37. CEI „144.000”(sumar)

Cine din ultima generaţie poate sta în picioare? Capitolul 7, aşezat ca într-o paranteză înainte de ruperea ultimei peceţi a cărţii cu cele 7 peceţi, răspunde la această întrebare. Sunt cei „144.000”. Prin urmare este foarte important să înţelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar dacă nu putem înţelege toate aspectele. La întrebarea „Cine poate sta în picioare?” din finalul cap. 6, ni se răspunde prin două scene profetice:

I. Sigilarea celor 144.000 de israeliţi, în timp ce necazul cel mare este încă ţinut în frâu (Apoc v.1-8)

II. Triumful unei mari mulţimi din toate neamurile înaintea tronului lui Dumnezeu (v.9-17).

Referitor la identitatea celor 144.000 şi a marii gloate există mai multe opinii. Când opiniile diferite provin dintr-o cercetare personală a Scripturii, ele sunt mai respectabile. Adesea ele reprezintă doar păreri împrumutate sau preferinţe de ordin psihologic, ceea ce nu are nici o legătură cu exegeza sănătoasă. În creştinătate, acest tablou a fost înţeles potrivit modului în care se crede că se face referire la Israel. Este vorba de evrei sau de Israelul Noului Testament (poporul lui Dumnezeu constituit din orice neam) ? Dispensaţionaliştii (futuriştii) cred că aici este vorba despre evrei, iar marea gloată reprezintă neamurile. Alţii, dimpotrivă, cred că ambele scene se referă la Biserică, a doua scenă fiind o explicaţie a celei dintâi. În biserica noastră nu s-au încurajat dispute asupra identităţii celor 144.000, dar este ştiut că pionierii noştri au înţeles că cei 144.000 de sigilaţi reprezintă pe adventişti şi că sigiliul  lui Dumnezeu este sabatul poruncii a patra din legea morală, semnul apartenenţei faţă de Dumnezeul Creator. Dat fiind că pionierii (inclusiv Ellen White) credeau că trăiesc în ultima generaţie, susţineau că cei 144.000 sunt cei ce vor vedea pe Isus venind (1 Tes4:17.  1 Cor. 15:51-52). Unii au înţeles că şi credincioşii care au murit în Christos de la 1844 încoace şi care vor învia la învierea specială arătată în Dan 12:2 şi Apoc. 14:13, vor face parte din acest număr de 144.000. Până în ajunul Primului Război Mondial, numărul adventiştilor era comparabil cu acesta, fiind sub 200.000. După acest timp, înaintaşii noştri au început sa se întrebe cum ar putea să încapă sute de mii, un milion, trei milioane, şapte milioane într-un asemenea număr. În generaţia de după al doilea război, Taylor Bunch a explicat că cei 144.000 reprezintă floarea credincioşilor, primul rod, în timp ce restul sunt simbolizaţi prin marea gloată. Unii au încercat să descurajeze orice studiu asupra identităţii celor 144.000, considerându-se că este vorba de o grupare specială de aleşi ai lui Dumnezeu pe criterii cunoscute numai de El, şi că pentru credinciosul de rând rămâne speranţa participării la marca gloată din a doua scenă profetică. Prin marea gloată, cei mai mulţi au înţeles mulţimea tuturor mântuiţilor din toate veacurile. Dar încă din timpul primei generaţii adventiste, unii au observat că v. 14 şi 16 se referă la unii care trec prin timpul strâmtorării finale şi au tras concluzia că numai v.9-12 se referă la marea gloată, iar următoarele se referă la cei 144.000 despre care fusese vorba mai înainte. Dacă s-ar ţine seama de anumite reguli extrem de simple şi de naturale ale interpretării Bibliei, dacă s-ar respecta contextul literar, ar fi mai simplu. Din nefericire, se întâmplă că chiar şi dintre cei mai spirituali credincioşi înţeleg deficitar viziunile apocaliptice, atunci când caută răspunsul în altă parte sau când nu îndrăznesc să-1 găsească total în Scriptură.  Ellen White a descurajat controversele asupra acestui subiect, dar n-a descurajat cercetarea în principiu. Ea a avertizat că trebuie să ne intereseze mai degrabă caracterul celor 144.000 decât identitatea lor. În ultimele decenii, o cercetare mai atentă a textului biblic a dus pe unii dintre teologii noştri la concluzia că în Apoc.7 nu sunt două clase, ci o singură clasă de biruitori; că cei 144.000 şi marca gloată nu sunt două grupe, ci una şi aceeaşi grupă; că numărul 144.000 este simbolic şi nu real, în acest număr putând încăpea cât de mulţi; că nu este vorba de mântuiţii din toate timpurile, ci numai de aceia care vor trece prin timpul de strâmtorare şi vor vedea pe Isus revenind, fără să vadă moartea. Această înţelegere pare să fie justificată şi de anumite viziuni şi explicaţii ale Ellenei White. Fără a fi dogmatici, prin comentariul de faţă susţinem în mod hotărât această ultimă vedere. Cei 144.000 (v.1-8). Furtună universală (comp. cu Daniel 7,2). Ultima generaţie de pământeni stă sub ameninţarea unui pericol global. Aici se poate întrevedea o stare de război generală şi, în acelaşi timp, vărsarea ultimelor judecăţi ale lui Dumnezeu. Până şi vegetaţia este aici ameninţată. Cei patru îngeri reprezintă aici un număr simbolic, deoarece este reprezentat pericolul universal prin „cele patru vânturi” şi „cele patru colţuri ale pământului”. Îngerii lui dumnezeu, sub conducerea Domnului Christos, deţin controlul asupra problemelor lumii (Dan, 10). Ei ţin în frâu „furtuna”, iar când sunt îndreptăţiţi să n-o mai reţină, au libertatea de a permite forţelor răului să obţină controlul. Harul lui Dumnezeu are limite în timp. Îngerul cu sigiliul apare chiar în momentul în care cei patru sunt gata să slobozească furtuna asupra lumii. De drept, timpul sigilării a început odată cu Judecata lui Dumnezeu la 1844, dar de fapt, el începe în momentul în care Dumnezeu este gata să permită furtunii să sufle peste lume. Înainte de strâmtorarea cauzată de judecăţile mâniei lui Dumnezeu, o strâmtorare vine asupra credincioşilor prin evenimentele descrise în ultimele versete ale cap. 13. Isaac Newton a observat că sigiliul lui Dumnezeu de aici este în contrast cu semnul fiarei din cap. 13-16. Şi nu este nevoie să fim mari fizicieni ca să observăm acelaşi lucru. „Chipul fiarei este marele test la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, test prin care se va hotăra soarta lor veşnică. Aceasta este proba pe care trebuie s-o treacă poporul tui Dumnezeu înainte de a fi sigilat” (Scris. 11/1890). Prin-urmare, acel”scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea, este în paralel cu ultima mare persecuţie şi are loc înainte de necazul cel mare care va fi cauzat de „cele şapte plăgi” (Apoc.l6).  Înainte de a trimite pedepsele Sale grozave asupra Babilonului apocaliptic, Dumnezeu face un ultim apel la cei ce mai sunt sensibili la chemarea Spiritului Sfânt, de a ieşi afara din cetatea religiilor (Apoc. 18:1-4).Îngerul cu sigiliul este personificarea ultimei avertizări pentru lume şi a ultimei lucrări făcute de Dumnezeu pentru pregătirea Bisericii. În antichitate, cel ce purta sigiliul (care era montat într-un inel) avea toată autoritatea celui pe care-l reprezenta. De regulă, fiul purta inelul cu sigiliul tatălui. Îngerul vine din răsărit, asemenea soarelui, asemenea lui Isus. În cap. 18, tot pământul se luminează de slava lui…(vezi şi Ez.43:2, Isaia 60:1, Osea 6:3, Mal 3:20). Aceasta este Slava Domnului şi este dificil de aplicat simbolul la altcineva decât la Christos şi la Spiritul Lui. Îngerul poate reprezenta şi pe agenţii omeneşti care transmit mesajul, dar aceasta numai în măsura în care ei sunt mediul prin care vorbeşte Spiritul Sfânt. Sigiliul Dumnezeului celui Viu trebuie să fie în legătură cu calitatea de Creator şi Mântuitor a Iui Dumnezeu. El este numit Dumnezeul cel Viu în contrast cu zeii falşi şi subliniind calitatea de Creator (4:9.11; 10:6). Apocalipsa subliniază des calitatea de Creator a lui Dumnezeu şi, în opoziţie cu semnul fiarei, se aminteşte de Acela care a făcut „cerul, pământul, marea…” (Apoc.l4:7.12), adică exact ceea ce indică sabatul poruncii a patra (Ex.20:8-ll) despre care Dumnezeu spune că este semnul distinctiv al Lui şi al poporului Lui (Ex 31:16-18). Acest simbolism este obişnuit cititorilor Bibliei, deoarece sărbătorile şi legile lui Dumnezeu sunt comparate cu nişte semne pe mână şi pe frunte (Ex 13:7-9.16, Deut 6:6-8). După cum sărbătoarea Paştelui, cu semnul de sânge pus pe uşiorii uşii, reprezenta un semn de ocrotire pentru israeliţi în timpul ultimei plăgi turnate asupra Egiptului, tot astfel sabatul biblic, părăsit de creştinătatea apostată, va deveni un test şi un semn distinctiv de ocrotire în timpul strâmtorării ( Ez. 9 ).Un sigiliu este semnul unei autorităţi şi reprezintă confirmare (atestare, recunoaştere, întărire), apartenenţă (proprietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protecţie), garanţie (gir). Elementele unui sigiliu sunt: numele autorităţii, titlul sau calitatea persoanei şi domeniul stăpânirii. Toate aceste elemente se-găsesc în textul poruncii a patra din decalog. Semnul lui Dumnezeu conţine numele Lui (Apoc 14:1). Fiind sigiliu al legii morale (fiindcă acolo este subliniată calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, aceea de Creator), sabatul devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10). Spre deosebire de sabatele legii ceremoniale (care au fost o umbră trecătoare), spre deosebire de semnul circumciziei care a fost un semn intim şi numai carnal, sabatul dat omului din Paradis este un semn veşnic, distinctiv şi vizibil („pe frunte”)- într-o societate în care se tinde spre forme de totalitarism anticreştin sau „creştin”, cine poate ascunde sabatul sub obroc ?În acelaşi timp, sabatul este doar manifestarea exterioară, distinctivă a sigilării, deoarece a purta numele lui Dumnezeu nu înseamnă a-I purta numai „cu numele”, ci a avea imprimat în suflet caracterul lui Dumnezeu. Astfel că sigilarea din Apoc.7 este o lucrare a Spiritului Sfânt care imprimă în caracter credinţă, iubire şi ascultare (Ef. 1:13-14. 4:30). Fruntea, simbolul gândirii, trebuie să primească această amprentă divină. Sabatul biblic nu este doar o alta zi (a şaptea) decât zilele alese de tradiţia omenească, ci este un semn al îndreptăţirii prin credinţă, al odihnei în Christos, pe care o experimentăm atunci când ne luăm şi gândul de la lucrările noastre (Ev 4:9-11). Nu doar faptele noastre rele ne împiedică să ne odihnim în harul lui Christos, ci şi faptele bune, preocuparea pentru sfinţire şi desăvârşire. Nu putem găsi odihnă în cercetarea de sine, în cântărirea faptelor bune, în judecarea continuă a atitudinii noastre, în activităţile noastre. Noi suntem mântuiţi, într-adevăr, prin fapte, nu prin altceva. Dar nu prin faptele noastre proprii, nici prin faptele înaintaşilor sau contemporanilor, ci prin faptele lui Dumnezeu. Sabatul comemorează faptele lui Dumnezeu. Şi dacă Christos este Creatorul, aşa cum afirmă Biblia (Col 1:16-17), sabatul este singura zi care se poate numi a Domnului Christos. Singura „zi domnească” (Apoc.l,10). Sabatul este adevărata „duminică” (dies dominicus – ziua domnească). Învierea Domnului o sărbătorim prin botezul creştin şi printr-o viaţă nouă (Rom.6:3-12). Dumnezeu n-a cerut şi nu poate admite ca noi să modificăm legea Lui, pretinzând că pe calea această onorăm pe Fiul Său. Isus nu este un Mântuitor în opoziţie cu Tatăl, ci este manifestarea desăvârşită a slavei de Creator şi Mântuitor, a Tatălui. Pentru că este Creator, Dumnezeu poate fi şi Mântuitor. Şi Isus a devenit Mântuitorul nostru, pentru că El este Creatorul nostru. De aceea tema sabatului nu este o vechitură evreiască, ci ţine de calităţile fundamentale a lui Dumnezeu. Sărbătorind pe Creator, noi sărbătorim toate faptele Lui. Am auzit numărul… Ioan n-a văzut pe cei sigilaţi în această primă scenă, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numărul? Este de mirare că mulţi ţin morţiş la aspectul literal al numărului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). Numărul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 seminţii ale lut Israel.” Israelul de astăzi nu mai are cele 12 triburi. Evreii, din diferite triburi s-au amestecat între ei prin căsătorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singură seminţie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste seminţii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preoţii şi leviţii erau din tribul Iui I^evi, iar o parte dintre iudei erau, de fapt, beniamiţi (de exemplu, apostolul Pavel). O singură menţiune se face despre o femeie din tribul lui Aşer (Luca 2:36). Se ştie că seminţiile regatului din nord fuseseră de multă vreme deportate şi „pierdute” în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare excepţii, aceştia nu s-au mai întors. Israelul lui Dumnezeu sau „cele 12 seminţii” este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor în care evreii şi păgânii, sfinţiţi de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52, Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar şi exclusivist Biserica noastră. Este un nume spiritual, nu pământesc. Este „biserica invizibilă”, biserica „celor întâi născuţi care sunt scrişi în cer” (Ev 12:23).Dumnezeu este îndurător faţă de aceia care au fost duşi în rătăcire şi nu sunt în stare să înţeleagă tot adevărul. Harul lui acoperă pe creştinii confesiunilor rătăcite, tot aşa cum acoperă pe cei care apără sabatul, dar nu sunt sfinţiţi prin adevăr. A venit însă şi un timp ai crizei, al ultimei avertizări, al ultimului test. Nu tot Israelul este sigilat ca să poată trece prin necazul cei mare, ci numai „câte 12.000 din fiecare seminţie”. Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând că vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune că acolo unde vine legea, pentru a se înmulţi greşala, acolo sporeşte şi harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinţă, iubire şi ascultare desăvârşită, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmăresc doar iertarea divină şi specularea harului, numai cei ce acceptă dreptatea Iui Christos în toată plinătatea desăvârşirii ei şi sunt gata să dea totul pentru Christos, vor fi sigilaţi (Mat 5:44-48). În rest, chiar şi păzitori ai sabatului vor cădea şi nu vor rezista nici măcar în păzirea sabatului. Scena sigilării sugerează pregătirea pentru o luptă. Numele lui Israel înseamnă „Dumnezeu luptă”. Lista celor 12 seminţii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de luptă, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Jud 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Şi Leul, din Iuda este Biruitorul ! De asemenea, numărul de 12.000 este un număr militar reprezentând nişte luptători aleşi pentru o misiune specială (Num 31:5, 1 Împ 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1).Numai israeliţii care sunt în perfectă armonie cu măsurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutilă a acestui număr în dreptul fiecărei seminţii, sugerează o numărătoare a oştirii înainte de luptă, ceea ce indică Judecata casei lui Dumnezeu (a generaţiei care este găsită în viaţă la revenirea lui Isus). Lipsa seminţiei lui Dan simbolizeză pe „cei ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint”, adică pe falşii credincioşi, seminţia lui Antichrist. Seminţia lui Dan este simbolul violenţei şi apostaziei, prima care a căzut în idolatrie. Ea a fost însă una dintre cele patru seminţii conducătoare, deci reprezintă o categorie proeminentă. Numele seminţiei lui Efraim nu apare, pentru aceleaşi motive.. Dar Efraim este prezent sub numele tatălui său, Iosif. Cei 144.000 sunt creştini (evrei sau păgâni creştinaţi). Ei umblă cu Christos (Apoc. 14:1) şi au pe frunte numele Lui. In acest număr pot încăpea cât de mulţi acceptă condiţiile puse de Christos, dar numai din ultima generaţie. Până acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede şi-i descrie. O mare mulţime (v.9-17). Cele două tablouri reprezintă aceeaşi mulţime a biruitorilor. În prima scenă ei sunt încă pe pământ, în a doua scenă ei sunt în cer. În prima scenă sunt înainte de timpul strâmtorării, în a doua scenă sunt tocmai ieşiţi din necazul cel mare. În prima scenă se vorbeşte despre ei în simboluri şi în limbaj figurat, aşa cum cere contextul simbolic al reţinerii furtunii; în a doua scenă se explică vorbirea simbolică: Israelul lui Dumnezeu, cu cele 12 seminţii, este explicat ca fiind o mulţime din orice neam şi din orice seminţie. Dacă în prima scenă sunt număraţi, în a doua scenă ni se spune că numărul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat să numere. În prima scenă, nu sunt văzuţi, ci doar se vorbeşte despre ei; în a doua scenă sunt văzuţi şi descrişi. În prima scenă sunt pregătiţi prin sigilare, în a doua scenă sunt vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului şi sunt îmbrăcaţi în haine albe (neprihănirea vie a Domnului Christos). Cineva i-a identificat (vl3-17). Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt aceştia. Ei sunt cei ce trec prin necazul cel mare, adică prin acel timp al judecăţilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete şi arşiţă şi lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc16:8-9 şi Isaia 49:10). Bătrânul Ioan i-a privit şi a văzut că sunt oameni mântuiţi, dar n-a putut răspunde bătrânului ceresc pentru că, deşi ştia că ei sunt din toate neamurile, nu ştia exact cine sunt ei. Aici avem un răspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scenă din cap.7 se alătură primei scene, răspunzând la întrebarea „Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind şi să reziste slavei apariţiei Lui ? Dacă numai cei 144.000 pot cânta acea cântarea biruinţei din cap.14, ceea ce înseamnă că numai ei supravieţuiesc celor 7 plăgi şi văd pe Christos venind şi sunt transformaţi fără să vadă moartea; şi dacă gloata cea mare este mulţimea celor ce vin din necazul cel mare şi pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu există decât o concluzie logică: cei 144.000 de israeliţi simbolizează oştirea nenumărată a lui Chrislos din ultima generaţie, care va da lupta cu „fiara” şi va „zdrobi capul şarpelui. Această concluzie exegetică are şi o aplicaţie omiletică foarte practică. Nu este cazul să fugim de darul biruinţei şi al desăvârşirii morale pe care Dumnezeu vrea să ni-1 dea, prin credinţă, aşa cum ne oferă şi iertarea, fără plată. Nu trebuie să credem că batalionul celor 144.000 reprezintă pe-cei ce au fost în stare să ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce leneşii care se străduiesc pentru nota cinci şi-ar putea găsi loc într-o gloată nenumărată de credincioşi care n-au fost dispuşi să poarte crucea. Sunt mulţi, prea mulţi, care ar dori să se asigure de iertare, de harul divin fără a tânji după eliberarea de păcat. Nu avem pretenţia că am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizai doar câteva elemente principale. O revedere atentă a viziunii EGW din cartea Experienţe şi Viziuni, şi a capitolului Poporul lui Dumnezeu salvat din cartea Tragedia veacurilor (Marea luptă) va confirma explicaţia dată aici.

Cu privire la identitatea celor 144.000 aflăm alte informaţii din  Apoc. 14:1-5, când se aduce în discuţie triumful biruitorilor fiarei. Scena are loc în cer, după cum reiese din v.2. NT arată că Muntele Sionului este în legătură cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptătorii sigilaţi din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt văzuţi în ceruri, ca biruitori, arătând că, în timp ce milioanele şi miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul lui Antichrist, vor exista mulţi credincioşi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Isus şi al tatălui Său, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Şi-1 descopere în Ex.3 – Yahwe, „Cel ce era, este şi va fi”. Noul Testament îl recunoaşte aici pe Acela care este una cu Tatăl, Creatorul şi Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36-43 cu Isaia 6:1-3. 9-10). Numele lui Dumnezeu pe frunte este simbolul apartenenţei (fiind numele de pe sigiliu) dar şi simbolul sfinţirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a avea legea lui scrisă în inimă şi manifestată în viaţă, din credinţă şi iubire. (Ioan 17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei răscumpăraţi. Şi primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt apăraţi de moarte (Ier2:23). Această rămăşiţă a Israelului universal al lui Dumnezeu este în mod sigur formată din creştini, deoarece ei sunt împreună cu Mielul (v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicaţii asupra identităţii, capitolul 7 este edificator.  Cântarea cea nouă a biruitorilor (v.2-3), nu poate fi redată de nimeni din cer sau de pe pământ, decât de ei, pentru ca ei sunt singurii care trec prin „necazul cel mare”. Aceeaşi cântare este numită în cap. 15, „Cântarea lui Moise şi a Mielului”, amintind de cântarea eliberării de la Marea Roşie, cu ocazia ieşirii din Egiptul devastat de plăgi. Ea este cântată într-un sens general de mântuiţii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, aceşti 144.000, chiar dacă printre ei pot fi mulţi evrei, sunt rămăşiţa unui Israel spiritual. Ei sunt răscumpăraţi de pe pământ dintre cei vii( T. V. 595). Sunt creştinii de tipul Enoh şi Ilie care au fost luaţi la cer prin translaţie (mutare directă, în corp glorificat), creştini de tipul lui Iosua şi Caleb care au intrat în ţara făgăduită. Calităţile spirituale (v.4-5). În traducere directă, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „Aceştia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindcă sunt virgini”. Într-un asemenea context simbolic nu se poate rămâne la sensul propriu  al acestor cuvinte. Este adevărat că în timpurile noastre lumea a devenit un fel de Sodoma, că libertatea sexuală este cea mai căutată şi mai proslăvită libertate şi cultul cel mai adorat de mulţime, aşa încât – n-ar fi de mirare ca Dumnezeu să aleagă floarea castităţii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirmă că acea destrăbălare „sacră” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfăşurat în Valea Silim, lângă Iordan, chiar la hotarul ţării făgăduite, va deveni o situaţie predominantă înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-46 1). Totuşi, la cei 144.000 se subliniază virginitatea şi nu doar castitatea. Şi, pentru că Biblia subliniază sfinţenia căsătoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu să aleagă numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai bărbaţi, şi nu uitaţi că virginitatea este, prin excelenţă, o calitate feminină! Există însă un fel al lui Dumnezeu de a ne număra şi măsura bărbăţia şi virginitatea, la care poate să aspire şi cel mai decăzut bărbat şi cea mai păcătoasă „femeie păcătoasă” care crede în Numele lui Christos spre iertare şi biruinţă, primind pe Frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere să se spună: „ei sunt virgini pentru că nu s-au mânjit cu femei”. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit…pentru că sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinţă a înfrânării, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini şi, de aceea nu s-au mânjit cu femei. Inspiraţia intenţionează a revela aici o virginitate „a inimii”. În Biblie, este numită fecioară o cetate neînvinsă, necucerită, neînfrântă. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci şi „fiica Babilonului” şi „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (Îs 47:1, Ier 46:11). Această idee se poale lega atât de metafora sigilării (unul dintre sensurile sigilării fiind inviolabilitatea conştiinţei, a caracterului, a vieţii) cât şi de aceea a victoriei în această ultimă luptă. În mod evident, este subliniată puritatea spirituală. Femeile din această imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cădere a israeliţilor în idolatrie cu puţin timp înainte de a intra în ţara făgăduită, chiar Ia Iordan, la hotarele Canaanului. La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunoştea adevărul dar iubea mai mult arginţii, vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu au desfăşurat o sărbătoare generoasă „ecumenistă”, la care au invitat şi pe evrei. Femeile păgâne au fost acelea care i-au făcut să cadă în păcat şi mulţi au fost pedepsiţi la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25;  Num 31:14-18). Faptul că această tragedie istorică stă în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Există şi un alt element care subliniază legătura: în ambele capitole din Numeri (25 şi 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) şi 12.000 (1000 x 12), adică exact factorii numărului 144.000. În contextul acestei scene profetice avem de asemenea un fals profet care pregăteşte o sărbătoare idolatră şi care, asemenea lui Balaam (vezi şi cap.2:14-16), face tot ce poate sa atragă lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii ? Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singură femeie curată, dar mai multe femei uşoare: Izabela, prostituata Babilon şi fiicele ei (17:5). Într-un timp în care mulţi credincioşi vor fi ademeniţi de bisericile prostituate ca să se îndepărteze de legea lui Dumnezeu   şi să primească semnul fiarei, vor exista şi unii creştini statornici, în ciuda tuturor   farmecelor ecumeniste şi spiritualiste inspirate de Balaamii moderni. Merită subliniată corespondenţa dintre situaţia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) şi scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenţa unui fals profet şi a ispitelor reprezentate de „prostituţia sacră” a compromisului dintre religia curată şi religiile false, dar şi prezenţa manei şi a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijii lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui, (implicând principiile cereşti ale alimentaţiei !), cât şi un simbol al testării credinţei şi ascultării cu privire la porunca sabatului: Exod. 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusă greu la încercare credinţa prin acea restricţie economică din cap. 13:17 şi printr-o lege duminicală universală. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O altă anticipare a acestei sigilări se găseşte în făgăduinţa dată biruitorilor din Filadeltla: cap. 3:12. Aceste corespondenţe între elemente din cele şapte scrisori si scenele ultimului act al marii drame urată, o dată în plus, că bisericile apocaliptice trebuie văzute nu numai cu biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci şi ca reprezentând întreaga Biserică spirituală a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârşitul timpului). În contrast cu cei ce urmează fiarei în cap. 13:3 b, după textul grecesc, „aceştia [cei 144.000] sunt cei ce însoţesc pe Miel, oriunde merge El”. Participiul grecesc folosit aici arată că ei umblă cu Isus la timpul trecut, la prezent şi la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): Ioan 1:36-37. 6:66,  12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Isus, dintre toţi mântuiţii, fiindcă au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut şi Domnul lor. Astfel cei de pe urmă vor fi cei dintâi în împărăţia lui Dumnezeu (Mat 20,1-16). Nu cei ce se laudă cu naşterea lor ca fariseii care se fereau să întâlnească un păgân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umblă-cu Mielul. Cei ce n-au altă virtute decât că „s-au născut în credinţă şi n-au fost membri ai altor biserici”, trebuie să se mai nască odată; singura lor şansă de a intra în oştirea celor sigilaţi este pe aceeaşi cale ca şi păcătosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000 trădează adesea laodiceanismul Bisericii. Versetul 5, în greceşte este mai scurt: „în gura lor nu s-a găsit minciună; ci sunt fără defect.” Ei sunt ca şi Domnul lor (Isaia 53:9 u.p. 1 Petru 2:21-22, Ţef 3:11-13). Minciuna este tăgăduirea adevărului, distorsionarea adevărului sau ascunderea lui în condiţii în care aceasta prejudiciază ( Col 3,9, Iacov 3:14). Ioan foloseşte contrastul adevăr-minciună într-un sens profund care trebuie văzut şi aici ( Ioan 14:6.1; 17:17.19, 18:37-38, 3 Ioan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei (ei sunt fără defect; de la cuvântul momos =defect) ar trebui să dea de gândit şi să determine un studiu serios al Bibliei pentru a înţelege ce înseamnă această perfecţiune morală şi cum poate fi atinsă. Acelaşi termen grecesc (cu sensul de fără defect, fără reproş, ireproşabil) se foloseşte referitor la jertfele ceremoniale (Num 6:14,19:2), jertfa lui Isus (1 Petru 1:19, Evrei 9:14) şi în alte cazuri (Ps 14:2, 17:24, Ef 1:4, 5:27, Col 1:22, 2 Petru 3:14, Fil 2:14.15, Iuda 24). Mesajul este clar. Spre deosebire de părerea populară care susţine că nu depinde de noi ca să fim număraţi printre cei 144.000, Ellen White spunea: ,.Să ne străduim cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să facem parte dintre cei 144.000″ (7 SDABC, notă adiţională la Apoc, 7).

––- Apocalipsa 7:4 Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. 

Am auzit.  

– Informaţia a ajuns la Ioan pe cale orală. Profeţia nu spune nimic cu privire la posibilitatea ca în acest moment el să fi văzut şi mulţimea celor pecetluiţi. 

– Am auzit numărul… Ioan n-a văzut pe cei sigilaţi în această primă scenă, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numărul? Este de mirare că mulţi ţin morţiş la aspectul literal al numărului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). 

O sută patruzeci şi patru de mii. 

– Cu privire la acest număr există două opinii: (1) că este literal; (2) că este simbolic. Cei care susţin că numărul este simbolic subliniază ca daca celelalte simboluri nu trebuie interpretate literal, nici acesta nu poate fi literal. 

– Numărul ”doisprezece”- un număr semnificativ : în Israel erau doisprezece triburi . Înmulţirea cu doisprezece a numărului 12.000 (Apocalipsa 7,5;8) poate sugera faptul că ţinta principală a acestui pasaj nu este să desemneze un număr fix al celor sigilaţi, ci să arate că cei sigilaţi aparţin seminţiilor Israelului spiritual. 

– Cei 144.000 – cei ce vor putea sta ”în picioare” în faţa teribilelor evenimente descrise în cap. 6,17 ; Ei au ”pecetea Dumnezeului celui viu” (cap. 7,2) ;  sunt protejaţi în timpul distrugerii universale ; Ei sunt primiţi de către Cer ;  Ioan avea să îi vadă alături de Miel, pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14,1) ; ”în gura lor nu s-a găsit minciună” ; ”sunt fără vină” (Apocalipsa 14,5) ; Ioan îi aude cântând o cântare pe care nimeni nu putea să o înveţe (Apocalipsa 14,3) ; Ei sunt puşi deoparte, ca ”cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Apocalipsa 14,4).

–  Multi au pus accentul nu asupra problemei identităţii celor 144.000 (cine sunt ei), ci asupra calităţii lor (ce sunt ei) ; adică ce fel de caracter Se aşteaptă Dumnezeu ca ei să aibă. EGW se înscrie pe aceeaşi linie de idei: ”Nu este dorinţa Sa (a lui Dumnezeu) ca ei să intre în controverse cu privire la probleme ce nu îi ajută spiritual, cum ar fi: Cine va face parte între cei 144.000? Cu siguranţă că cei ce sunt aleşii lui Dumnezeu vor afla în curând acest lucru” (Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 14,1;4; compară cu PK 189).

– Numărul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 seminţii ale lut Israel.” Israelul de astăzi nu mai are cele 12 triburi. Evreii, din diferite triburi s-au amestecat între ei prin căsătorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singură seminţie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste seminţii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preoţii şi leviţii erau din tribul Iui Levi, iar o parte dintre iudei erau, de fapt, beniamiţi (de exemplu, apostolul Pavel). O singură menţiune se face despre o femeie din tribul lui Aşer (Luca 2:36). Se ştie că seminţiile regatului din nord fuseseră de multă vreme deportate şi „pierdute” în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare excepţii, aceştia nu s-au mai întors. Israelul lui Dumnezeu sau „cele 12 seminţii” este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor în care evreii şi păgânii, sfinţiţi de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52, Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar şi exclusivist Biserica noastră. Este un nume spiritual, nu pământesc. Este „biserica invizibilă”, biserica „celor întâi născuţi care sunt scrişi în cer” (Ev 12:23).Dumnezeu este îndurător faţă de aceia care au fost duşi în rătăcire şi nu sunt în stare să înţeleagă tot adevărul. Harul lui acoperă pe creştinii confesiunilor rătăcite, tot aşa cum acoperă pe cei care apără sabatul, dar nu sunt sfinţiţi prin adevăr. A venit însă şi un timp ai crizei, al ultimei avertizări, al ultimului test.  

Din toate seminţiile. 

– Aici sunt prezentate doisprezece seminţii (v. 5;8), neidentice cu cele enumerate în Vechiul Testament.  

– Listele din Vechiul Testament încep de obicei cu Ruben, în timp ce enumerarea de faţă începe cu Iuda, probabil pentru că Domnul Hristos s-a născut în seminţia lui Iuda (vezi Apocalipsa 5,5). 

– În Vechiul Testament Levi nu este întotdeauna inclus printre seminţii, poate datorita  faptului că Levi nu a primit moştenire între seminţii (Iosua 13,14). 

– Aici este amintită seminţia lui Levi, dar nu şi seminţia lui Dan. Socotirea lui Levi şi menţinerea numărului 12 a făcut necesară omiterea unei seminţii, Iosif. In loc de Iosif apar două seminţii, Efraim şi Manase. Probabil că Dan a fost exclus din pricina idolatriei pentru care era renumită această seminţie (Judecători 18,30.31).

– Cei  144.000 sunt evrei literali ?  Dincolo de faptul că evreii şi-au pierdut demult deosebirile dintre triburi, ar fi greu de crezut absurda probabilitate, de o minimă credibilitate, ca să fie din fiecare seminţie un număr identic de mântuiţi ; şi nici măcar un singur suflet din tribul lui Dan, alături de condiţia ca ei să fie cu toţii celibatari (cap. 14,4). 

– Dacă cei 144.000  sunt  simbolici, adică Israelul spiritual, biserica creştină, atunci împărţirea pe seminţii şi celelalte detalii sunt de asemenea simbolice, iar dificultăţile dispar. În acest caz, trebuie să se considere că aceşti israeliţi astfel sigilaţi aparţin Israelului spiritual, biserica creştină ( Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 6,16; Galateni 4,28; 1 Petru 1,1; Filipeni 3,3). În simbolismul biblic Israelul spiritual este reprezentat şi el ca fiind împărţit în douăsprezece triburi, căci porţile Noului Ierusalim au gravate pe ele numele celor 12 seminţii ale lui Israel (Apocalipsa 21,12).

– Referitor la identitatea celor 144.000 şi a marii gloate există mai multe opinii. Când opiniile diferite provin dintr-o cercetare personală a Scripturii, ele sunt mai respectabile. Adesea ele reprezintă doar păreri împrumutate sau preferinţe de ordin psihologic, ceea ce nu are nici o legătură cu exegeza sănătoasă. În creştinătate, acest tablou a fost înţeles potrivit modului în care se crede că se face referire la Israel. Este vorba de evrei sau de Israelul Noului Testament (poporul lui Dumnezeu constituit din orice neam) ? Dispensaţionaliştii (futuriştii) cred că aici este vorba despre evrei, iar marea gloată reprezintă neamurile. Alţii, dimpotrivă, cred că ambele scene se referă la Biserică, a doua scenă fiind o explicaţie a celei dintâi. În biserica noastră nu s-au încurajat dispute asupra identităţii celor 144.000, dar este ştiut că pionierii noştri au înţeles că cei 144.000 de sigilaţi reprezintă pe adventişti şi că sigiliul  lui Dumnezeu este sabatul poruncii a patra din legea morală, semnul apartenenţei faţă de Dumnezeul Creator. Dat fiind că pionierii (inclusiv Ellen White) credeau că trăiesc în ultima generaţie, susţineau că cei 144.000 sunt cei ce vor vedea pe Isus venind (1 Tes4:17.  1 Cor. 15:51-52). Unii au înţeles că şi credincioşii care au murit în Christos de la 1844 încoace şi care vor învia la învierea specială arătată în Dan 12:2 şi Apoc. 14:13, vor face parte din acest număr de 144.000. Până în ajunul Primului Război Mondial, numărul adventiştilor era comparabil cu acesta, fiind sub 200.000. După acest timp, înaintaşii noştri au început sa se întrebe cum ar putea să încapă sute de mii, un milion, trei milioane, şapte milioane într-un asemenea număr. În generaţia de după al doilea război, Taylor Bunch a explicat că cei 144.000 reprezintă floarea credincioşilor, primul rod, în timp ce restul sunt simbolizaţi prin marea gloată. Unii au încercat să descurajeze orice studiu asupra identităţii celor 144.000, considerându-se că este vorba de o grupare specială de aleşi ai lui Dumnezeu pe criterii cunoscute numai de El, şi că pentru credinciosul de rând rămâne speranţa participării la marea gloată din a doua scenă profetică. Prin marea gloată, cei mai mulţi au înţeles mulţimea tuturor mântuiţilor din toate veacurile. Dar încă din timpul primei generaţii adventiste, unii au observat că v. 14 şi 16 se referă la unii care trec prin timpul strâmtorării finale şi au tras concluzia că numai v.9-12 se referă la marea gloată, iar următoarele se referă la cei 144.000 despre care fusese vorba mai înainte. Dacă s-ar ţine seama de anumite reguli extrem de simple şi de naturale ale interpretării Bibliei, dacă s-ar respecta contextul literar, ar fi mai simplu. Din nefericire, se întâmplă că chiar şi dintre cei mai spirituali credincioşi înţeleg deficitar viziunile apocaliptice, atunci când caută răspunsul în altă parte sau când nu îndrăznesc să-1 găsească total în Scriptură.  Ellen White a descurajat controversele asupra acestui subiect, dar n-a descurajat cercetarea în principiu. Ea a avertizat că trebuie să ne intereseze mai degrabă caracterul celor 144.000 decât identitatea lor. În ultimele decenii, o cercetare mai atentă a textului biblic a dus pe unii dintre teologii noştri la concluzia că în Apoc.7 nu sunt două clase, ci o singură clasă de biruitori; că cei 144.000 şi marca gloată nu sunt două grupe, ci una şi aceeaşi grupă; că numărul 144.000 este simbolic şi nu real, în acest număr putând încăpea cât de mulţi; că nu este vorba de mântuiţii din toate timpurile, ci numai de aceia care vor trece prin timpul de strâmtorare şi vor vedea pe Isus revenind, fără să vadă moartea. Această înţelegere pare să fie justificată şi de anumite viziuni şi explicaţii ale Ellenei White. Fără a fi dogmatici, prin comentariul de faţă susţinem în mod hotărât această ultimă vedere. 

Apocalipsa 7:5 Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; 

douăsprezece mii 

– Nu tot Israelul este sigilat ca să poată trece prin necazul cei mare, ci numai „câte 12.000 din fiecare seminţie”. Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând că vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune că acolo unde vine legea, pentru a se înmulţi greşala, acolo sporeşte şi harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinţă, iubire şi ascultare desăvârşită, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmăresc doar iertarea divină şi specularea harului, numai cei ce acceptă dreptatea Iui Christos în toată plinătatea desăvârşirii ei şi sunt gata să dea totul pentru Christos, vor fi sigilaţi (Mat 5:44-48). În rest, chiar şi păzitori ai sabatului vor cădea şi nu vor rezista nici măcar în păzirea sabatului. Scena sigilării sugerează pregătirea pentru o luptă. Numele lui Israel înseamnă „Dumnezeu luptă”. Lista celor 12 seminţii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de luptă, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Jud 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Şi Leul, din Iuda este Biruitorul ! De asemenea, numărul de 12.000 este un număr militar reprezentând nişte luptători aleşi pentru o misiune specială (Num 31:5, 1 Împ 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1).Numai israeliţii care sunt în perfectă armonie cu măsurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutilă a acestui număr în dreptul fiecărei seminţii, sugerează o numărătoare a oştirii înainte de luptă, ceea ce indică Judecata casei lui Dumnezeu (a generaţiei care este găsită în viaţă la revenirea lui Isus). Lipsa seminţiei lui Dan simbolizeză pe „cei ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint”, adică pe falşii credincioşi, seminţia lui Antichrist. Seminţia lui Dan este simbolul violenţei şi apostaziei, prima care a căzut în idolatrie. Ea a fost însă una dintre cele patru seminţii conducătoare, deci reprezintă o categorie proeminentă. Numele seminţiei lui Efraim nu apare, pentru aceleaşi motive.. Dar Efraim este prezent sub numele tatălui său, Iosif. Cei 144.000 sunt creştini (evrei sau păgâni creştinaţi). Ei umblă cu Christos (Apoc. 14:1) şi au pe frunte numele Lui. In acest număr pot încăpea cât de mulţi acceptă condiţiile puse de Christos, dar numai din ultima generaţie. Până acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede şi-i descrie. 

Apocalipsa 7:6 din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; 

Apocalipsa 7:7 din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; 

Apocalipsa 7:8 din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii, au fost pecetluiţi. 

Apocalipsa 7:9 După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; 

O mare gloată. 

– E vreo diferenta intre această ”mare gloată” şi cei 144.000 ? S-au susţinut fiferite opinii. 

A) ”mare gloată” = totalitatea celor mântuiţi, incluzându-i şi pe cei 144.000. 

B) Cei 144.000 = un grup special, numarat,  ”cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”, care Îl ”urmează pe Miel oriunde merge El” (cap. 14,4) ; Marea gloata = ceilalţi sfinţi biruitori din toate timpurile. 

– În general adventiştii de ziua a şaptea au favorizat cea de-a doua opinie prezentată aici. 

– Cele două tablouri reprezintă aceeaşi mulţime a biruitorilor. În prima scenă ei sunt încă pe pământ, în a doua scenă ei sunt în cer. În prima scenă sunt înainte de timpul strâmtorării, în a doua scenă sunt tocmai ieşiţi din necazul cel mare. În prima scenă se vorbeşte despre ei în simboluri şi în limbaj figurat, aşa cum cere contextul simbolic al reţinerii furtunii; în a doua scenă se explică vorbirea simbolică: Israelul lui Dumnezeu, cu cele 12 seminţii, este explicat ca fiind o mulţime din orice neam şi din orice seminţie. Dacă în prima scenă sunt număraţi, în a doua scenă ni se spune că numărul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat să numere. În prima scenă, nu sunt văzuţi, ci doar se vorbeşte despre ei; în a doua scenă sunt văzuţi şi descrişi. În prima scenă sunt pregătiţi prin sigilare, în a doua scenă sunt vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului şi sunt îmbrăcaţi în haine albe (neprihănirea vie a Domnului Christos).

Ramuri de finic. 

– Frunzele de finic simbolizau bucuria şi biruinţa ( Ioan 12,13).  

Apocalipsa 7:10 şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stă pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Apocalipsa 7:11 Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, 

Apocalipsa 7:12 şi au zis: „Amin.” „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin.” 

Apocalipsa 7:13 Şi unul din bătrâni a luat cuvântul, şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” 

Aceştia … cine sunt oare?

– La care grup face referire bătrânul de aici, la cei 144.000 sau la ”marea gloată” ? Sunt două puncte de vedere: 

(A) Că se face referire la cei 144.000, pentru ca Ioan deja ştia identitatea marii gloate, căci deja afirmase despre ea că erau oameni din ”orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă”. 

(B) Că se face referire la ”marea gloată”. Adepţii acestei păreri susţin că bătrânul vorbeşte despre cei ”îmbrăcaţi în haine albe”; iar în acest context cei ”îmbrăcaţi în haine albe” (v. 9) aparţin marii gloate.

– Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt aceştia. Ei sunt cei ce trec prin necazul cel mare, adică prin acel timp al judecăţilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete şi arşiţă şi lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc16:8-9 şi Isaia 49:10). Bătrânul Ioan i-a privit şi a văzut că sunt oameni mântuiţi, dar n-a putut răspunde bătrânului ceresc pentru că, deşi ştia că ei sunt din toate neamurile, nu ştia exact cine sunt ei. Aici avem un răspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scenă din cap.7 se alătură primei scene, răspunzând la întrebarea „Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind şi să reziste slavei apariţiei Lui ? Dacă numai cei 144.000 pot cânta acea cântarea biruinţei din cap.14, ceea ce înseamnă că numai ei supravieţuiesc celor 7 plăgi şi văd pe Christos venind şi sunt transformaţi fără să vadă moartea; şi dacă gloata cea mare este mulţimea celor ce vin din necazul cel mare şi pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu există decât o concluzie logică: cei 144.000 de israeliţi simbolizează oştirea nenumărată a lui Chrislos din ultima generaţie, care va da lupta cu „fiara” şi va „zdrobi capul şarpelui.

– Această concluzie exegetică are şi o aplicaţie omiletică foarte practică. Nu este cazul să fugim de darul biruinţei şi al desăvârşirii morale pe care Dumnezeu vrea să ni-1 dea, prin credinţă, aşa cum ne oferă şi iertarea, fără plată. Nu trebuie să credem că batalionul celor 144.000 reprezintă pe cei ce au fost în stare să ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce leneşii care se străduiesc pentru nota cinci şi-ar putea găsi loc într-o gloată nenumărată de credincioşi care n-au fost dispuşi să poarte crucea. Sunt mulţi, prea mulţi, care ar dori să se asigure de iertare, de harul divin fără a tânji după eliberarea de păcat. Nu avem pretenţia că am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizai doar câteva elemente principale. O revedere atentă a viziunii EGW din cartea Experienţe şi Viziuni, şi a capitolului Poporul lui Dumnezeu salvat din cartea Tragedia veacurilor (Marea luptă) va confirma explicaţia dată aici.

Apocalipsa 7:14 „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului. 

Necazul cel mare. 

– Timpul încercărilor care preced a doua venire a lui Hristos, menţionată în Daniel 12,1. 

Şi-au spălat hainele. 

– Este arătat motivul pentru care hainele lor sunt curate. Sfinţii sunt biruitori, dar nu prin ei înşişi, ci prin biruinţa câştigată de Hristos la Calvar. 

Apocalipsa 7:15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce stă pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. 

Pentru aceasta. 

– Neprihănirea, biruinţa acestei fericite cete face posibil ca cei ce o compun să stea în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu. 

Şi-I slujesc. 

– Cea mai mare bucurie a celor mântuiţi este să facă voia lui Dumnezeu. 

Templul. 

– Gr. naos, un cuvânt care subliniază calitatea Templului de a fi locuinţa lui Dumnezeu . 

Îşi va întinde peste ei cortul Lui.  

– Gr. skenoo (vezi comentariul de la Ioan 1,14). Punând verbul la timpul viitor, bătrânul priveşte spre veacurile nesfârşite ale veşniciei, în care cei mântuiţi pot fi siguri că Dumnezeu va locui într-adevăr în mijlocul lor.

Apocalipsa 7:16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. 

Apocalipsa 7:17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” 

Păstorul. 

– Gr. poimaino, ”a păstori” (cap. 2,27). Deşi de obicei mielul are un păstor, aici Mielul este descris ca adevăratul Păstor (Ioan 10,11). 

Va şterge orice lacrimă din ochii lor. 

– Această figură de stil sugerează că în lumea viitoare nu va mai fi nici un motiv pentru a plânge. Unii au interpretat această ilustraţie mai degrabă literal, ca şi cum pentru un timp vor mai fi lacrimi din pricina absenţei celor dragi. Acest lucru nu poate fi demonstrat. Concluziile dogmatice asupra acestui subiect trebuie bazate pe ceva mai mult decât pe o expresie figurată. 

Apocalipsa 14:1 Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. 

Muntele Sionului. 

– Vezi  Psalmi 48,2. Mai devreme Ioan văzuse pe credinciosi trecând prin cea mai cumplită încercare, îi văzuse boicotaţi şi condamnaţi la moarte. Dar în ceasul cel mai întunecat ei au fost eliberaţi şi sunt acum cu Mielul, pentru totdeauna în siguranţă faţă de conflictele de pe pământ. 

O sută patruzeci şi patru de mii. 

– Pentru identitatea acestui grup, vezi comentariul de la cap. 7,4. 

– Scena are loc în cer, după cum reiese din v.2. NT arată că Muntele Sionului este în legătură cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptătorii sigilaţi din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt văzuţi în ceruri, ca biruitori, arătând că, în timp ce milioanele şi miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul lui Antichrist, vor exista mulţi credincioşi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. 

– Daca vrei sa fii un sfant in ceruri, tb sa incepi de pe pamant.

Pe frunte. 

– Compară cu semnul fiarei pe frunte (cap. 13,16).  

– Sigiliile din vechime conţineau numele celui care certifica un lucru. Făcând aplicaţie la cei 144.000, numele reprezintă: (1) apartenenţa – cei 144.000 Îi aparţin lui Dumnezeu; (2) caracterul – cei 144.000 reflectă pe deplin chipul lui Isus.

Numele Său şi Numele Tatălui

– Numele comun al lui Isus şi al tatălui Său, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Şi-1 descopere în Ex.3 – Yahwe, „Cel ce era, este şi va fi”. Noul Testament îl recunoaşte aici pe Acela care este una cu Tatăl, Creatorul şi Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36-43 cu Isaia 6:1-3. 9-10). Numele lui Dumnezeu pe frunte este simbolul apartenenţei (fiind numele de pe sigiliu) dar şi simbolul sfinţirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a avea legea lui scrisă în inimă şi manifestată în viaţă, din credinţă şi iubire. (Ioan 17:26).

Apocalipsa 14:2 Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. 

Apocalipsa 14:3 Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. 

Cântare nouă

– Cântarea cea nouă a biruitorilor (v.2-3), nu poate fi redată de nimeni din cer sau de pe pământ, decât de ei, pentru ca ei sunt singurii care trec prin „necazul cel mare”. Aceeaşi cântare este numită în cap. 15, „Cântarea lui Moise şi a Mielului”, amintind de cântarea eliberării de la Marea Roşie, cu ocazia ieşirii din Egiptul devastat de plăgi. Ea este cântată într-un sens general de mântuiţii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, aceşti 144.000, chiar dacă printre ei pot fi mulţi evrei, sunt rămăşiţa unui Israel spiritual. Ei sunt răscumpăraţi de pe pământ dintre cei vii( T. V. 595). Sunt creştinii de tipul Enoh şi Ilie care au fost luaţi la cer prin translaţie (mutare directă, în corp glorificat), creştini de tipul lui Iosua şi Caleb care au intrat în ţara făgăduită.

Nimeni nu putea să înveţe. 

– Experienţa aceasta este atât de personală încât numai cei care trec prin ea îi pot aprecia însemnătatea. Pentru ei cântarea este o preţioasă şi completă prezentare a experienţelor prin care au trecut în scenele finale ale conflictului dintre bine şi rău. 

Apocalipsa 14:4 Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. 

Urmează pe Miel oriunde merge El 

– Participiul grecesc folosit aici arată că ei umblă cu Isus la timpul trecut, la prezent şi la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): Ioan 1:36-37. 6:66,  12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62.

Întinat. 

– Gr. moluno, ”a întina”, ”a mânji”, ”a murdări” lucruri cum ar fi conştiinţa (1 Corinteni 8,7) sau îmbrăcămintea (Apocalipsa 3,4). Aici fără îndoială că este un limbaj figurat, făcându-se referire la întinarea produsă de legăturile ilegale. 

– Aici fără îndoială fiind vorba de timpul când coaliţia bisericilor, simbolizate prin ”femei” , va folosi orice mijloc pentru a-i determina pe sfinţi să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Sale şi să se alăture organizaţiei lor (cap. 16,14; 17,2.6). Orice cedare ar fi un act de întinare. 

Femei.

– Femeia este adesea în Scriptură simbolul unei biserici, o femeie curată reprezentând adevărata biserică, iar o femeie imorală reprezentând biserica decăzută (cap. 12,1). În cap. 17,1.5,  Biserica Romei şi diferitele biserici care merg pe urmele ei sunt simbolizate printr-o femeie întinată şi fiicele ei. Fără îndoială că aici profetul se referă la aceste biserici. 

Verguri.

– Virgini, KJV. Deoarece întregul pasaj este metaforic, nu este vorba de virginitatea fizică, fie a bărbaţilor fie a femeilor. Dacă ar fi aşa, pasajul acesta ar contrazice alte texte care recomandă căsătoria şi legătura de căsătorie (1 Corinteni 7,1;5). 

– Despre sfinţi se spune aici că sunt verguri fie pentru că au stat departe de Babilon, fie pentru că nu au mai avut de-a face cu el (Apoc 18,4). Ei au refuzat orice legătură cu cetatea Babilon şi cu fiicele ei, atunci când acestea au devenit unelte ale lui Satana, în efortul său final de a-i distruge pe sfinţi (cap. 13,15).

– În traducere directă, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „Aceştia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindcă sunt virgini”. Într-un asemenea context simbolic nu se poate rămâne la sensul propriu  al acestor cuvinte. Este adevărat că în timpurile noastre lumea a devenit un fel de Sodoma, că libertatea sexuală este cea mai căutată şi mai proslăvită libertate şi cultul cel mai adorat de mulţime, aşa încât – n-ar fi de mirare ca Dumnezeu să aleagă floarea castităţii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirmă că acea destrăbălare „sacră” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfăşurat în Valea Silim, lângă Iordan, chiar la hotarul ţării făgăduite, va deveni o situaţie predominantă înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-46 1). Totuşi, la cei 144.000 se subliniază virginitatea şi nu doar castitatea. Şi, pentru că Biblia subliniază sfinţenia căsătoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu să aleagă numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai bărbaţi, şi nu uitaţi că virginitatea este, prin excelenţă, o calitate feminină! Există însă un fel al lui Dumnezeu de a ne număra şi măsura bărbăţia şi virginitatea, la care poate să aspire şi cel mai decăzut bărbat şi cea mai păcătoasă „femeie păcătoasă” care crede în Numele lui Christos spre iertare şi biruinţă, primind pe Frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere să se spună: „ei sunt virgini pentru că nu s-au mânjit cu femei”. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit…pentru că sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinţă a înfrânării, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini şi, de aceea nu s-au mânjit cu femei. Inspiraţia intenţionează a revela aici o virginitate „a inimii”. În Biblie, este numită fecioară o cetate neînvinsă, necucerită, neînfrântă. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci şi „fiica Babilonului” şi „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (Îs 47:1, Ier 46:11). Această idee se poale lega atât de metafora sigilării (unul dintre sensurile sigilării fiind inviolabilitatea conştiinţei, a caracterului, a vieţii) cât şi de aceea a victoriei în această ultimă luptă. În mod evident, este subliniată puritatea spirituală. Femeile din această imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cădere a israeliţilor în idolatrie cu puţin timp înainte de a intra în ţara făgăduită, chiar Ia Iordan, la hotarele Canaanului. 

La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunoştea adevărul dar iubea mai mult arginţii, vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu au desfăşurat o sărbătoare generoasă „ecumenistă”, la care au invitat şi pe evrei. Femeile păgâne au fost acelea care i-au făcut să cadă în păcat şi mulţi au fost pedepsiţi la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25;  Num 31:14-18). Faptul că această tragedie istorică stă în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Există şi un alt element care subliniază legătura: în ambele capitole din Numeri (25 şi 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) şi 12.000 (1000 x 12), adică exact factorii numărului 144.000. În contextul acestei scene profetice avem de asemenea un fals profet care pregăteşte o sărbătoare idolatră şi care, asemenea lui Balaam (vezi şi cap.2:14-16), face tot ce poate sa atragă lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii ? Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singură femeie curată, dar mai multe femei uşoare: Izabela, prostituata Babilon şi fiicele ei (17:5). Într-un timp în care mulţi credincioşi vor fi ademeniţi de bisericile prostituate ca să se îndepărteze de legea lui Dumnezeu   şi să primească semnul fiarei, vor exista şi unii creştini statornici, în ciuda tuturor   farmecelor ecumeniste şi spiritualiste inspirate de Balaamii moderni. Merită subliniată corespondenţa dintre situaţia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) şi scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenţa unui fals profet şi a ispitelor reprezentate de „prostituţia sacră” a compromisului dintre religia curată şi religiile false, dar şi prezenţa manei şi a numelui (2:17) sunt semnificative. 

Cel dintâi rod. 

– Israeliţii din vechime Îi aduceau Domnului primele roade (Deuteronom 26,1.11 ; Leviticul 23,10.17). A oferi cele dintâi daruri însemna a recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu manifestată în bogăţia recoltei. 

–  Cei 144.000 sunt biruitori în marea luptă cu fiara şi cu icoana ei (cap. 14,1). ”Aceştia, fiind mutaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel ” (GC 649).  

– Cei 144.000 pot fi consideraţi ca ”primul rod”, fie în sensul că fac parte dintr-un seceriş mai mare, fie în sensul că sunt un dar, o jertfă către Dumnezeu.

–  Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei răscumpăraţi. Şi primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt apăraţi de moarte (Ier2:23). Această rămăşiţă a Israelului universal al lui Dumnezeu este în mod sigur formată din creştini, deoarece ei sunt împreună cu Mielul (v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicaţii asupra identităţii, capitolul 7 este edificator. 

– Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Isus, dintre toţi mântuiţii, fiindcă au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut şi Domnul lor. Astfel cei de pe urmă vor fi cei dintâi în împărăţia lui Dumnezeu (Mat 20,1-16). Nu cei ce se laudă cu naşterea lor ca fariseii care se fereau să întâlnească un păgân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umblă-cu Mielul. Cei ce n-au altă virtute decât că „s-au născut în credinţă şi n-au fost membri ai altor biserici”, trebuie să se mai nască odată; singura lor şansă de a intra în oştirea celor sigilaţi este pe aceeaşi cale ca şi păcătosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000 trădează adesea laodiceanismul Bisericii.

Apocalipsa 14:5 Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. 

Nu s-a găsit minciuna.

– Asta nu înseamnă că ei nu au greşit niciodată, ci că prin harul lui Dumnezeu şi-au biruit toate defectele de caracter. –

– Evanghelia lui Isus Hristos îl schimbă pe omul păcătos, supus greşelii, în unul care nu are motive false, nu este prefăcut, nu înşală, nu are păcate. 

– Versetul 5, în greceşte este mai scurt: „în gura lor nu s-a găsit minciună; ci sunt fără defect.” Ei sunt ca şi Domnul lor (Isaia 53:9 u.p. 1 Petru 2:21-22, Ţef 3:11-13). Minciuna este tăgăduirea adevărului, distorsionarea adevărului sau ascunderea lui în condiţii în care aceasta prejudiciază ( Col 3,9, Iacov 3:14). Ioan foloseşte contrastul adevăr-minciună într-un sens profund care trebuie văzut şi aici ( Ioan 14:6.1; 17:17.19, 18:37-38, 3 Ioan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei (ei sunt fără defect; de la cuvântul momos =defect) ar trebui să dea de gândit şi să determine un studiu serios al Bibliei pentru a înţelege ce înseamnă această perfecţiune morală şi cum poate fi atinsă. Acelaşi termen grecesc (cu sensul de fără defect, fără reproş, ireproşabil) se foloseşte referitor la jertfele ceremoniale (Num 6:14,19:2), jertfa lui Isus (1 Petru 1:19, Evrei 9:14) şi în alte cazuri (Ps 14:2, 17:24, Ef 1:4, 5:27, Col 1:22, 2 Petru 3:14, Fil 2:14.15, Iuda 24). Mesajul este clar. Spre deosebire de părerea populară care susţine că nu depinde de noi ca să fim număraţi printre cei 144.000, Ellen White spunea: ,.Să ne străduim cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să facem parte dintre cei 144.000″ (7 SDABC, notă adiţională la Apoc, 7).

–––––––––––––––––––––––––––––––-–––––––––––––––––––––––

JUD ^12:6 atunci îi ziceau: Ei bine, zi Şibolet. Şi el zicea: Sibolet, căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim. Zi Şibolet.Cuvântul, probabil, a fost ales la întâmplare ca un exemplu al unui cuvânt care începe cu litera shin. Oricare alt cuvânt care începe cu acea literă putea tot aşa de bine să fie folosit. Evreii de la răsărit de Iordan au pronunţat litera iniţială ş ca în şibolet. Evreii din Canaan o redau ca sunet moale s ca în sibolet. Aceasta era una dintre acele deosebiri de dialect care s-au dezvoltat în decursul anilor. Şibolet înseamnă „râu curgător”. Efraim, o statura robusta in Israel (Numeri 2; el daduse pe Iosua etc). Dar ce destin tragic: Osea 13,1! Examenul sibolet/Şibolet se va repeta la o scara mult mai mare la hotarele Canaanului ceresc. Efraimitii spirituali lipsesc de pe lista celor 144000 (Apoc 7,4-8). Exista ceva ce acesti barbati nu vor putea pronunta corect, ceva pronuntat stalcit si nu conform cu pronuntia cerului. Aceata poate fi notiunea „iubirii”, „respectului”, „pretuirii”. Care e notiunea pe care o amprentam intr-un dialect propriu, si nu conform dialectului ceresc? Vezi si predica 167: Sibolet si cei 144000.