31. Sanctuarul și Judecata (I)

I. SANCTUARUL PĂMÂNTESC – PROTOTIPUL SANCTUARULUI CERESC

A. CURTEA   

1.Împrejmuirea din pânze albe Exod 27:9  Curtea cortului s-o faci astfel: …să fie nişte pânze din in subţire răsucit… Isaia 53,2 … N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Nota. Sanctuarul: împrejmuire neatrăgătoare făcută din pânze. Dar totdeauna este aşa cu lucrurile lui Dumnezeu: aparent lucrurile ce ţin de El nu sunt de dorit, atrăgătoare. Pânzele erau destul de înalte: 2,1/2 m. Nimeni nu putea vedea înăuntru. În mod obişnuit, accesul la Dumnezeu este oprit Aceste pânze albe mai spun ceva: noi oamenii din corturile noastre cenuşii suntem în contrast absolut cu puritatea  Sa: Rom 3,10 „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.”

2. Uşa Exod 29:11  Să junghii viţelul înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii.  Ioan 10,9.   Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; Nota. – Uşa. Uşa e evanghelia. a) e mare. Oricine vrea, poate veni Apoc 22,17. b) e frumoasă . Are 4 culori. c)se intră uşor. Pot veni şi copii şi bătrâni d) e una singură.  1 Tim 2,5. Uşile nu stau veşnic deschise: Gen 7,16-23. Ai două variante: în afară şi înăuntru.

3. Altarul Exodus 27:1  Altarul să-l faci din lemn de salcîm… Altarul să fie în patru  colţuri… Ioan 19 , 17. 18Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţînii” care în evreieşte se cheamă „Golgota.”  Acolo a fost răstignit… Nota. Altarul. Locul unde sunt aduse jertfele. El vorbeşte despre lucrarea ispăşitoare de la cruce.  Fără vărsare de sânge nu este iertare Evrei 9,22.  Ori omul vinovat de păcat trebuia să moară, ori cineva nevinovat trebuia să moară în locul lui.  Vina omului transferată mielului nevinovat . Cele 4 coarne din colţurile  altarului acoperite cu sânge. Se îndreptau către ceruri. Altarul prezintă lui Dumnezeu jertfa. Astfel, altarul pe care jertfa este adusă a devenit o imagine a Domnului Isus. Hristos e totul: şi altar, şi jertfă, şi preot.

4. Lemnul altarului Exod 27:1  Altarul să-l faci din lemn de salcîm… Isaia 11,1 Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Nota. Salcâm sau acacia, copac ce creşte în deşert. Lemnul = imaginea umanităţii lui Isus 

5. Arama altarului. Exod 27:2  În cele patru colţuri să faci nişte coarne care să fie dintr-o bucată cu altarul; şi să-l acoperi cu aramă. Iov 40,18  Oasele lui Sunt ca nişte ţevi din aramă, mădularele lui Sunt ca nişte drugi din fier Nota. Imagine a tăriei ; rezistă la focul judecăţii lui Dumnezeu. Cădelniţele de aramă ale celor 250 de răzvrătiţi nu au fost consumate de foc. Doar Isus poate suporta judecata lui Dumnnezeu

6. Grătarul altarului Exodus 27:4  Să faci altarului un grătar din aramă, în chip de reţea… Evrei 12,29 …Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. Nota.  Acolo ardea focul, pe care Dumnezeu Însuşi Îl aprinsese:  Lev 9,24. Mielul Hristos a îndurat flăcările mâniei lui Dumnezeu. Iazul focului veşnic va fi partea celor ce nu doresc să primească jertfirea Lui.

7. Scaun? –  Ioan 5:17  Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Nota. Niciodată în nelucrare. În curte nu e nici un scaun. Nici în sanctuar. Domnul nu se odihneşte când e vorba de a mijloci iertarea pentru copii Lui. 8a. Ligheanul Exod 30:18  „Să faci un lighean din aramă, cu piciorul lui din aramă, pentru spălat… Ef 5,26 ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt…. Nota. În vasul acesta trebuia ca preotul să se spele pentru a putea intra în Locul Sfânt.  Petru preot, ligheanul era foarte important; în fiecare zi trebuia să se spele. Azi toţi cei ce au primit jertfa Sa sunt preoţi . Ligheanul spune unui preot : tu eşti un copil al lui Dumnezeu, dar poţi încă să fii întinat de păcat . Apa curăţă. Ligheanul era plin cu apă.  Ea reprezintă lucrarea curăţitoare pe care Cuvântul lui Dumnezeu o face asupra unei persoane. „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu mine”. Iată de ce un credincios (preot şi el azi al lui Hristos!) trebuie să revină mereu la lighean. Picioarele care trec prin pustie se murdăresc mereu. Dar ligheanul mai înştiinţează că copilul lui Dumnezeu trebuie să umble cu grijă, ca să nu întristeze pe Domnul. Nu e dată nici o dimensiune pentru lighean. S-ar putea să fie aşa pentru că harul care curăţă pe creştin este atât de mare?

8b. Arama ligheanului Exod 30:18  „Să faci un lighean din aramă, cu piciorul lui din aramă, pentru spălat Exod 38:8  A făcut ligheanul din aramă, cu piciorul lui din aramă, din oglinzile femeilor care slujeau la uşa cortului întâlnirii. Nota. De unde provenea arama din care era făcut altarul? Din oglinzile femeilor. Ele şi-au dat oglinzile pentru lucrarea lui Dumnezeu (atunci oglinzile erau confecţionate din aramă şlefuită). Dacă înainte femeile priveau în oglinzi ca să se admire, şi acestea le servea la mândria lor, acum erau folosite cu un scop mai înalt. Ele au dat lui Dumnezeu oglinzile lor, El le-a topit, şi din ele a făcut un obiect preţios pentru casa Sa. Ce dăm lui Dumnezeu E transformă, curăţă şi foloseşte spre lauda Sa. 

9. Scândurile aurite Exod 26:15  să faci nişte scânduri pentru cort; scândurile acestea să fie din lemn de salcîm, Nota. Lemnul acestor 48 de scânduri, ieşit din pământ, vorbeşte despre Domnul Isus, Om adevărat,  născut pe acest pământ.  Scândurile acestea erau acoperite cu aur. Aurul reprezintă gloria Sa divină. Natura Sa divină. Oamenii au văzut întâi umanitatea Sa. Puţini au descoperit divinitatea Sa 1

0. Scândurile   una lângă alta. Exodus 26:17  Fiecare scândură să aibă două urechi unite una cu alta…Evrei 3,6 … Şi casa Lui Suntem noi… Nota. Scândurile se înălţau  una lângă alta. Ele formau locuinţa lui Dumnezeu . E planul Său ca toţi credincioşii strânşi laolaltă să formeze casa lui de azi. 

11. Drugul Exod 26,28 Drugul de la mijloc să ajungă de la un capăt la celălalt al scândurilor Col 3,14 Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii Nota . Un drug ce nu se vedea din exterior , dar care trecea prin centrul scândurilor ne vorbeşte despre dragoste, legătura desăvârşirii 

12. Temelia Exod 26,19 Sub cele douăzeci de scânduri să pui patruzeci de picioare din argint, câte două picioare sub fiecare scândură pentru cele două urechi ale ei. Psalm 89:14  Dreptatea şi judecata Sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia Sunt înaintea Feţei Tale. Nota. Trebuia să fie foarte solidă. Era din blocuri/piedestale mari de argint, cântărind cca 40 kg unul. Două piedestale erau puse sub fiecare scândură. Fiecare scândură avea la partea ei de jos două picioruşe, iar fiecare piedestal de argint avea o deschizătură. Fiecare picioruş se sprijinea pe acea deschizătură în argintul temeliei. Fiecare creştin e chemat să stea pe picioarele lui, bine înfipt în temelia veacurilor. 

13. Argintul temeliei Ex 30,16 Să ridici de la copiii lui Israel argintul pentru răscumpărare şi să-l întrebuinţezi pentru slujba cortului întâlnirii; aceasta va fi pentru copiii lui Israel o aducere aminte înaintea Domnului pentru răscumpărarea sufletelor lor . 1 Petru 1,18.19 căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Nota. Domnul spusese lui Moise că trebuie să numere poporul, toţi bărbaţii de la 20 la 50 de ani. Pentru fiecare bărbat cuprins în numărătoare trebuia să se plătească un preţ în argint. Banii pentru ispăşire. Temeliile cortului erau făcute din argintul acesta. Întreaga casă a lui Dumnezeu se întemeia pe preţul ispăşirii care a fost plătit. 

14. Culorile. Exod 25:4  pânze vopsite în albastru, purpuriu, cârmiziu, pânză din in subţire şi păr de capră… Apoc 19,8 i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.” (Inul subţire Sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) 1 Cor 15,47 Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Nota. Cele 4 culori ale perdelelor cortului: alb, albastru, purpuriu şi stacojiu. Diferite aspecte ale frumuseţii Lui.  Inul subţire alb. Vorbeşte despre curăţie şi dreptate. Albastru. E suficient să-ţi ridici ochiul spre cer. Hristos e numit Omul venit din cer, Domnul slavei.  Purpuriul şi stacojiul.  Purpura = stofă costisitoare purtată numai de împăraţi şi oameni bogaţi. Este în legătură cu gloria lui Dumnezeu ca Fiul al Omului, Domn al Domnilor şi Împărat al Împăraţilor. E o diferenţă între purpuriu şi stacojiu: în Scriptură, purpura este întâlnită aproape numai în afara ţării lui Israel, iar stacojiul numai în legătură cu Israel. 

15. Norul Exod 40,36 cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul de deasupra cortului. Psalm 32,8 „Eu-zice Domnul-te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” Nota.  Indica prezenţa lui Dumnezeu . Servea de călăuză pentru poporul lui Dumnezeu Azi nu avem un nor călăuzitor, dar avem Duhul Sfânt care locuieşte în noi. 

16. Intrare liberă Exod 26:36  La intrarea cortului să mai faci o perdea albastră, purpurie şi cărămizie, şi din in subţire răsucit Evrei 10,19 fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preaSfânt Nota.  În timpul Vechiului Legământ perdelele închideau intrarea în Sfânta şi în Sfânta Sfintelor. În Sfânta se permitea doar preoţilor să intre acolo. Iar în Sfânta Sfintelor doar Marelui Preot, odată pe an. În perioada Noului Legământ, „preoţii”lui Dumnezeu pot pătrunde mai departe, pot intra în locurile cereşti, în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu,  pentru a oferi jertfe de laudă şi adorare. 17.Învelitoarele acoperişului Exod 26:3  Cinci dintre aceste covoare să fie prinse împreună, iar celelalte cinci covoare să fie, de asemenea, prinse împreună. Efeseni 6:16  Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Nota. Cele 10 covoare. Ele formau acoperişul. Erau învelitoarele. Erau mai multe straturi. Asigurau separarea clădirii faţă de tot ce era în jur. Covoarele vorbesc despre separare. Separare de lume. A te separa ca creştin de lume nu înseamnă a fi sever faţă de necredincioşi, ci faţă de noi înşine în atitudinea pe care o avem faţă de rău.  Învelitoarea cea mai exterioară era făcută din piei de viţel de mare. Văzute din exterior, ele nu aveau nimic atrăgător. Un om neîntors la Dumnezeu nu poate preţui Persoana lui Isus. Învelitoarea rezistă la toate influenţele din afară. Aşa era Hristos: păcatul nu l-a putut străpunge.  18.Colaboratori Exod 31,2 Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, Iacov 1,5  Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Nota. Aşa e şi azi. Fiecare poate fi umplut cu Duhul Sfânt, fiecăruia i se poate da înţelepciune. Şi astfel pot fi de ajutor la clădirea casei lui Dumnezeu pe pământ Ce ţinem pentru noi înşine, în curând va trebui să lăsăm în urmă. Ce dăm Lui e un câştig. Femeile au participat şi ele; au brodat perdelele şi covoarele.A fost o muncă imensă.Unei femei nu i se îngăduia să facă un serviciu la templu. Dar Dumnezeu avea o lucrare pentru ele. Să pregătească învelitorile locuinţei Lui. Femeile credincioase răspund pentru aspectul exterior al poporului lui Dumnezeu. Ele trebuie să brodeze cu dragoste locuinţa lor. 

B. SFÂNTA

1. Sfeşnicul.  Exod 25, 31Să faci un sfeşnic din aur curat… Ioan 9,5 cât Sunt în lume, Sunt Lumina lumii.”

Nota. Sfeşnicul/Lumina simbolizează pe Hristos Lumina Lumii  

2. Sfeşnicul din aur bătut Exod 25,31 Să faci un sfeşnic din aur curat: sfeşnicul acesta să fie făcut din aur bătut… Evrei 11, 33  Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Nota. Sfeşnicul era din aur curat bătut cu ciocanul. Biserica a suferit loviturile potrivnicilor ei. Hristos a suferit şi El loviturile judecăţii lui Dumnezeu.  3. Şapte candele pline cu untdelemn Exod 27:20  Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline, fără drojdie, ca să ardă în candele necurmat. Zaharia 4, 2 .6   „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul din aur, şi deaspura lui un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele…  „Acesta este cuvântul Domnului…Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul. Nota. Cele 7 candele erau umplute cu untdelemn de măsline. Imagine a Duhului Sfânt 

4. Capul fitilului Lev 24:2  „Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neîncetat Mat 5:16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Nota. Capul ars al fitilului nu mai dădea lumină. Preotul trebuia să-i înlăture impurităţile. Un creştin a cărei viaţă este întinată de ceva nu poate răspândi lumină. Şi încă ceva: Lumina pe care o dăm nu trebuie să  vină asupra noastră nu trebuie să vină asupra  noastră, ci asupra Domnului.  

5. Masa pâinilor. Exod 25, 23. 30   Să faci o masă din lemn de salcîm.. Să pui pe masă pîinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat înaintea Mea. Ioan 6,41 … zisese: „Eu Sunt pâinea care s-a pogorât din cer.” Nota.  Erau 12 pâini, cf celor 12 seminţii. Masa simbolizează pe Hristos. Aşa cum masa purta pâinile, Hristos poartă poporul pe care Dumnezeu îl are azi. Cele 12 pâini reprezintă întreaga naţiune a lui Israel.  În jurul mesei era o margine de aur , un chenar de un lat de mână  ce servea la a împiedica pâinile să cadă sau să alunece de pe masă. Domnul Isus este asemenea acelei margini de aur. Marginea era de un lat de mână. Mâna Domnului ţine bine strânşi pe ai Săi.  Pâinea era mâncarea pentru preoţi. Pâinea vie coboară din cer. Studiul Cuvântului.  

6. Altarul de aur pentru tămâiere Exod 30, 1  Să faci apoi un altar pentru arderea tămâiei… Psalm 141,2 Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mânilor mele! Apoc 8,3 Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie. Nota 1. Numai tămâie plăcut mirositoare  putea fi arsă aici. Tămâia vorbeşte despre rugăciunile credincioşilor. Evrei 13,15. Totul se înalţă spre Dumnezeu, dar este adus pe altar. Este ca şi cum altarul le prezintă lui Dumnezeu. N-ar putea fi plăcute dacă s-ar duce la Dumnezeu direct de la noi. Hristos le curăţă şi le sfinţeşte. 1 Petru 2,5-9 . 

7. Podeaua. Matei 28,20 20   Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Nota. Era nisipul. Înseamnă că poporul lui Dumnezeu este în călătorie printr-un pustiu care nu are nimic să ofere vieţii celei noi a creştinului. În fiecare zi Dumnezeu e cu noi în pustie. 

8. Drugii 1 Cron 15:15  Fiii Leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului. 2 Cor 4:7  Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Nota.  Ei purtau  masa ( şi chivotul din sfânta sfintelor). Obiectele casei lui Dumnezeu trebuiau purtate. Ei transportau comori preţioase.  Noi creştinii de azi purtăm lucruri minunate. Arătăm altora cine este El. Dar facem aceasta? Sunt drugii pe umerii noştri? 

C.  SFÂNTA SFINTELOR

1. Chivotul “Acolo Mă voi întâlni cu tine: şi la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel.” (Exod 25, 22).  Apoc 11:19  Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Nota. Acoperişul acestui scrin era numit scaunul harului. În jurul acestui capac al milei era o coroană de aur la fel ca la altarul tămâierii. În chivotul acesta erau cele zece porunci scrise pe două table de piatră cu degetul lui Dumnezeu. Pentru un timp, cel puţin chivotul a cuprins şi cupa de aur cu mana şi toiagul lui Aron care înflorise. Evrei 9, 4. Scaunul îndurării acoperea chivotul. Acolo se afla tronul lui Dumnezeu. Era din aur curat. Tronul acesta trebuia să fie spre judecată. Legea pe care Israel a călcat-o era la picioarele Lui. 

2. Heruvimii. Exod 25:18  Să faci doi heruvimi din aur – să-i faci din aur bătut – la cele două capete ale capacului ispăşirii; Evrei 12:1  Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Nota. “Poziţia heruvimilor, cu feţele îndreptate unul către celălalt şi privind cu respect în jos, către chivot, reprezintă respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu, cât şi interesul lor faţă de planul de mântuire.” P. P. pag. 348. 

3. Legea / Cele 10 porunci . Deut 10,1.2 În vremea aceea, Domnul mi-a zis: „Taie două table din piatră ca cele dintâi, şi suie-te la Mine pe munte; fă şi un chivot din lemn.  Eu voi scrie pe aceste două table cuvintele care erau scrise pe tablele dintâi pe care le-ai sfărîmat, şi să le pui în chivot.” Psalm 40,8 vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. Apoc. 11, 19 Chivotul legământului Său Apoc. 15, 5 templul cortului mărturiei Nota 1. Toate serviciile sanctuarului evoluau în jurul Legii celor zece porunci scrise cu degetul Său şi păstrată în chivot în Sfânta Sfintelor, sub capacul ispăşirii. Îndepărtaţi Legea şi nu mai este nevoie de nici o ispăşire, căci fără lege nu este nici un păcat. Jertfele erau aduse când legea aceasta era călcată. “Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuiesc făcute… să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut.” (Lev. 4, 2. 3). În  ispăşire sunt necesare două lucruri: a) recunoaşterea pretenţiilor juste ale Legii b) o eliberare a păcătosului de sub puterea morţii, un schimb prin care o viaţă curată, fără păcat este schimbată cu o viaţă păcătoasă, mânjită, cea a păcătosului.

4. Vasul de aur cu mană. Exod 16:33  Şi Moise i-a zis lui Aaron: „Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană şi aşează-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.”. Ioan 6:51  Eu Sunt Pânea vie, care s-a pogorât din cer. Nota. Hristos este adevărata mană sau hrană în timpul călătoriei. Ea se găseşte aici ca să servească ca amintire a bucuriei ce am avut-o de la Isus. 

5. Toiagul înfrunzit Numeri 17:8  A doua zi, când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise, şi copsese migdale. 1 Cor 15:45   Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Nota. Aceasta ne vorbeşte despre o viaţă nouă după moarte.

D. PREOŢIA

1. Preoţii Exod 28, 1  Apropie de tine pe fratele tău Aaron şi pe fiii săi şi ia-i dintre copiii lui Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi Apoc 1,6 a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său 1 Petru 2,5. Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. 1 Petru 2,9Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui Nota 1. În serviciul preoţiei ies în evidenţă trei lucruri:  

A)  Mijlocirea. Păcătosul se putea apropia de Dumnezeu numai prin mijlocirea preoţiei. Scop: să-i imprime în minte faptul că avea nevoie de cineva care să mijlocească pentru el, de cineva care să intervină în favoarea lui. 

B) Împăcarea. Păcatul desparte de Dumnezeu. El îi ascunde faţa de noi şi nu ne ascultă. (Isaia 59, 2). Împăcarea era scopul jertfelor aduse zilnic în timpul anului. Prin ele se restabileau relaţiile prieteneşti între Dumnezeu şi om. 

C)  Sfinţirea. Mulţimea păcatelor din inimă creează distanţa de Dumnezeu. Sufletul pocăit putea să se apropie de altar. Preotul mijlocitor putea intra în locul sfânt. A ierta păcatul după ce a fost săvârşit este un lucru minunat; dar nu este suficient. “Du-te şi nu mai păcătui” este posibilitatea pe care ne-o oferă Evanghelia. Însă “a nu mai păcătui”, este sfinţire. Acesta este scopul final al mântuirii. Evanghelia nu este completă fără acesta. 

2. Marele Preot  Lev 21:10  Preotul care este mare preot între fraţii lui. Evrei 8,18:1  Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri Nota 1. Ocupa locul cel mai înalt în Israel. Era singurul care putea sluji în Ziua Ispăşirii, şi singurul care se putea arăta înaintea lui Dumnezeu în locul prea sfânt.  Era numit preotul uns. (Lev.  21, 10). Era simbolul întregii preoţii. În el se concentrau toate celelalte slujbe. În sanctuar el aducea jertfe zilnic. (Evrei 7, 27). El se îngrijea de candele şi le aprindea. (Lev. 24, 2-4). El ardea tămâia. (Exod 30, 7. 8). Preoţii erau doar ajutoarele lui. Ei puteau sluji la altar, puteau chiar intra în prima despărţitură, dar făcea lucrul acesta ca înlocuitor al lui. În slujba lui oficială nu era un oarecare muritor El era o instituţie, era un simbol; nu numai că reprezenta pe Israel, era întruparea lui Israel. “el îi purta în cele douăsprezece pietre preţioase, în pieptarul judecăţii pe inima sa: “purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel când se înfăţişa înaintea Domnului. (Exod 28, 30).  În felul acesta el purta pe umerii săi povara lui Israel. 

3. Hainele  Marelui Preot “Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu. Să facă fratelui tău Aron şi fiilor săi, veşminte sfinte ca să-mi împlinească slujba de preot.” (Exod 28, 4). Apoc 1, 13  Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu din aur.  Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă…

a) Efodul Exod 39,2Au făcut efodul din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi din in subţire răsucit. Evrei 4,15  Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.Nota. Veşmântul de deasupra. Broderia în cele 4 culori. Fire de aur erau ţesute prin el. Aurul aminteşte de gloria cerească. Isus e acum Mare Preot în ceruri 

b)Pietrele de pe umeri Exod 28:11  Pe cele două pietre să sapi numele fiilor lui Israel… să le legi într-o ferecătură din aur. Mat 18:12  Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită? Nota. Câte 6 nume sunt gravate pe fiecare piatră. Întreaga naţiune (6×2=12 seminţii) era purtată pe umerii Marelui Preot. Întocmai cum un Păstor îşi poartă mieii pe umăr pentru a-i duce acasă. 

c)Pieptarul.. Exod 28:15  Să faci apoi pieptarul judecăţii… Fapte 10,5.6 Trimite acum nişte oameni la Iope, şi chiamă pe Simon, zis şi Petru.  El găzduieşte la un om, numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.”Nota. Era u pătrat brodat şi el cu aur. Pe el erau 12 pietre preţioase diferite, aşezate în aur, cu numele celor 12 seminţii gravate pe ele (nu pot fi şterse), fiecare nume pe o piatră distinctă. Isus ne cunoaşte pe nume. Ne socoteşte o piatră preţioasă. Ne poartă lângă inima Lui plină de dragoste. În pieptar pe inima lui care înfăţişa sediul afecţiunii şi al iubirii – tronul  milei, purta pe Israel

d)Urim şi Tumim Exod 28, 30  Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, care să fie pe inima lui Aaron, când se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel, Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel, când se va înfăţişa înaintea Domnului. Mat 7:7  Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Nota. Pieptarul era de două ori îndoit , pentru că ceva era ascuns înăuntru: Urim şi Tumim. Se poate ca şi acestea să fi fost pietre preţioase. Numele lor înseamnă : Lumini şi Desăvârşiri . Când cineva trebuia să ia o hotărâre importantă, dar nu ştia exact ce dorea Dumnezeu, se ducea la Marele Preot. Prin Urim şi Tumim, acesta îi spunea voia Domnului. 1 Sam 30,7.8; Num 27,21. Noi azi avem un Mare Preot pe care după ce Îl întrebăm în rugăciune,  trebuie să aşteptăm liniştiţi răspunsul Său. În Urim şi Tumim adică – lumină şi desăvârşire el purta judecata lui Israel pe inima sa.

e)Turbanul Exodus 28:36  Să faci şi o tablă din aur curat şi să sapi pe ea, cum se sapă pe o pecete: „Sfinţenie Domnului.” Luca 1:35  … Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Nota. Pe fruntea Marelui Preot, ataşată de turban, era placa de aur pe care erau gravate cuvintele: „Sfinţenie Domnului”. Poporul lui Dumnezeu în sine nu avea vreo demnitate. Dar Dumnezeu vedea placa de aur şi în felul acesta poporul era sfinţit. Şi azi. Poporul lui Dumnezeu este primit şi sfinţit numai prin Marele Preot, Isus. În coroana de pe mitră pe care era săpat “Sfinţenie Domnului”, el purta “fărădelegile săvârşite de poporul lui Israel când îşi aduc toate darurile sfinte, “şi aceasta pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui.” (vers. 36, 38).

f) Brâul Exod 39, 5 Brâul era de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins de el… Apoc 1,13 Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu din aur. Nota. Brâul marelui preot era lucrat din aur, albastru, purpuriu şi cărămiziu la fel ca efodul. Era aşezat în jurul mantiei efodului şi slujea să ţină veşmintele la locul lor. 

4. Leviţii Numeri 3, 45 Ia pe Leviţi în locul întâilor născuţi din copiii lui Israel şi vitele leviţilor în locul vitelor lor; şi Leviţii vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul. 1 Cor 12:4  Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh…Nota1.  Dumnezeu cruţase cu îndurare pe întâii născuţi din Israel; totuşi omorâse pe cei ai Egiptului. Pentru acest motiv Dumnezeu pretindea ca fiind ai Săi pe toţi întâii născuţi de parte bărbătească din oameni şi din animale. Legea întâiului născut a fost ulterior modificată din cauza depărtării lui Israel de Dumnezeu când au dansat şi s-au închinat viţelului de aur. Datorită faptului că seminţia lui Levi a răspuns chemării lui Dumnezeu la consacrare, Domnul i-a ales în locul întâilor născuţi. 

5. Consacrarea preoţilor: 

a) Spălarea “Să aduci apoi pe Aaron şi fiii lui la uşa cortului întâlnirii şi să-i speli cu apă.  Exod 29, 4 ; Matei 3, 16 De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Nota 1 . Preoţii nu se spălau singuri. Acesta fiind un gest simbolic, un simbol al renaşterii, ei nu se puteau spăla singuri. Dumnezeu i-a învăţat că, curăţia pe care El o cerea nu era ceva ce ei şi-o puteau procura. Altcineva trebuia să le-o ofere. Aici este vorba de o curăţire spirituală.  

b)Investitura. “Să iei veşmintele: să îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu efodul şi cu pieptarul şi să-l încingi cu brâul efodului. Să-i pui mitra pe cap şi pe mitră să-i pui tabla sfinţeniei.” (Exod 29, 5. 6) “….m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii…” (Isaia 61, 10). Nota. Aaron nu s-a îmbrăcat singur cu hainele. Altcineva trebuia să-l îmbrace cu ele. Întrucât acestea reprezentau un simbol al îndreptăţirii, nu putea să se îmbrace singur. Dumnezeu face totul. Tot ce trebuie să facă omul este să se supună. Dumnezeu curăţă şi tot Dumnezeu îmbracă. Tot ceea ce cere Dumnezeu de la noi este să nu lepădăm hainele date de el, aşa cum a făcut omul din parabolă.  

c)Ungerea lui Aaron. Lev. 8, 12 Din undelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron şi l-a uns ca să-l sfinţească.  Psalmi 133, 2 Este ca undelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui. Isaia 61, 1 M-a uns să duc veşti bune celor nevoiaşi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor de război slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea  Nota. Aşa cum investitura lui Aaron era o recunoaştere înaintea poporului a poziţiei oficiale pe care avea să o poarte, ungerea mai însemna şi primirea de către Dumnezeu pentru slujba sfântă precum şi destoinicia lui Aaron.  Ungerea cu ulei sfânt a lui Aaron este o exemplificare a revărsării supraabundentă a Duhului Sfânt asupra lui Isus.  

d)Sacrificarea  berbecului Lev. 8, 18 A apropiat apoi berbecul pentru arderea-de-tot; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul berbecelui. 1 Petru 5:7  Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. Nota. Ultimul act în consacrare. Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul berbecelui . Moise a luat din sânge şi l-a pus pe vârful urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă şi pe degetul cel mare de la piciorul drept.  Mâncarea cărnii berbecelui de consacrare trebuia  să-i “consacre şi să-i sfinţească”. 

e)Ungerea urechii Leviticus 8:23  Moise a junghiat berbecul, a luat din sângele lui, şi a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron… Filipeni 2, 8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Nota. Moise a  dat a se înţelege că el trebuia să asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să-şi astupe urechea la rele. “Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1Sam. 15, 22). Hristos a fost ascultător până la moarte. Urechile noastre trebuie să fie consacrate slujirii lui Dumnezeu. 

f)Ungerea degetului  mare al mâinii drepte  Leviticus 8:23  Moise a junghiat berbecul, a luat din sângele lui, şi a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mânii drepte… “Iată-Mă… vin să fac voia Ta Dumnezeule!” (Evrei10, 7). Nota.  Aceasta însemna că Aaron trebuia să săvârşească dreptatea. Ungerea mâinii cu sânge însemna consacrarea vieţii şi slujbei către Dumnezeu – o dedicare deplină.  

g)Ungerea degetului  mare al piciorului Lev 8:23  Moise a junghiat berbecul,  a luat din sângele lui, şi a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mânii drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul lui cel drept. Psalm 119:35  Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea. Nota. Avea o însemnătate asemănătoare. Înseamnă a umbla pe căile drepte, a alerga acolo unde este trimis de Dumnezeu, a sta pentru adevăr şi dreptate. Înseamnă a păşi pe cărarea ascultării, având paşii îndrumaţi de Dumnezeu. Fiecare putere a corpului trebuie să fie consacrată lui Dumnezeu şi servirii Lui. Nimeni nu trebuie să se înscrie cu uşurătate în lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta aduce cu sine răspunderea de a lucra ca mijlocitor între Dumnezeu şi om.

E. INAUGURAREA SANCTUARULUI 

1. Ungerea Cortului. Exod 30, 26. 27 Moise a luat undelemnul pentru ungere , a uns sfântul locaş şi toate lucrurile care erau în el şi le-a sfinţit. … Dan 9, 24  Şaptezeci de săptămâni au fost Hotărâte …până la ungerea Sfântului sfinţilor. Nota. Ungerea aceasta cuprindea toate lucrurile, atât din Sfânta cât şi din Sfânta Sfintelor. Au fost cuprinse atât Sfânta cât şi Sfânta Sfintelor.  Ungerea cu undelemn era o preînchipuire a umplerii cu Duhul lui Dumnezeu. Belşugul de undelemn folosit în cazul lui Aron, “se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui”, este un simbol al plinătăţii Duhului pe care Dumnezeu îl revarsă asupra bisericii Sale.  

2. Sacrificarea  viţelului Lev. 8, 14. 15… viţelul… Moise l-a junghiat, a luat sânge şi a uns cu degetul coarnele altarului de jur împrejur şi a curăţit altarul; celălalt sânge l-a turnat la picioarele altarului şi l-a sfinţit astfel făcând ispăşire pentru el.  1 Ioan  1:7  … sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Nota. Această jertfă nu era pentru Aaron şi fiii lui. Era pentru altar. Până aici nu se adusese jertfe pe el. Dar pentru ca împăcarea să poată fi făcută pe el era nevoie să fie curăţit şi sfinţit. Această jertfă pentru păcat nu transfera păcatul asupra altarului aşa cum se întâmpla în alte ocazii. Ea curăţa altarul nu de un păcat anume, ci de păcat în general.

F. SERVICIUL  ZILNIC

1. Jertfe de natură generală Evrei 9,6 Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului. 

Nota 1. Serviciul zilnic cuprindea aducerea mielului pe altarul arderilor de tot în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Sângele jertfei nu era dus totdeauna în Sfânta pentru a fi stropit acolo în faţa perdelei. 

Nota 2. Sîngele jertfei pentru păcat era folosit în una din cele două căi: a) Dacă era dus în Sfînta, el era stropit înaintea perdelei dinăuntru şi aşezat pe coarnele altarului tămîierii (Levitic 4,6.7.17.18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci el era aşezat pe coarnele altarului arderii de tot ce se afla în curte (Lev. 4, 25.30). În cazul acesta, preotul mînca o parte a cărnii jertfei aduse (Lev. 6,25.26.30). Şi într-un caz şi în altul, participanţii înţelegeau că păcatele lor şi răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului şi asupra preoţiei lui.„

2. Arderile de tot Leviticus 1:13  … Aceasta este o ardere de tot… Nota 1. “Olah”  (ebr) = arderile de tot. Înseamnă “ceea ce se urcă sau se înalţă”.  În cazul arderilor de tot, întregul animal era mistuit de foc. Se “înălţa” la Dumnezeu ca un miros bine plăcut. Însemna o consacrare deplină. Nimic nu era reţinut. Totul era dat Lui Dumnezeu. (Lev. 1, 9; 13, 17). Arderea de tot era plănuită de Dumnezeu deoarece descoperea în inima omului dorinţa de a se preda cu totul lui Dumnezeu.  

3. Jertfe de mâncare Lev 2:4  Dacă vei aduce ca jertfă de mâncare un dar din ceea ce se coace în cuptor, să aduci nişte turte…Nota 1.  „Minchah” (ebr).= jertfă de mâncare.  Însemnează un dar făcut altcuiva, de obicei mai pe sus de el. Cain şi Abel au adus jertfele lor lui Dumnezeu (Geneza 4, 3. 4). Ei au adus o minchah. Erau aduse de obicei din produsele vegetale:  făină, undelemn, grâu sau cereale, vin , sare, tămâie. Când erau înfăţişate Domnului, o parte erau arse ca amintire pe altar, ca un miros plăcut Domnului iar restul era al preotului. “Acesta este un lucru prea sfânt între jertfele de mâncare, mistuite de foc înaintea Domnului.” (Lev. 2, 3). Jertfa de mâncare însemna supunere şi dependenţă;  era o recunoaştere a suveranităţii şi a stării de administrator, a dependenţei de cineva superior. Ele erau un act omagial faţă de Dumnezeu, o dovadă de supunere şi ascultare. Lecţia era: Dumnezeu era Acela care întreţine viaţa, că ei depindeau de El în ce priveşte hrana cea de toate zilele şi că înainte de a avea parte de belşugul vieţii, trebuia să-L recunoască pe El ca dătător a toate. Această recunoaştere a lui Dumnezeu ca dătător al bunurilor trecătoare ar fi dus fără îndoială mintea lor la izvorul tuturor bunurilor spirituale. Noul Testament descoperă izvorul acesta ca fiind “Pâinea trimisă din cer care dă viaţă lumii.” (Ioan 6. 33). . 

4. Jertfe de împăcare Lev. 22, 21 Dacă un om aduce Domnului din boi sau din oi o jertfă de mulţumire, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bună voie … Nota 1. Jertfa de împăcare = “a îndrepta, a împlini ce lipseşte, a da o răsplată.” Arată o stare de lucruri în care neînţelegerile au fost date la o parte iar greşelile au fost îndreptate şi în care domnesc sentimentele cele bune. Jertfele de împăcare erau aduse ori de câte ori era prilejul să se dea pe faţă mulţumirea şi bucuria.. Ele erau din partea aducătorului un prilej de exprimare a păcii dintre el şi Dumnezeu şi a recunoştinţei lui faţă de El, datorită multelor Lui binecuvântări. Jertfele de împăcare erau jertfe de împărtăşire; oamenii şi Domnul luau loc la aceeaşi masă; o ocazie fericită, la care toţi se   u n e a u . Nu era un prilej de împăcare, ci mai degrabă o serbare pentru pacea care domnea.

5. Jertfe pentru păcat  Num 15:27  Dacă unul singur a păcătuit fără voie, să aducă o capră de un an ca jertfă pentru păcat.

Nota 1. „Chattath” (ebr)  = jertfele pentru păcat  Erau de folos numai pentru păcatele din neştiinţă. (Lev. 4, 2.13.22.27). Ele cuprindeau păcatele din greşeală, din nepricepere, din grabă, de care păcătosul nu-şi da seama la data săvârşirii, dar care după aceea au ajuns să fie cunoscute. Ele nu cuprindeau păcatele săvârşite cu bună ştiinţă, cu pricepere şi stăruinţă. Când Israelul a păcătuit cu bună ştiinţă, ca la închinarea înaintea viţelului de aur şi cu dispreţ au lepădat mila lui Dumnezeu când i-a chemat Moise să se întoarcă, pedeapsa a venit. “Aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor.” (Exod 32, 28). 

6. Jertfe pentru păcat şi vină Leviticus 5:6  Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut… o oaie …

Nota 1. Cu privire la păcatele săvârşite cu bună ştiinţă sau din îngâmfare, legea spune: “Dar dacă cineva, fie băştinaş, fie străin păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit cuvântul Domnului şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.” (Num. 15, 30. 31). La legea aceasta sunt unele excepţii, expuse de jertfele pentru vinovăţie.

G. SERVICIUL ANUAL

1. Ziua Ispăşirii Leviticul 16 Evrei 9,7 Dar în partea a doua intră numai marele preot, odată pe an, şi nu fără sânge pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului.  Nota 1. Necurăţia era îndepărtată de pe lucruri şi necurăţia era îndepărtată de la oameni. Ceea ce necurăţea sanctuarul şi altarul erau păcatele lui Israel. Necurăţirea aceasta se producea în decursul anului prin slujba zilnică. Slujbele din Ziua Ispăşirii aveau rostul de a termina cu toate aceste păcate şi să cureţe atât sanctuarul, preoţimea cât şi poporul. În clipa în care se ivea Ziua Ispăşirii, oricare vinovat avea prilejul să arate că era tot de aceeaşi părere şi că dorea iertarea. Dacă lucrurile erau astfel, păcatul era şters şi era curăţit cu desăvârşire. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9). Nu numai iertaţi, ci şi curăţiţi! În sanctuar nu se păstrau cărţi. Dar se găsea acolo o însemnare a păcatelor. Fiecare picătură de sânge pe altarul arderilor de tot stropită la slujba de dimineaţă şi la cea de seară era un raport al păcatelor săvârşite.  În Ziua Ispăşirii păcatele celor care primiseră iertare, erau şterse. Ceilalţi erau “tăiaţi”. În felul acesta sanctuarul era curăţit de raportul păcatelor adunate în cursul anului. Curăţirea aceasta a raportului aduce după sine curăţirea poporului ale căror păcate fuseseră iertate. Păcatele erau şterse. Ele nu mai rămâneau ca mărturie împotriva poporului. Ispăşirea avusese loc şi poporul nu  mai era sub condamnare. Erau curăţiţi, liberi, fericiţi. Nici chiar raportul nu mai exista.

H. Țapul Azazel

“Când se va isprăvi de făcut ispăşire pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările de lege cu care au păcătuit ei: să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiu. În pustie să-i dea drumul.” (Lev. 16,20-22); Apoc 20,1.2 Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

Nota 1.  Problema. Pe cine sau ce reprezintă ţapul de trimis? Care este importanţa lui în serviciile Zilei Ispăşirii? Dificultate (aparentă) :  Dacă Azazel înseamnă “Un duh rău”, Satana, cum poate el să facă ispăşirea? Fără îndoială se poate spune că ispăşirea nu poate fi făcută cu un ţap care reprezintă pe Satana. 

Nota 2. După ce termina ispăşirea cu ţapul pentru Domnul (Primul ţap reprezintă pe Domnul Hristos), după ce se făcea împăcarea şi curăţirea pentru Sanctuar şi altar, se aducea ţapul pentru Azazel. Unul din ţapi este pentru Domnul, iar celălalt trebuie să fie tot pentru o fiinţă personală. Mai mult, întrucât este evident că cei doi ţapi sunt în opoziţie : nu poate fi altul decât Satana.  Trebuie luat seama:  preotul sfârşise împăcarea; Sanctuarul şi altarul fuseseră curăţite; ispăşirea fusese făcută; se sfârşise curăţirea; apoi, şi numai în clipa aceasta se arăta şi ţapul pentru Azazel în rolul lui special. Ţapul pentru Azazel nu are nici o parte în ea. S-ar putea obiecta că deoarece se aşează pe capul ţapului pentru Azazel nelegiuirea copiilor lui Israel, argumentul nu stă. 

Nota 3. Principiul răspunderii împărţite . Răspunderea pentru păcat rareori poate fi pusă numai pe seama unei persoane. De obicei este împărţită. Acest lucru este adevărat pentru toate păcatele cu excepţia păcatelor personale ale lui Satana. “Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44).  Răspunderea Satanei se întinde dincolo de păcatele personale până la păcatele pe care a învăţat pe alţii să le comită.  Pentru că Satana este primul răspunzător pentru păcatele tuturor oamenilor, aceste păcate trebuie aşezate în final asupra lui şi el trebuie să suporte pedeapsa meritată. Această pedeapsă nu este ispăşitoare; nu este nici înlocuitoare doar în sensul că un criminal ispăşeşte pentru păcatele lui fiind spânzurat. El suferă pur şi simplu pentru păcatele proprii şi pentru influenţa prin care face pe alţii să păcătuiască.  Satana trebuie să poarte vinovăţia tuturor păcatelor pe care el a provocat poporul lui Dumnezeu să le comită.  Satana va fi pedepsit pentru partea lui la păcatele celor nepocăiţi ca şi pentru partea lui la păcatele celor drepţi. 

Nota 4. Când sfinţii păcătuiesc. Adevăratul creştin nu doreşte să păcătuiască. El are scârbă de păcat. Dar Satana îl ispiteşte. De o mie de ori omul se împotriveşte şi de o mie de ori Satana vine iarăşi. În cele din urmă omul cedează; păcătuieşte. Dar curând se pocăieşte, cere iertare. Păcatul fusese înscris în cer. Acum se scrie iertarea în dreptul lui. Omul este fericit. Este iertat. Domnul a fost milostiv cu el. Omul şi-a pus păcatul asupra Marelui Purtător de păcate care îl ia asupra Sa, plăteşte preţul şi suferă pedeapsa meritată de păcătos. Apoi vine judecata. Păcatul este şters. Raportul omului este curat. Dar cum stau lucrurile cu partea lui Satana la păcat? S-a făcut ispăşire şi pentru aceasta? Nu s-a făcut. Satana trebuie să facă ispăşire cu însăşi viaţa sa. Satana a creat împrejurările care îl fac mai vinovat decât pe păcătos. Dacă majoritatea bărbaţilor şi a femeilor se pot pocăi, vina Satanei rămâne. La judecată el va fi acuzat de păcatele pe care nu le-a comis personal, dar la care a fost desigur părtaş. Aceste păcate vor fi puse asupra lui şi trebuie să poarte răspunderea pentru ele. Totuşi,  nu ar fi drept să acuzăm numai pe Satana pentru păcatele noastre.  Unii oameni au ajuns la starea că le place păcatul, iar Satana aproape că nu mai are nevoie să-i îndrume. Chiar dacă Satana trebuie să poarte răspunderea cea mai mare, şi oamenii trebuie să poarte răspunderea. 

Nota 5. Când la Ziua Ispăşirii, celor credincioşi li se ştergeau păcatele, lucrul acesta se făcea pentru că se făcuse mai înainte pocăinţă pentru ele şi se obţinuse iertare. Partea lor la fiecare păcat fusese ispăşită, dar partea lui Satana, nu. El nu se pocăise; nu mărturisise; el nu aşezase prin credinţă păcatul său asupra marelui Purtător al păcatelor. De aceea trebuia să-şi poarte el păcatele. Şi în felul acesta păcatele lui Israel pe care el îi ispitise să le facă, erau aşezate asupra lui. Dar aceasta nu este ispăşire cu sânge. Nici o picătură de sânge nu se varsă. Ţapul face ispăşire pentru păcat numai în felul în care criminalul ispăşeşte păcatul său, suferind pedeapsa prescrisă de lege.  De aceea noi credem că Azazel reprezintă pe Satana şi ca atare el nu are nici o parte la ispăşirea făcută de Domnul Hristos. Ţapul cel dintâi reprezintă pe Domnul Hristos. Sângele lui este vărsat şi prin mijlocirea lui Sanctuarul este curăţit. Ţapul pentru Azazel nu se arată până nu s-a făcut şi nu s-a încheiat lucrarea aceasta. Aceasta nu atinge şi nu influenţează în nici un fel ispăşirea gata făcută. Domnul Hristos a făcut o lucrare întreagă şi nu are nevoie de ajutorul lui Satana. Ţapul pentru Azazel face ispăşire pentru propriile sale păcate şi pentru partea sa în păcatele acelora pe care el i-a făcut să le săvârşească; sfinţii nu sunt datori lui cu nimic. Ca Miel al lui Dumnezeu, Hristos a purtat păcatele lumii. (Ioan 3, 16). Toate păcatele acumulate ale oamenilor au fost aşezate asupra Lui. El este “Mântuitorul tuturor oamenilor, în special al celor care cred.” (1 Timotei 4, 10).   Lui Satana nu-i este îngăduit să-L ajute pe Domnul Hristos în purtarea păcatelor pentru ispăşire şi nici să-L ajute în măsurile finale pentru păcatele pe care cei neprihăniţi le-au pus prin credinţă asupra Mielului lui Dumnezeu şi pentru care El a suferit şi a murit. El trebuie să calce în teasc singur şi lui Satana nu i se îngăduie să-L ajute în nici un fel. Satana nu scapă  de pedeapsă pentru că păcătosul se pocăieşte. Vina lui  nu este diminuată prin schimbarea inimii omului . El trebuie să sufere pentru partea lui în ispitirea păcătosului şi ducerea lui în păcat. Satana suferă pentru păcatele lui, acelea pe care el personal le-a comis şi acelea pe care i-a provocat pe alţii să le comită. Păcatele care sunt puse pe capul ţapului, nu sunt păcate ispăşite, albe, anulate, inexistente: sunt partea Satanei în toate aceste păcate, parte pentru care n-a fost făcută nici o ispăşire şi care nu fuseseră puse asupra ţapului pentru Domnul. Domnul Hristos poartă şi anulează în trupul Lui toate păcatele mărturisite ale poporului Său; păcătosul nepocăit care nu primeşte pe Domnul Hristos ca purtător al lui de păcate, îşi poartă singur păcatele; Satana îşi poartă păcatele lui plus gravitatea teribilă a vinovăţiei tuturor păcatelor pe care a provocat pe alţii să le comită. Dacă la acestea adăugăm păcatele îngerilor care au căzut, avem rezolvarea completă şi dreaptă pentru toate păcatele din această lume şi din univers. 

Nota 6. Ţapul de trimes lua toate păcatele care nu fuseseră prevăzute în moartea ca jertfă a ţapului pentru Domnul. Apoi era trimes în pustie. Când vedeau ţapul fiind îndepărtat nu într-un marş triumfal condus de marele preot, ci într-o procesiune tristă condus de un om rânduit pentru aceasta, vedeau în imaginaţie nu numai soarta lui Satana, ci şi a tuturor acelora care se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ţapul purtător de păcate era condus la nimicire departe şi tot mai departe de casa Domnului şi de adunarea lui Israel, să piară singur în pustie departe de tabăra lui Dumnezeu. Aşa cum un criminal este dus la spânzurătoare, tot aşa ţapul cu o funie de gât este dus la nimicire. După cum el ispăşea ca un criminal pentru nelegiuirea lui, la fel ţapul ispăşea – nu o ispăşire spre mântuire , ci o ispăşire pentru moarte. Ziua judecăţii finale include nu numai ştergerea păcatelor celor neprihăniţi, ci şi eradicarea păcatului din univers. El include aşezarea pe capul Satanei a tuturor păcatelor pentru care el este răspunzător şi “tăierea” tuturor acelora care nu şi-au umilit sufletele. (Lev. 16, 20-22;23. 29). Simbolul nu corespunde în totul realităţii. La sfârşitul pământului nelegiuiţii vor fi nimiciţi. Lucrul acesta nu se petrecea în Israel. Ei erau “tăiaţi”. 

Nota 7. În sumar, dacă Azazel reprezintă pe Satana, cum pot Scripturile (vezi Lev. 16, 10) să-l implice în ispăşire? După cum marele preot, după ce făcea curăţirea sanctuarului, aşeza păcatele asupra lui Azazel, care era pentru totdeauna îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, tot astfel Hristos, după ce va curăţi Sanctuarul ceresc, va aşeza păcatele mărturisite şi iertate ale poporului Său asupra lui Satana, care va fi apoi îndepărtat pentru totdeauna dintre cei mîntuiţi. „Cît de potrivit este faptul ca actul de încheiere al dramei tratării păcatului de către Dumnezeu să fie o întoarcere asupra capului lui Satana a tuturor păcatelor şi a vinovăţiei ce, pornind la origine de la el, a adus o astfel de tragedie asupra vieţii acelora care sînt eliberaţi acum de păcat prin sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. În felul acesta, ciclul este complet, iar drama s-a sfîrşit. Numai cînd Satana, instigatorul oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, atunci se poate în adevăr spune că păcatul este pentru totdeauna şters din Universul lui Dumnezeu. În acest sens, putem înţelege că ţapul de trimis are o parte în ‘ispăşire’ (Lev. 16, 10). Odată cu mîntuirea celor neprihăniţi, cei răi vor fi îndepărtaţi iar, Satana nemaiexistînd, Universul va fi din nou într-o stare de perfectă armonie, aşa cum a fost la început, mai înainte de pătrunderea păcatului” (Comentariul Biblic A.Z.Ş., vol.1, ed. rev., pag. 778).

I. SĂRBĂTORILE  ŞI ADUNĂRILE SFINTE

Nota.  Leviticul 23  raportează 7 adunări şi sărbători sfinte poruncite de Domnul. Trei din ele sunt sărbătorile cele mari anuale: paştele, cincizecimea şi sărbătoarea corturilor. (Deut. 16, 16. Exod 23, 17. 34, 23). Cele două cuvinte folosite pentru a numi “sărbătorile” şi “ adunările sfinte” se deosebesc foarte mult în înţelesul lor. Hag care corespunde mai ales celor trei sărbători mai sus amintite, înseamnă :  “Un prilej de veselie, serbare, sărbătoare.” Mo’ed se referă mai ales la date fixe, zile rânduite, adunări sfinte, sau întruniri solemne. Un exemplu de Mo’ed ar fi Ziua Ispăşirii (Lev. 23, 26-32).  În afară de Paşti, Cincizecime, sărbătoarea corturilor şi Ziua Ispăşirii, mai erau trei şi anume: Sărbătoarea trâmbiţelor, care avea loc în ziua întâia a lunii a şaptea, sărbătoarea azimilor, şi sărbătoarea celor dintâi roade (Lev. 23, 24;6, 9-14;Exod 12, 17;Numeri 28, 17). Pe ele le aşezăm în rândul celor şapte sărbători ale Domnului. Paştele se ţinea în ziua a patrusprezecea a lunii întâi, sărbătoarea azimilor începea în ziua cincisprezecea a aceleiaşi luni, iar cele dintâi roade erau legănate în ziua a şaptesprezecea. (Lev. 23, 5. 11). Cele dintâi sărbători cădeau în prima lună a anului. Ultimele trei sărbători cădeau în luna a şaptea: Sărbătoarea trâmbiţelor în ziua întâi, Ziua Ispăşirii în ziua a zecea, iar sărbătoarea corturilor în ziua a cincisprezecea (vers. 24. 37. 39). Sărbătoarea Cincizecimii cădea între aceste două grupe la cincizeci de zile “a doua zi după Sabat” ceea ce înseamnă a şasesprezecea zi a lunii Abib, luna întâia. Aceasta făcea ca Cincizecimea să cadă în partea de la urmă a lunii a treia a calendarului iudaic, cum ar fi prin mai, iunie la noi (vers. 15. 16).

1.Paştele (+Azimile + Primele roade) Lev 23:5  În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului.

Nota 1.  Paştele a fost instituit ca aducere aminte a liberării lui Israel din robia egipteană.  (Exod 12, 1-7). Noul Testament face din el şi un mijloc de a privi în viitor. “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.” (1 Cor. 5, 7). La răstignire n-a fost zdrobit nici un os al Domnului Hristos. (Ioan 19, 36). Nici un os al mielului pascal nu trebuia să fie zdrobit (Exod 12, 46; Numeri 9, 12). Paştele era junghiat în a patrusprezecea zi a lunii Abib şi era mâncat în aceeaşi noapte. (Exod 12, 6. 10). Domnul Hristos a murit în timpul Paştelui. (Ioan 19. 14). Stropirea sângelui însemna o “trecere peste” din milă, o eliberare de la moarte. (Exod 12. 13). Tot astfel prin sângele Lui, a fost “ o trecere peste” a păcatelor săvârşite în vremile trecute. (Rom. 3, 25). Jertfa pascală era un miel. (Exod 12, 3). Şi Hristos a fost “Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29).  Mielul trebuia să fie fără cusur. (Exod 12, 5). Şi Domnul Hristos a fost fără cusur. (1 Petru 1, 19). Carnea mielului trebuia să fie consumată. (Exod 12, 7). La fel şi noi trebuie să ne împărtăşim din trupul Lui. (Ioan 6, 51). Moartea mielului nu era îndestulătoare pentru a asigura mântuirea. Sângele trebuia stropit pe uşiorii uşii. Trebuia să aibă loc o aplicaţie individuală a jertfei. “Luaţi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, să ungeţi pragul de sus, şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină.” (Exod 12, 22). Carnea trebuia să fie mâncată în anumite condiţii. “Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci sunt paştele Domnului.” (Exod 12, 11). Tot ce era cu aluat trebuia să fie îndepărtat. “Oricine va mânca pâine dospită va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş.” (vers. 19).  Paştele este un simbol al morţii Domnului Hristos. El este Paştele nostru. (1Cor. 5, 7). Pe cruce El a murit pentru noi.  Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic să nu rămână până dimineaţa. Tot ce rămânea din părţile acestea şi nu putea să fie mâncat, trebuia să fie ars cu foc (vers. 10. 46). Aceasta  preînchipuie  o întreagă asimilare a Aceluia pe care îl reprezenta mielul,  o întreagă identificare a Domnului Hristos cu credinciosul. Înseamnă primirea plinătăţii lui Dumnezeu.  Aluatul trebuia să fie exclus cu totul . Aluatul reprezintă răutatea şi nelegiuirea. (1 Cor. 5. 8). Reprezintă învăţătura mincinoasă aşa cum se dă pe faţă în învăţătura fariseilor, saducheilor şi irodienilor. (Matei 16, 6. Marcu 8, 15). 

Nota 2.  Corespunzător Paştelor în Noul Testament se află cina Domnului, serviciul împărtăşaniei (1 Cor. 11, 26).  În ziua a patrusprezecea a lunii iudaice, chiar în ziua şi în luna în care timp de patrusprezece veacuri, fusese junghiat mielul pascal, Domnul Hristos, mâncând acest miel împreună cu ucenicii Săi, a instituit sărbătoarea care trebuie să comemoreze propria Sa moarte, ca Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. În aceeaşi noapte El a fost prins de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit şi apoi ucis. Iar ca realitate a snopului legănat, Domnul a fost înviat din mormânt a treia zi “ca pârga celor care au adormit”.  Înfăţişarea celor dintâi roade făcea parte din sărbătoarea zilelor azimilor. Înfăţişarea va avea loc “a doua zi după Sabat,” a şasesprezecea zi a lunii Abib. (Lev. 23, 11). Ziua aceasta nu era o zi de adunare sfântă, şi nici o zi de Sabat. Cu toate acestea se săvârşea în ea o lucrare însemnată.   Sângele mielului a salvat pe Israelul din vechime de îngerul pierzător. Sângele Domnului Hristos aduce acum împăcarea.  Paştele era un simbol al împărtăşirii. Mâncarea mielului pascal aducea laolaltă familiile şi vecinii. Era o masă obştească preînchipuind liberarea.

Nota 3. În a patrusprezecea zi a lunii Abib urma jertfa celor dintâi roade. Mielul  murea în ziua a-14-a lui Abib. În ziua a-16-a, “a doua zi după Sabat”, cele dintâi roade, care fuseseră tăiate mai înainte, erau prezentate înaintea Domnului. Domnul Hristos a murit vineri seara; El S-a odihnit în mormânt în ziua Sabatului. A doua zi după Sabat, Hristos ca cel dintâi rod a înviat şi S-a înfăţişat Domnului pentru a fi primit.  Când Domnul Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, a fost nevoie să se urce la Tatăl, să audă că jertfa Lui a fost primită. Învierea avusese loc. Cel dintâi lucru pe care-L avea de făcut Domnul Hristos era să se înfăţişeze înaintea Tatălui şi să audă de la El cuvintele scumpe că moartea Lui nu fusese în zadar, şi că sacrificiul fusese primit ca fiind mai mult decât îndestulător. De aceea Isus a refuzat să primească închinarea celor ai Săi;  până nu primise asigurarea că ispăşirea Lui era primită de Tatăl.“Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era realitatea snopului legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua când snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. 

2. Cincizecimea Numeri 28:26  În ziua celor dintâi roade, când veţi aduce Domnului un dar de mâncare, la sărbătoarea încheierii săptămânilor (Cincizecimea), să aveţi o adunare Sfântă…

Nota 1. Cincizecimea cădea la cincizeci de zile după înfăţişarea snopului de legănat, în ziua 16 Abib. “Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii, şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul.” (Lev. 23, 16. 17).  Cincizecimea cădea la sfârşitul secerişului tuturor cerealelor,  şi reprezenta recunoaşterea plină de bucurie din partea lui Israel că ei depind de Dătătorul oricărui bun.nLa Cincizecime trebuia să se înfăţişeze două pâini legănate “coapte cu aluat.” (vers. 17). Snopul legănat era cel dintâi rod “Hristos.” El era fără păcat. Pâinea nu este o creaţiune directă a lui Dumnezeu. În parte este lucrarea omului. Este nedesăvârşită, este amestecată cu aluat. Dar este primită. Cincizecimea simbolizează revărsarea Duhului Sfânt. După cum pâinile legănate erau aduse la cincizeci de zile după aducerea snopului de legănat, la fel au trecut cincizeci de zile între învierea Domnului Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt. (Fapte 2, 1-4).  Patruzeci din aceste zile Domnul Hristos le-a petrecut învăţând şi ajutând pe ucenicii Săi. (Fapte 1, 3). Apoi S-a înălţat şi timp de zece zile cei unsprezece ucenici au stăruit în rugăciuni şi cereri până a venit ziua Cincizecimii. Odată cu Cincizecimea a venit plinătatea Duhului. 

Nota 2. Tot cerul aştepta să salute pe Mântuitorul în curţile cereşti. Pe când se înălţa, El era în frunte şi mulţimea robilor eliberaţi la învierea Lui Îl urmau. Oastea cerească, cu strigăte şi aclamaţii de laudă şi cântări cereşti, lua parte la cortegiul plin de bucurie.  În faţa Tatălui, Isus “Arată fruntea Sa rănită, coasta împunsă, picioarele rănite; îşi înalţă mâinile, care poartă urmele cuielor. Arată semnele biruinţei Sale; înfăţişează înaintea lui Dumnezeu snopul legănat, pe cei înviaţi cu El, ca reprezentanţi ai acelei mari mulţimi care va învia la a doua Sa venire… Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este mulţumită: Vreau ca şi aceia pe care Mi i-ai dat, să fie cu Mine acolo unde sunt Eu.”  “Glasul lui Dumnezeu se aude că dreptatea este împlinită. Satana este înfrânt. Unde este El, acolo va fi şi biserica Lui. Bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit, dreptatea şi pacea se sărută. Braţele Tatălui cuprind pe Fiul Său şi se dă cuvântul: Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine.” (H.L.L. pag. 701-702). Într-adevăr, “Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda.” (H.L.L. pag. 702).  Îndată ce s-a încheiat ceremonia aceasta, Duhul Sânt a coborât asupra ucenicilor, în valuri bogate, iar Domnul Hristos a fost în adevăr proslăvit, cu mărirea pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea de la Cincizecime a fost comunicatul ceresc că Mântuitorul fusese întronat. După cum făgăduise El, a trimis Duhul Sfânt din cer la ucenicii Săi, ca semn că în calitate de “Preot şi Împărat primise toată puterea în cer şi pe pământ şi că era Unsul poporului Său.” (Faptele Apostolilor, pag. 38, ed. Engl).  După cum pe capul lui Aaron era aşezată “coroana de aur curat”, tot aşa şi Domnul Hristos a fost încoronat ca Împărat (Exod 39, 30; Lev. 8, 9). Aşa cum Aaron a fost sfinţit şi pus în slujba sfântă, tot la fel Domnul Hristos a fost numit de Dumnezeu “Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.” (Evrei 5, 10). După cum Aaron a fost numit capul preoţiei regale, tot astfel Domnul Hristos a fost încoronat împărat şi preot. ; după cum Aaron a primit autoritate şi Domnului Hristos I s-a dat autoritate. 

3. Corturile Deut 16:13  Să prăznuieşti sărbătoarea corturilor şapte zile, după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc.

Nota.  Cădea de obicei cam pe la sfârşitul lunii octombrie, după ce se terminase cu secerişul şi cu recoltarea tuturor fructelor. Era un prilej de bucurie pentru toată lumea . Ziua Ispăşirii trecuse, toate neînţelegerile erau limpezite, orice păcat fusese mărturisit şi înlăturat. Israel era fericit iar  fericirea lor îşi găsea exprimarea în sărbătoarea corturilor.  Sărbătoarea începea cu o zi de adunare sfântă. (Lev. 23, 25). Poporul trebuia să ia ramuri “din pomii cei frumoşi, ramuri de finic, ramuri de copaci stufoşi şi de salcie de râu, şi să vă bucuraţi înaintea Domnului vostru şapte zile.” (vers. 40). Ramurile acestea le împleteau în chip de umbrare şi în acestea trebuiau să locuiască în timpul sărbătorii. În Ziua Ispăşirii trebuia să-şi “smerească sufletul.” La sărbătoarea corturilor ei trebuiau “să se bucure înaintea Domnului Dumnezeului vostru, şapte zile”. Acesta era cel mai fericit prilej al anului când amicii şi vecinii îşi înnoiau legăturile şi locuiau laolaltă în iubire şi armonie. În privinţa aceasta era ceva profetic, vorbind despre marea adunare a poporului lui Dumnezeu, care “urmează să aibă loc, şi când aceştia vor veni de la răsărit şi de la apus, şi vor şedea împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov, în împărăţia cerurilor.” (Matei 8, 11).  Sărbătoarea corturilor amintea vremea când Israeliţii trăise în corturi prin pustiu în timpul rătăcirii lor de patruzeci de ani. “Să-ţi aduci aminte că ai fost rob în Egipt …” (Deut. 16, 10-15). Este bine să ne amintim cum ne-a condus Dumnezeu în trecut. 

4. Trâmbiţele Leviticus 23:24  „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare Sfântă.

Nota. Sărbătoarea trâmbiţelor cădea în ziua întâia a lunii a şaptea şi era o pregătire pentru Ziua Ispăşirii, care cădea în ziua a zecea a acelei luni. Era o chemare solemnă ca tot Israelul să se pregătească pentru a întâmpina pe Dumnezeul lor. Le vestea că s-a apropiat ziua judecăţii şi că trebuia să se pregătească în vederea ei. Era o amintire plină de milă pentru ei, că aveau nevoie de pocăinţă şi de consacrare.