat pe toţi opozanţii ei ca fiind antichrişti şi eretici, condamnându-i. Ea a decretat tot felul de afirmaţii „teologice” în numele lui Dumnezeu şi se consideră „cetate eternă”, punând în umbră cetatea lui Dumnezeu (Apoc 21:3). „Cortul” (reşedinţa) lui Dumnezeu se numeşte, totuşi, Noul Ierusalim şi nu Noua Romă. Între cele două există o prăpastie de netrecut. Considerându-se de aceeaşi autoritate cu Christos, papalitatea insultă pe îngerii care se socotesc robi ai lui Christos. Războiul din v.7 poate fi acea stare de război timp de 1260 ani împotriva „ereticilor” din Dan.7:25 sau se poate referi la războiul declanşat de balaur în cap 12:17. Fiara Antichrist este agentul şi reprezentantul principal al balaurului. Autoritatea dată lui Antichrist în v.7 s-a împlinit în supremaţia istorică asupra popoarelor Europei şi asupra altor popoare catolice. Ea a crescut în timpurile moderne. A doua parte a cap. 13 ne arată cum va ajunge ea universală, pentru ca şi popoarele necatolice s-o recunoască.

Toţi locuitorii pământului i se vor închina (v.8-10). Versetul 8 prezintă o dificultate pe care am dori s-o evidenţiem comparând acest verset cu un text paralel din Apoc. 17:8 . Observaţi paralela în textul grecesc şi în traducere. Topica frazei în textul original permite două traduceri posibile, depinzând de punctuaţie: l.„al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului junghiat, de la întemeierea lumii” 2. „al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului junghiat de la întemeierea lumii” (vezi şi 1 Petru 1:19-20)De dragul simplificării am putea alege a doua variantă, dar este bine să ştim că ca nu rezolvă problema în mod satisfăcător. În Apoc. 17:8 b, tradus direct cu respectarea topicei frazei, textul sună asemănător: Apoc 17 : Şi se vor mira  locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii  de la întemeierea lumii.; Apoc 13 : Şi i se vor închina toţi locuitorii pământului ( fiecare ) al cărui nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului junghiat de la întemeierea lumii. Asemănarea dintre cele două texte este izbitoare. Dar în cel din cap. 17 lipseşte referirea la Mielul junghiat. Şi totuşi urmează expresia „de la întemeierea lumii”. Este dificil să înţelegem în cap. 17 „cartea vieţii de la întemeierea lumii”, pentru că în textul grecesc ar trebui să apară încă odată articolul definit: „cartea vieţii cea (care este) de la întemeierea lumii”. Cum acest articol sau un pronume relativ lipseşte, gramatica ne sileşte să punem o virgulă după „cartea vieţii” şi să înţelegem că numele (n -)au fost „scrise… de la întemeierea lumii”. Pentru consecvenţă ar trebui să introducem aceeaşi punctuaţie şi în cap. 13. În acest caz, ne lovim însă de o dificultate teologică. Probabil că dificultatea este determinată de ignoranţa noastră. Nu ştim prea multe din Biblie cu privire la această carte a vieţii. Ellen White nu pretinde că ne-a spus totul despre acest subiect. Avem la îndemână lumina mai mare a Bibliei pe care încă n-am cuprins-o. David pare să se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei să se nască: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrării în această carte —şi Ellen White arată că şi faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.&Viz. 56 şi 261)-  acesta nu poate fi un argument al predestinaţiei nominale şi selective, deoarece Apocalipsa arată la fel de dar că, în timpul judecăţii divine, unele nume vor fi şterse din cartea vieţii (Apoc 3:5, Ps 36:28).

Este interesant să observăm evenimentul din VT care stă la baza acestui pasaj: Ex 32:4-6.32. Cei ce s-au închinat chipului făcut de pontiful Aron şi-au pus în pericol numele lor din cartea lui Dumnezeu. Pontiful Aron a încercat să mascheze şi să justifice această idolatrie prin crearea unei noi sărbători „în cinstea lui Iahwe” (numele Domnului Christos în VT). Este interesant că, în timp ce sabatul zilei a şaptea este un exemplu divin al odihnei spirituale în Christos, căruia îi corespunde momentul „astăzi” (Ev 4:7-11), apostazia lui Aron a creat o sărbătoare idolatră, tot în cinstea Domnului, al cărei moment este mâine. Astăzi este semnul ascultării prompte, în timp ce mâine este simbolul amânării, iar amânarea nu este decât o respingere mascată a invitaţiei lui Dumnezeu. Or ziua în care epistola lui Pavel se citea în Biserică era sabatul, însăşi ziua care exemplifică această odihnă. Situaţia este asemănătoare cu predica lui Isus la Nazaret într-un sabat (Luca 4:16-21), când a zis: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea…” Aceeaşi idee pare confirmată de cuvintele v.9 („Cine are urechi să audă!”) care sunt paralele cu textul din Ev 4:7 (..Astăzi, daca auziţi glasul Lui…). În acelaşi timp, acest apel se adresează bisericilor din partea Spiritului Sfânt de şapte ori (cap.2-3) iar în solia laodiceană este dublat (Apoc 3:20.22).

La robie şi sabie… sau la credinţa sfinţilor ? (v.9-10). Textul apare ca o citare liberă a sentinţei din Ier 15:2,43:11. Aceste cuvinte se referă la poporul lui Dumnezeu care are numai două alternative în această încercare: să meargă în această ultimă robie babiloneană (în timp ce alţii fug „din Babilon”!) sau să rămână statornici. 

Semnul, numele şi numărul fiarei romane. Nu este nevoie să apelăm la metode oculte, cabalistice pentru a descoperi semnul fiarei romane. Biblia vorbeşte în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinătorii zeilor îşi făceau semne pe corp (în special pe frunte şi pe mână), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-şi exprima închinarea şi slujirea. Era ceva analog stigmatizării sclavilor. Şi în zilele noastre se poartă semne religioase. Unii iniţiaţi hinduşi au un semn pe frunte. Evreii ortodocşi poartă filacterii ca simboluri ale Legii (pe frunte şi pe mână) în timpul rugăciunii. Israel era oprit de Dumnezeu să adopte practicile altor popoare cu privire la acest tip de semne (Lev 19:27-28, 21:5). Unele simboluri păgâne preluate şi omologate de creştini au rămas până astăzi, cu o semnificaţie diferită, dar tratate cu aceeaşi veneraţie mistică. Ele slujesc un cult al superstiţiei, un fel de magie albă în care se invocă numele lui Christos şi ale sfinţilor. Dumnezeu dispreţuieşte simbolurile care sunt venerate într-un spirit păgân, oricât de sigură ar fi provenienţa lor creştină. El Şi-a arătat dezaprobarea faţă de practicile păgâne în poporul Său, Israel (Ps 74:3-9, Ez 20:16, Is 57:8). În schimb, El a arătat că semnele distinctive ale israeliţilor ca închinători ai adevăratului Dumnezeu sunt respectarea sărbătorilor şi a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv şi veşnic al legământului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu nişte semne pe mână sau pe frunte. N-avem decât să le întoarcem pe dos şi vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal că a îndrăznit să schimbe vremile (sărbători) şi Legea în timp ce Isus declara că El n-are de gând să schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romană se laudă cu asemenea schimbări devenite astăzi practici universale, acceptate şi în răsărit şi în lumea protestantă. Cea mai spectaculoasă dintre aceste schimbări este transferarea treptată a sfinţeniei sabatului biblic asupra unei inovaţii omeneşti, sfinţirea primei zile a săptămânii de lucru, pe care toţi creştinii o cinstesc ca zi a Domnului. Odată cu schimbarea datei vechiului Paşte care se practica în răsărit, odată cu trecerea accentului de la comemorarea morţii la comemorarea învierii, sărbătorirea învierii nu s-a oprit la o dată anuală, ci a început să se practice săptămânal, în aceeaşi zi în care romanii aveau ziua soarelui. La început nevinovat şi mergând în paralel cu sabatul, fără să-l înlocuiască, acest obicei a intrat în competiţie cu adevărata „zi
domnească”. Ziua întâi a fost numită „ziua Domnului” pentru diferite pretexte teologice (crearea luminii, circumcizia spirituală a zilei a opta şi alte alegorizări deplasate, de inspiraţie gnostică), iar sabatul a fost tot mai mult neglijat şi dispreţuit ca un semn distinctiv al evreilor, ca fiind semnul lui Cain etc. Mai întâi a fost transformat într-o zi de post, un fel de protest împotriva poporului evreu care 1-a răstignit pe Christos. Apoi a devenit o zi de cult particular. În schimb, inovaţia episcopilor şi teologilor avangardişti de la Roma a rămas ca zi de cult public în care toată atmosfera trebuia să fie de bucurie (se interzicea îngenuncherea şi postul!).​Acest destin paralel al celor două sărbători săptămânale în creştinătate poate fi observat pe o perioadă destul de lungă (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) până în timpurile moderne. În spiritul sfatului apostolic din Romani 14, cinstirea învierii, în sine, nu putea fi interzisă. Dar ceea ce a fost permis a început să devină obicei general, apoi lege obligatorie, concurând ziua lui Christos (Creatorul). Timp de câteva secole, sabatul Domnului a mai fost tolerat, până când Biserica a început să-1 condamne, iar duminica, ziua liturghiei publice, care fusese doar o zi de lucru în care se ţinea o adunare de dimineaţă, a început să primească o cinstire sabatică. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetăţilor să lucreze în „venerabila zi a soarelui” (aşa cum o numeşte el), iar sinoadele din sec. VI vor sabatiza total duminica, poruncind şi ţăranilor să se oprească de la lucru. Creştinii de astăzi ar trebui să se întrebe: Dacă această schimbare a fost legitimă, (indiferent cine a făcut-o!), dacă a trebuit părăsit sabatul în favoarea unei zile „mai creştine”, de ce s-a căutat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept a şaptea zi a săptămânii? Cine a urmărit o asemenea confuzie şi când s-a făcut? Dacă adevăratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele ? Iar dacă evenimentul a meritat o comemorare mai frecventă decât cea anuală, de ce a fost înlăturat sabatul pentru a face loc acestei invenţii pe care NT nu o cere? Şi dacă sabatul fusese desfiinţat de Christos, de ce au păstrat creştinii ciclul săptămânal care nu este legat de natură (cum sunt ziua, luna şi anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreună cu sabatul ? Biblia este suficient de clară în această privinţă, de aceea ultimul test dat de Dumnezeu creştinătăţii este respectul faţă de legea Sa şi faţă de sabat. Există ceva comun cu primul test dat omului (Gen 2:16-17).
Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie raţionalizată. Chiar dacă toţi pomii sunt pomi, unul a fost interzis. Înţelegerea corectă vine în urma ascultării. Nu este nevoie să înţelegem mai întâi toate motivele lui Dumnezeu, pentru a crede si a asculta . Ca argument în favoarea afirmaţiei că duminica este o inovaţie a Bisericii Romane şi nu a lui Christos sau a apostolilor, avem astăzi şi teza de. doctorat a Dr. Samuele Bacchiocchi (acum profesor la Universitatea Andrews, USA) care a primit cele mai înalte distincţii ale Universităţii Gregoriene de la Vatican, după absolvirea sa în 1977. Disertaţia sa (tipărită apoi de presa Vaticanului ) cu titlul „De la Sabat la Duminică”dovedeşte că duminica nu-şi are originea la Ierusalim sau în altă zonă răsăriteană, ci la Roma. Adventistul S. Bacchiocchi a fost primul protestam care a reuşit să intre la Universitatea Gregoriană. Studiile făcute de el în acest domeniu al teologiei şi al istoriei Bisericii sunt superioare tuturor lucrărilor care au fost scrise până acum în acest domeniu. Disertaţia sa a rămas fără replică. Acceptarea acestei lucrări de către teologii romani şi medalia de aur oferită absolventului de către papa Paul VI sunt argumente clare că papalitatea nu neagă acest fapt, ba chiar se laudă cu el, ca fiind un semn al autorităţii ei recunoscute, indirect, şi de protestanţi. Biserica Romană, a afirmat adesea că duminica este semnul autorităţii ei. Cardinalul american Gibbons spunea în 1895: „Duminica este semnul autorităţii Bisericii Catolice”. La fel răspunsese şi Dr. Eck lui Martin I.uther. La fel afirmase arhiepiscopul  Fossa de Reggio la Conciliul din Trent în 1545 ceea ce se reflectă şi în Catechismul doctrinal american al lui Keenan (1876,New York). Observaţi câteva afirmaţii catolice din timpurile recente: „Biserica Catolică a schimbat serbarea sâmbetei în duminică pe baza autorităţii ei divine şi infailibile date de întemeietorul ci, Isus Christos. Protestanţii care pretind că Biblia este singurul lor ghid în materie de credinţă, nu au dovezi biblice ca să serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt singurii protestanţi consecvenţi.” (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin. aug. 1942 p.2. citat de revista These Times march 1973, p.43); „Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolică a schimbai ziua de odihnă, din sâmbătă în duminică, în virtutea misiunii ci divine.” (Thc Catholic Mirror. Baltimore. sept.23 1893. citat în These Times, march 1973. p.42);„Duminica este semnul autorităţii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, şi această transferare a ţinerii sabatului este dovada acestui fapt.” (The Catholic Record. Ontario-Canada. 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign of the beast, p.10.)Totuşi, noi nu susţinem că creştinul conştiincios care serbează duminica în cinstea învierii lui Isus, sau ca datină bisericească, are „semnul fiarei”. Dumnezeu nu ne-a dat misiunea de a răni conştiinţa celor care nu ştiu ce fac. Dar noi susţinem că semnul fiarei este impunerea prin lege a sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertăţii de închinare şi dispreţuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Oricine calcă în mod conştient (după ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omeneşti, primeşte semnul fiarei. Ceea ce face din duminică semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul că este doar un obicei omenesc, ci faptul că va fi impusă prin lege de stat în locul sabatului, aşa cum a făcut Roma antică şi medievală, determinând persecutarea celor care vor să asculte de Dumnezeu. Ea nu este şi n-a fost niciodată o adevărată comemorare a învierii Domnului. Pentru creştinul obişnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa facă ce vrea, ascultând şi o liturghie sau o predică protestantă, fără ca aceasta să fie o zi de bucurie în Domnul şi de oprire a tuturor lucrărilor şi discuţiilor de fiecare zi (Is58:13-14).Dacă cineva ţine sabatul în acelaşi stil în care se ţine duminica, asemenea sărbătorilor ceremoniale care erau o umbră (Ex 12:16, Lev 23:8, Lev 23:3), aceasta înseamnă că el ţine sabatul său propriu, nu sabatul Domnului. Isus a desfiinţat sabatul fariseilor ca să facă loc sabatului lui Dumnezeu—o zi în care Creatorul este celebrat ca Tată şi ca Mântuitor . Nu interdicţiile talmudice sfinţesc sabatul, ci exemplul original al lui Christos la facerea lumii (Gen.2:1-4) şi în viaţa sa pământească. Cei care nu păstrează sabatul în spiritul lui Christos, nu vor avea putere să reziste persecuţiei, ci vor primi semnul fiarei. Persecuţia împotriva creştinilor disidenţi va începe cu constrângeri economice (v.17) dar va ajunge în final până la vărsare de sânge. Cei ce se miră că în timpurile moderne s-ar putea petrece o asemenea barbarie, să-şi amintească de marile exterminări naziste care s-au petrecut „sub ochii noştri”, acum numai 50 de ani, fără să fim prea alertaţi de ele. Numele fiarei este considerat de majoritatea interpreţilor ea fiind Antichrist. Acest cuvânt grecesc (Anti-Christos) înseamnă „Vice-Christos”. Dicţionarele greceşti, precum şi Enciclopedia Catolică, recunosc că acesta este sensul strict lingvistic al termenului. Nu este vorba de un personaj care se declară împotriva lui Christos, ci în primul rând de un uzurpator care se pretinde viceregele sau vicarul Lui. Or, titlul oficial şi tradiţional al papalităţii este VICARIVS CHRISTI (Vicarul lui Christos). În cazurile în care s-a urmărit sublinierea dumnezeirii lui Christos şi a originii divine a oficiului papal, s-a scris VICARIVS FILII DEI (Vicarul Fiului lui Dumnezeu). Suma cifrelor care reprezintă literele acestui titlu latin (V=5, I=1, C=100,I=1, V=5, 1=1, L=50,1=1, 1=1, D=500, 1=1) este 666. Până astăzi nu s-a găsit o explicaţie mai bună. Este nevoie de o înţelepciune a Unuia mai mare decât Solomon pentru o înţelegere completă a acestei taine. În orice caz, Solomon este singurul personaj biblic de care se leagă numărul 666 (2Cr.9:3). Solomon care trebuia să fie un tip al lui Christos (Fiul lui David), a devenii un tip al lui Antichrist, prin apostazie, numărul 666 reprezentând recunoaşterea autorităţii lui imperiale şi bogăţii legendare…

II. Apocalipsa cap 17,1-18   

Pedepsirea marii prostituate „Babilon” (cap. 17). „Vino să-ţi arăt judecata marii prostituate..!”. Termenul grecesc krima înseamnă pronunţarea judecăţii, sentinţă. Pe scurt, sentinţa pronunţată de Cer este ca ibovnicii marii prostituate, puterile lumeşti pe care s-a sprijinii ea, să – i aducă pieirea. De aceea capitolul este mai mult o descriere a acestor puteri şi a modului în care se vor întoarce împotriva stăpânei lor pe care au slujit-o. Ne interesează în special identificarea precisă a Babilonului şi a puterilor reprezentate prin fiara care este călărită de această femeie-cetate. Capitolul a incitat întotdeauna curiozitatea. In el există un singur tablou (v.3-6) şi o scrie de explicaţii ale îngerului referitoare la femeia Babilon şi la fiara care o va pedepsi.

Identitatea femeii prostituate. Deja ne-am pronunţat asupra identităţii ei, dar nu am adus suficiente argumente, îngerul i-o arată lui Ioan şi-i dă explicaţii care sunt convingătoare. Să urmărim cum este descrisă şi ce se spune despre ea în acest capitol şi în alte locuri biblice.

Femeie. Îngerul spune că simbolizează o cetate (v 18). Dar, de regulă, explicaţiile date de îngerii interpreţi nu sunt decât sugestii deschizătoare de drum pentru cercetare. În Dan 7, îngerul spune că fiarele înseamnă împăraţi. Dar când vorbeşte despre una din ele, o numeşte împărăţie. Prin urmare şi celelalte sunt împărăţii. În capitolele anterioare am văzut că alte cetăţi sunt state şi instituţii omeneşti. Învăţaţii preterişti şi cei care nu cred în originea supranaturală a Apocalipsei date lui Ioan văd aici cetatea Romei care stă pe şapte coline (v.9) dominând alte împărăţii (v. 18) şi popoare multe (v. 15). Deci este Roma imperială. Aceeaşi explicaţie este dată de comentatorii din primele secole şi susţinută astăzi şi de Biserica Romană. Se adaugă ca argument şi faptul că iudeii numeau Roma în mod simbolic, Babilon. La fel face şi Petru în 1 Petru 5:13 (Acesta este un argument favorit al catolicilor pentru a sublinia că Petru a fost la Roma şi a murit acolo, după ce a transmis faimoasele „chei”‘ ale raiului date de Isus următorului episcop de Roma).

Prostituată. Nu este o cetate cinstită, fidelă stăpânului ei legitim. Se prostituează cu împăraţii pământului. Roma făcuse pe mulţi împăraţi clienţi şi prieteni ai ei, aducându-i în final sub autoritatea ei. Dar în ce sens ar fi aceste relaţii o prostituare? O prostituată îşi vinde trupul pentru bani, păcătuieşte împotriva propriului corp. Biblia condamnă legătura poporului lui Dumnezeu cu lumea necredincioasă şi idolatră ca fiind adulter şi prostituţie. Dar cum ar putea fi înţelese ca prostituţie relaţiile Imperiului Roman cu alţi împăraţi, şi de ce este atât de mult evidenţiat acest păcat în Apocalipsă ? Fiicele Romei ar fi, în acest caz, celelalte cetăţi din Imperiu, de asemenea prostituate… Dar legăturile cetăţilor cu împăraţii pământului sunt obişnuite, nu reprezintă nimic ilicit… Calificativul de prostituată ne sileşte să vedem în această cetate imperială mai mult decât Roma. Roma este doar un tip, un indice care ne arată de unde să înceapă explicaţia spirituală. Dacă Roma păgână este o prostituată, atunci ce este acea largă parte a creştinătăţii care s-a făcut „un singur trup cu ea”? (1 Cor 16). Şi Biserica Romană are şi fiice, biserici care au mers sau încearcă să meargă pe urmele ei. Acest simbol ne ajută să înţelegem că Babilonul apocaliptic reprezintă Roma ca centru al păgânismului, apoi ca centru al creştinismului apostaziat. Ea este mamă (Biserica Catolică) şi are fiice (celelalte biserici separate de ea dar având chipul şi asemănarea ei, moştenind credinţe, datini şi practici ale ei).

Mister. Numele ei (Babilon) este o taină, un secret. Dacă acest nume secret este prezent aici pentru a proteja cartea faţă de autorităţile romane, acest secret n-ar fi cerut o inteligenţă deosebită (v.9). deoarece, la prima vedere, cel puţin pentru timpul lui Ioan, apare clar Roma când citeşti profeţia. Dar secretul nu este încă dezvăluit. Motivul pentru care i se dă numele de Babilon este că ea joacă, în era creştină, acelaşi rol pe care 1-a jucat Babilonul de pe timpul lui Daniel. O putere care a pustiit pe poporul lui Dumnezeu, i-a luat prizonieri, i-a ucis etc. Până aici totul este aplicabil Romei păgâne. Dar numele Babilon este într-adevăr un secret mult mai mare. Încă din cartea Genezei, Babilonul apare drept tip al împărăţiei lui Satan, în opoziţie cu Ierusalimul, tipul împărăţiei lui Dumnezeu. În răzvrătire faţă de porunca Creatorului (iniţială, de la Creaţie şi repetată după Potop -Gen 1:28, 9:1). de a nu se înălţa pe verticală, construind cetăţi, ci a se răspândi pe pământ, oamenii au zidit o cetate şi un turn (Gen 11) pentru a crea o lume a lor, independentă de Dumnezeu, o lume care să fie mai puţin în acord cu natura şi cu legile Creatorului. O societate construită ierarhic, pe verticală, ca şi turnul lor, o societate fortificată (împotriva cui?).

Primul care zidise pe pământ o cetate fusese Cain. Iar Babilonul nu este decât reluarea acestei idei. Cetatea înseamnă politică, exploatare, război, confortul unora pe seama suferinţei altora. Babilonul din perioada iudaică este văzut de profeţi ca fiind întruchiparea acestei idei opuse Creatorului (Is 14:21). Cetatea construită de oameni a fost numită de ei Bab-ilu (Poarta Zeilor), iar oamenii lui Dumnezeu au numit-o Babel (confuzie, neînţelegere), în amintirea „încurcării limbilor”. Primul ei rege a fost Nimrod („Răzvrătitul”). Cetatea a rămas, prin tradiţie, o mamă ,,a tuturor cetăţilor pământului. Din punct de vedere politic, istoria ei este plină de cuceriri din partea altor popoare. Ea nu a reprezentat un mare şi durabil imperiu; cea mai înfloritoare perioadă de dominaţie a ei a durat 70 de ani. Până atunci şi după aceea, ea a fost doar o reşedinţă oarecare, din punct de vedere politic. Însă din punct de vedere religios a rămas cetatea-mamă, „poarta zeilor”, sediul principal al ocultismului, al astrologiei, al celui mai fastuos cult păgân. Împăratul Babilonului este însuşi acel spirit care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu: Is 14. Babilonul rămâne în profeţii clasici ai VT ca ultima putere vrăjmaşă lui Dumnezeu şi poporului Lui. După înfrângerea Babilonului urmează împărăţia lui Dumnezeu, un cer nou şi un pământ nou.

Descrierea ei. (v.4.6). Este îmbrăcată în purpură ca împăraţii dar şi în in subţire ca preoţii (18:16). Este o împărăteasă – preoteasă. Roma cezarilor este şi Roma pontifilor, principalul centru religios al lumii. Babilonul oriental era un potir (Ier 51:7), în timp ce Babilonul apocaliptic ţine un potir. Aici se subliniază contrastul dintre aparenţă (potir de aur) şi conţinut potirului (lucruri dezgustătoare) cu care îmbată lumea. Această Madonă prostituată seamănă mult mai bine cu Roma creştină decât cu Roma Imperială. Aici este o parodie a euharistiei. Ea este şi preoteasă. Îmbată pe alţii cu prostiile ei, dar şi ca se îmbată, cu sânge de creştin (v.6). Roma păgână s-a îmbătat, într-adevăr, dar după ce s-a „convertit” nu şi-a continuat obiceiul? Viciul beţiei nu se vindecă atât de repede. Ba încă, îmbătrânind, Roma Catolică, Madona împăraţilor pământului, a poftit tot mai mult sânge. Nu ea îl vărsa, fiindcă este preoteasă. Împăraţii pământului ucideau pentru satisfacţia ci. Este împodobită cu perle şi aur. Iubeşte luxul. Roma păgână iubea luxul, dar a trebuit să cedeze barbarilor şi Bisericii Romane.

Ioan se miră (v.6-7). Dacă este vorba în mod strict de Roma păgână, ce este de mirare în faptul că era îmbătată de sânge? De ce se miră Ioan atât de tare, încât şi îngerul îl întreabă: „De ce te miri?” Faptul că Ioan nu pomeneşte în Apocalipsă biserica din Roma, ci numai pe cele din Asia, deşi comunitatea romană era mult mai mare ar trebui să dea de gândit. Poate el a întrezărit apostazia viitoare a Bisericii şi rolul conducător al bisericii din Roma?In orice caz, Ioan a ştiut şi a înţeles ce scrisese Pavel în 2Tes2

Relaţia cu cei zece împăraţi ( v 16). Prezenţa celor zece coarne este un indiciu că aici trebuie să vedem Biserica apostată într-un moment posterior divizării Imperiului în mai multe regate creştine. Catolicii spun că femeia din cap. 12 este Maica Domnului ca personificare a Bisericii Romane Este la modă astăzi imaginea ei având în jurul capului cununa celor 12 stele ale Comunităţii Europene. Dar femeia din cap. 12 este persecutată, nevoită să fugă în pustie, este o femeie cuminte. Prin contrast, Babilonul este o prostituată, domneşte peste împăraţii pământului. Una este o împărăteasă cerească îmbrăcată cu elemente naturale şi retrasă în umilinţă pe pământ, cealaltă este o împărăteasă pământeasca ce-şi imaginează că este divină, domnind peste toată lumea. Aici este înţelepciunea. Dacă cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneşte pe pământ până nu va cobora de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pământ. Tema rivalităţii dintre cele două cetăţi domină această parte a Apocalipsei. Amândouă aspiră la domnia universală, amândouă se pretind de origine divină, dar numai una este logodnica şi apoi mireasa Mielului. Cealaltă este pedepsită. Imaginea femeii prostituate este împrumutată din profeţii VT unde se aplică la poporul lui Dumnezeu (Samaria…). De ce creştinătatea ar fugi de o comparaţie asemănătoare? Necatolicii medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiţi) şi apoi protestanţii, au aplicat simbolul Babilonului apocaliptic la Biserica Romană. Dar chiar şi unii catolici au văzut pe marea prostituată îi Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din Apoc 17 aplicând-o la Roma contemporană cu el – Roma creştină! Păcatul Bisericii aici este evident, politica lumească şi compromisul cu păgânătatea. Or, tocmai acestea sunt numite de profeţi prostituţie. Roma a crezut întotdeauna că aceasta este ceva sacru pentru existenţa ei. Exact ca în religia babiloniană: prostituţie sacră.

Identitatea fiarei (v.7-14). Până aici, Apocalipsa a descris puterile adverse poporului Iui Dumnezeu ca pe nişte fiare. Simbolul fiarei nu face distincţie între stat şi biserică. Dar aici sunt două simboluri în strânsa relaţie: femeia şi fiara. Este necesar să nu le confundăm. În partea finală a profeţiei din Dan.2 apare simbolul fier amestecat cu lut ca fiind alianţa dintre statul roman (cu statele succesoare) şi biserica creştină decăzută. În încercarea de a determina identitatea fiarei, vom aminti, mai multe interpretări existente asupra acestui simbol complex, subliniind faptul că toate acestea sunt în mare măsură plauzibile, dar adesea explicaţiile se cer…. explicate. Există anumite lucruri care ne scapă. Asemănarea dintre v.8 şi unele pasaje din cap. 13 referitoare la Roma papală, au determinat pe mulţi să identifice această fiară cu cea din cap. 13. În acest caz, ideea că fiara a fost, nu mai este şi iarăşi este, ar fi în alte cuvinte aceeaşi cu domnia de 42 luni, rănirea ei de moarte şi apoi vindecarea ei. Asemănarea este izbitoare şi trebuie să existe o legătură între cele două pasaje. Totuşi, ideea că a fost, nu mai este şi iarăşi vine, se aplică şi lui Satan. Până la cap. 20 el a fost, în cap. 20 este în abis, apoi iese din abis şi merge la pierzare. Potrivit interpretării Ellenei White la v. 13, această interpretare ar merge de asemenea : „Diavolul este investit cu autoritate supremă asupra neamurilor, iar cei zece împăraţi primesc puterea timp de un ceas împreună cu el.”(7T182). O altă vedere este că fiara aceasta trebuie să fie cea din Apoc. 11, deoarece este roşie şi se ridică din abis pentru a pedepsi Biserica decăzută (asemenea guvernului ateist al Revoluţiei Franceze). Această putere a ieşit din abis la 1789-1797 şi s-a ridicat din nou, cu mai mare putere, în 1917. În zilele noastre s-a cufundat din nou în abis. Toate aceste încercări exegetice necesită un studiu mai aprofundat. Dar să nu uităm că această fiară stacojie este un simbol complex ca şi balaurul, ca şi fiara din Apoc. 13. Aceasta înseamnă că nu trebuie căutate răspunsuri simpliste. Enumerarea celorlalte aspecte ale fiarei, în special identitatea capetelor, poate aduce mai multă lumină. Fiara are şapte capete care simbolizeză şapte munţi sau şapte împăraţi. O interpretare mai veche vedea aici cele şapte coline ale Romei. Dar profeţia indică munţi nu coline. Şi anume nişte împăraţi-munţi, care nu pot fi decât împărăţii (Ier 51:25, Dan 7:17.23). Redăm principalele încercări de identificare a acestor capete-împărăţii:

Variante care încep cu Babilonul, după Dan.7.

– 1.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6.Republicanismul 7.Papalitatea reînviată.

– l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3. Greco-Macedonia, 4.Roma,5.Papalitatea, 6. Franţa Revoluţionară, 7. America în rolul din Apoc 13.

– 1.Babilonul. 2.Medo.Persia. 3.Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6. Statele Unite, 7. O.N.U. cu un rol posibil în Apoc 13.

– 1.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6. SUA. 7. Papalitatea reînviată.

– 1.Babilonul. 2.Medo.Persia. 3.4.5.6 .Greco-Macedonia (având patru capete în Dan.7). 7. Roma şi papalitatea

Variante care încep cu puteri anterioare Babilonului din profeţiile lui Daniel:

-1.Egiptul. 2.Asiria, 3.Babilon. 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma 7.Papalitatea

-1.Egiptul. 2.Asiria, 3.Babilon. 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma păgână şi papală cu cele zece coarne creştine. 7.Ateismul modern, de la Revoluţia Franceză până la căderea comunismului.

Câteva explicaţii sunt necesare pentru a avea un ghid în acest labirint de posibilităţi. 1). După profeţiile lui Daniel, Roma este un singur cap (păgână şi creştină, unitară şi divizată). Nu putem număra două sau trei capete care să reprezinte faze ale Romei. Capul vindecat este evident, acelaşi cu capul lovit de sabie.  

2) Nu trebuie să ne cramponăm de a oferi Babilonului primul loc în această serie. Daniel enumera întâi Babilonul numai în primele două profeţii. În celelalte începe cu Persia! Dar Apocalipsa are o  deschidere mai largă decât cartea lui Daniel. In viziunea ei centrală din cap. 12, conflictul începe în cer, apoi continuă pe pământ, între împărăţiile neamurilor şi Israel. Dumnezeu Şi-a ales un popor începând cu Avraam, Isac şi lacov. Putem observa, odată cu începuturile istoriei lui Israel şi în profeţii clasici   (Isaia, Mica, Ezechiel, Naum etc), referirea la două mari puteri anterioare Babilonului: Egiptul care a ţinut în robie pe Israel şi i-a rămas vrăjmaş în continuare; Asiria care a   distrus regatul lui Israel, a   deportat cele zece seminţii şi a invadat Iudeea. Aceste două puteri au fost mult mai dezastruoase pentru poporul lui Dumnezeu decât Persia, de exemplu. Cele şapte puteri trebuie să se armonizeze cu schema din v. 10. În cazul în care se începe cu Babilonul, se recurge la un prezent profetic (ceea ce nu este neobişnuit, dar pare să forţeze imaginea). Dacă se alege varianta care include numărarea fiecăruia din capetele fiarei greceşti din Dan.7, nu se potriveşte cu schema din v. 10.   Înţelegând că pe timpul lui Ioan (când domina Roma) căzuseră cinci, aceasta arată că Roma avea să dureze foarte mult (prin papalitate şi prin  coarnele succesoare), în timp ce al şaptelea cap trebuia să dureze puţină vreme (prin urmare el nu poate fi papalitatea). 4) Pentru consecvenţă faţă de profeţia lui Daniel, fiecare din cele şapte puteri succesive trebuie să fi cucerit pe cea anterioară ei sau, cel puţin să-i fi dat o lovitură mortală.

5) După cum Imperiul lui Alexandru cu cele patru diviziuni ale lui, sau Imperiul Roman cu multiplele lui diviziuni formează un singur cap, tot astfel al şaptelea cap poate fi o sumă de state coalizate sau satelite ale unei puteri centrale.6) Dacă numărul şapte reprezintă întregul, desăvârşirea, aici este desăvârşirea vrăjmăşiei împotriva  lui Dumnezeu şi a poporului Lui. In succesiunea dinDan.7. fiecare împărăţie este mai crudă decât cea anterioară. După cinci puteri păgâne ostile evreilor, a apărut Roma care a distrus naţiunea iudaică, a răstignit pe Isus, a persecutat teribil pe creştini. După acea „cosmetică” schimbare la faţă a Romei sub Constantin, ea a devenit mult mai crudă, în special în faza medievală, decât în faza păgână. După o asemenea performanţă a spiritului anticreştin (realizată „în numele Iui Christos”!), ce rău mai mare putea să apară, ce desăvârşire a răului, decât o ostilitate deschisă, oficială, împotriva lui Dumnezeu, împotriva religiei în general şi a celor ce o susţin? Răul adus de o asemenea putere mondială nu trebuie evaluat numai după mulţimea victimelor ucise sau după gradul de teroare. Rezultatele spirituale ale guvernării ateiste pot fi mai dezastruoase decât în cazul creştinismului fals. Căci un catolic sincer şi loial faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, potrivit cunoştinţei pe care o are poate fi mântuit. Dar un ateist sincer, unul care urăşte pe Dumnezeu şi religia, este pierdut cu siguranţă. În timpul supremaţiei papale, cei doi Martori ai lui Dumnezeu, deşi îmbrăcaţi în sacul înjosirii, au putut profetiza. Dar ridicarea fiarei ateist-revoluţionare i-a ucis şi i-a lăsat neîngropaţi. Ateismul modern a jucat un rol antiuman şi anticreştin care nu trebuie minimalizat. Numai harul lui Dumnezeu şi un fond de educaţie creştină a împiedicat această putere totalitară să facă din toţi cetăţenii nişte rebuturi ale Creaţiei. Dacă Persia (care a făcui atâta bine poporului lui Dumnezeu) a fost totuşi, o fiară (pentru că a „mâncat multă carne” în setea ei de cuceriri), ţaratul comunist a fost cu atât mai mult o fiară: milioane de oameni au fost daţi la moarte în URSS, în China şi în celelalte provincii ale împărăţiei Diavolului. Nu puţini dintre aceştia erau vinovaţi doar pentru faptul că se opuneau ateismului sau îşi păstrau,în mod public, religia. Există interpreţi serioşi care văd SUA în rolul din Apoc 13 ca fiind cel de-al şaptelea cap. Ideea nu poate fi respinsă categoric. Dar dacă în Apoc 13 fiara cu şapte capete iese din Lumea Veche iar fiara americană (cu un singur cap) iese din Lumea Nouă, este dificil de interpretat că America apostată stă în faţa vechii fiare care are printre capetele ei… America.  7) Identificarea celor 7 capete trebuie să fie în armonie cu rolul şi timpul celui de-al şaptelea împărat care este fiara însăşi (v.ll). Nu sunt opt capete, ci numai şapte. Dacă 7 capete înseamnă şapte împărăţii, a opta împărăţie se deosebeşte de toate cele anterioare prin faptul că nu este doar un cap (o împărăţie a lumii) ci fiara însăşi. Împărăţia lui Satan însuşi care îşi va face apariţia pe faţă şi va conduce lumea în chip de Christos. Acest al optulea împărat este cel care a lucrat prin fiecare din cele şapte. După ateism, ce rău mai rău putea veni decât Diavolul în persoană, uzând de diplomaţia şi strălucirea lui pentru a înşela lumea. (După o altă vedere, al optulea împărat este chipul fiarei la scară mondială, sau Roma papală reînviată). După cum în cap. 13, când se vorbeşte despre fiară, se face referire la acel cap care a fost rănit şi apoi vindecat, este foarte posibil ca şi aici să fie indicat un cap anumit. Aici sunt numai două capete în vigoare la sfârşitul timpului: (6) Roma cu cele zece coarne şi (7) Imperiul ateismului (sau SUA?). După cum cei credincioşi domnesc ca împăraţi o mie de ani cu Christos, cei zece împăraţi; prin contrast, domnesc împreună cu fiara, timp de numai un ceas. Această domnie scurtă este un timp în care ei vor judeca lumea crezându-se în timpul mileniului apocaliptic. Expresia „era, nu mai este şi va veni” referitoare la fiară, este o parodie la adresa lui Christos „Cel ce era, cel ce este, cel ce vine”. Culoarea fiarei reprezintă sânge, ucidere. Spre deosebire de balaur (care are coroane pe capete) şi de fiara romană din Apoc 13 (care are coroane pe coarne), aceasta nu are nici o coroană. Coroana ei este Babilonul. Această fiară care subliniază rolul puterilor civile o poartă un timp pe prostituată, se lasă ea însăşi mânată de femeie, apoi se ridică împotriva ei şi o distruge (v. 16-17). Acest eveniment poate să fie echivalent cu revenirea fiarei din adânc şi să exprime o situaţie asemănătoare cu cea din cap. 11. O revoluţie ca aceea din Franţa, dar la scară planetară. Ca timp, evenimentul poate să dureze chiar numai o zi. Doar semnificaţia lui este aici importantă. Ellen White arată că în timpul plăgii a şaptea oamenii se vor întoarce împotriva conducătorilor religioşi care i-au înşelat şi-i vor ucide. In acelaşi spirit se poate înţelege că va fi o revoltă globală a laicilor şi a puterilor civile împotriva reprezentanţilor religiei.

III. Apoc 18, 5-24    Detalii cu privire la pedepsirea marii prostituate „Babilon” De-a lungul secolelor, creştinătatea a zidit un turn de păcate al cărui vârf (legea duminicală însoţită de persecuţii) a ajuns până la cer (v.5). Părăsirea Babilonului şi primirea sigiliului lui Dumnezeu aduce asupra celor ce primesc avertizarea, acea dreptate care se capătă prin credinţă, ca a lui Noe, o neprihănire care condamnă lumea (Ev 11:7). Aceasta este o adevărată răzbunare asupra Babilonului, o dublă răzbunare, (v.6-8). Arderea în foc a prostituatei este o pedeapsă fixată în Legea lui Moise pentru o fiică de preot care se prostitua (Lev 21:9). Se crede, în mod tradiţional, că durata plăgilor venite „asupra Babilonului („o singură zi”—v.8) ar fi o zi profetică (un an), din care „un ceas” (v.17) ar trebui înţeles tot ca timp profetic (15 zile). Acesta ar fi timpul plăgilor, culminând cu distrugerea Babilonului. Este foarte posibil. Dar asemenea expresii, luate separat, într-un context care nu vrea decât să accentueze rapiditatea căderii Babilonului, pot fi simple exprimări poetice, retorice (Is 47:7-9, Iov 1:13-19).După cât se pare, cuvintele din v.8-20 sunt rostite în continuare de acelaşi glas ceresc care, pentru a impresiona pe cei ce sunt chemaţi să iasă din Babilon, descrie soarta Babilonului în imagini şi bocete împrumutate din cărţile profeţilor. Cei ce plâng ruina finală a bisericilor prostituate sunt: împăraţii (v 9), negustorii (v 11), corăbierii (v 17), în trei bocete diferite. Aceste elegii necesită un studiu mai aprofundat. Se subliniază materialismul şi iubirea de lux a falsei biserici. O plâng doar amanţii ei guvernamentali şi cei ce s-au îmbogăţit prin mărfurile pe care i le vindeau. La v. 11-13 este dată o listă de mărfuri pe care le putem înşira în ordinea valorilor după aprecierea Babilonului. Lista începe cu aur şi perle (obiecte de lux), continuă cu obiecte utile (dar luxoase), cu condimente şi alimente, după care urmează vitele, apoi robii (grec. „trupurile”), şi, la sfârşii de tot, sufletele oamenilor…. Această enumerare este de un mare efect poetic, subliniind faptul că Babilonul este biserica materialistă, care preţuieşte mai mult luxul şi nevoile fizice decât valoarea sufletelor oamenilor. Nici chiar trupurile nu ocupă un loc important, decât ca sclavi. Această listă afişează, într-adevăr, piaţa unei prostituate. În timp ce amanţii şi profitorii o bocesc, îngerii cerului împreună cu sfinţii sărbătoresc triumful, bucurându-se de judecata lui Dumnezeu care a adus pieirea Babilonului (v.20). Imperativul retoric cu care se încheie rostirile acelui glas profetic din cer are ca răspuns sărbătorirea căderii Babilonului şi a nunţii Ierusalimului în cap. 19. Elegiile din cap. 18 se încheie cu o profeţie dramatizată în interiorul unei viziuni (v.21-24). Imaginea arc în spatele ei scena din Ier 51:64, cu precizarea că aici, în locul pietrei de râu, se atârnă de gât Babilonului o uriaşă piatră de moară… pentru că biserica apostată a dus în rătăcire pe cei mici şi naivi (Mat 18,6). Profeţia mai arată că, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care stă (Ier 51:42, Apoc 17:1.15.16, Ez26: 3.19, 27:32.34.36) . Enumerările poetice din v 22-24 folosesc limbajul profeţilor (Is 24:8, Ier 25:10) pentru a crea un impresionant tablou al dezolării, al încetării tuturor frumuseţilor cotidiene ale unei civilizaţii… Şi dacă cineva ar întreba încă odată: De ce o pedeapsă atât de gravă asupra lumii noastre, tocmai acum când religia devine atotprezentă? —ultimele două versete repetă vina Babilonului: pentru că biserica apostată amăgeşte popoarele prin minuni oculte şi pentru că încurajează persecuţia