Dacă nu ești împătimit de geografie, îți trebuie ceva timp sa afli unde se află pe glob Republica Vanuatu. De ce l-ar putea însă interesa pe cineva această țară insulară, de origine vulcanică, situată la capătul lumii, în Oceanul Pacific de Sud, la 1750 Km Est de continentul australian?
Un motiv ar fi informația conform căreia locuitorii din Yaohnanen şi Yakel, două sate de pe insula vulcanică Tanna din Vanuatu, l-au venerat timp de zeci de ani pe prințul Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii! Și nu în sensul simbolic al cuvântului, ca om politic sau de stat, strateg sau reformator, filantrop sau eventual inventator! Ci literalmente – ca zeu!
”Mișcarea prințului Philip” s-a dezvoltat după vizita acestuia în Vanuatu în 1974. Prietenos, ducele le-a și trimis sătenilor trei tablouri gen icoană. Cu…el însuși!
Totuși, cum s-a putut ajunge atât de departe? Antropologii asociază geneza acestei venerări ”curioase” unei legende locale legată de spiritele vulcanului Yasur. Potrivit conceptului mitologic băștinaș, un spirit a părăsit u n munte din apropiere, a ajuns într-un ținut îndepărtat și s-a căsătorit cu cea mai puternică femeie din lume. Spiritul era Filip! Iar soția – Elisabeta a II-a, suverană a 16 state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth!
În ziua în care Prințul Filip înceta din viață – 9 aprilie 2021, la vârsta de 99 de ani – conducătorul satului Yakel, Albi, avea să declare curajos pentru Agenția France Press: ”Spiritul prințului Philip i-a părăsit trupul, dar (!) continuă să trăiască!” Evident, se află în căutarea unei noi încarnări!
Dacă băștinașii și-au pierdut zeitatea, tânărul Harry, prinț și el, vede lucrurile puțin diferit: „Pentru mine… el a fost bunicul meu: un maestru al fripturilor la grătar, o legendă a persiflării și un neastâmpărat până la final”. Dacă despre primul aspect doar un apropiat s-ar fi putut pronunța, despre celelalte două – amănuntele abundă. Iată câteva, culese de DPA.
„Arătați de parcă v-ați pregăti să mergeți la culcare”, îi spunea prințul Filip președintelui nigerian Olusegun Obasanjo, când l-a văzut îmbrăcat într-o robă tradițională.
„O, tu ești proprietarul acelei mașini oribile, așa-i?”, l-a întrebat odinioară pe Elton John, văzându-i autovehiculul, un Aston Martin, în preajma castelul Windsor.
„Cred că nu sunteți în toate mințile”, li s-a adresat unui grup de locuitori din Insulele Solomon, când a aflat că populația regiunii creștea cu 5 procente pe an.
Iar în timpul unei vizite de stat în China, avertiza studenții britanici: „Dacă mai rămâneți mult aici o să aveți cu toții ochii ca niște…fante!”
Este îndoios ca vânătorii din Vanuatu să fi cunoscut și evaluat astfel de abordări – rasiste uneori și lipsite de sensibilitate alteori – ale zeității lor. Este de asemenea îndoios și faptul că ar fi lecturat observațiile pertinente ale filosofului Nietzsche cu privire la „aristocrație” și manierele ei de bonton în relație cu clasele stăpânite. Și chiar dacă ar fi făcut-o, puțin probabil că aceasta le-ar fi micșorat apetitul pentru închinare.
În loc de a fi hilară, întreaga situație e mai degrabă tragică. Pentru că acesta este exact genul de situație menționată de apostolul Pavel în Epistola către Romani în urmă cu 2000 de ani: oamenii – „…măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit, … ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor…au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului..” (cap 1,20-25).
Ceva mai tragic este faptul că întreaga chestiune a închinării a ajuns să fie astăzi asociată societăților primitive sau persoanelor înapoiate. Așa să fie?
Poate ar trebui să admitem realitatea. Fiecare persoana care a trăit vreodată pe acest pământ s-a închinat la CEVA sau la CINEVA. Pescarii de pe Nil se plecau în fața lui Faraon. Supușii romani se închinau Cezarilor. Credincioșii Evului Mediu o făceau înaintea papilor. Comuniștii îl adulau pe Stalin sau pe Ceaușescu – și încă o mai fac în fața unuia precum Kim Jong-un!
Închinare nu este doar la CINEVA, ci deseori la CEVA: la bani, apetit, sport, sex, job sau uneori – familie. Pentru că practic orice lucru pe care cineva îl face centrul vieții lui – devine zeul lui!
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Norman Geisler – „chiar și ateii se închină la ceva, fie ca este propriul eu, universul sau orice altceva”. Și aceasta – spune el – pentru că „omul este incurabil religios”!
Pentru motive inexplicabile, oamenii încearcă să scape de acest lucru sădit aprioric în ei – capacitatea de a se închina.
Ca OPINIE generală – dorința de închinare nu ar fi marea problemă a omenirii. Atât de profundă este aceasta înscrisă în noi, încat aproape nu ar fi cazul sa discutam dacă să ne închinăm sau nu, ci CUI și eventual cum!
Te rugam să te exprimi cu privire la subiectul închinării în secțiunea de comentarii. Este aceasta un reflex al primitivilor sau o necesitate prezentă?
Nu uita nici să te abonezi la canalul Youtube Opinia Production.
În plus, puțină toleranță față de unii vânători ai Republicii Vanuatu le-ar prinde foarte bine. Mai ales în perioada aceasta…