– Primele încercări de interpretare a Apocalipsei rămase până astăzi aparţin episcopilor Meliton de Sardes (150-200) şi Victorinus de Poetavium (+303).
– Victorinus a înţeles (sau a moştenit această înţelegere) că seriile de „şapte” ale Apocalipsei sunt benzi paralele (7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe…), deci sunt viziuni care acoperă aceeaşi perioadă de timp, ca în cartea lui Daniel. Doar cele 7 plăgi finale au fost văzute ca fiind strict legate de timpul sfârşitului.
– Ioan a dat Apocalipsei acest nume:„Descoperirea lui Isus Christos” (gr) care ne arată că, de fapt, cartea nu este un mister ocult, ci o revelaţie a lui Dumnezeu.
– Ioan nu se recomandă ca părinte al creştinilor, ci ca frate, părtaş la necaz şi la împărăţia lui Isus.
– Locul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domiţian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios şi orgolios, care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domiţian a cerut evreilor să plătească fiscus judaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domiţian îl distrusese), dar Domiţian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domiţian repune în funcţiune cultul cezarului, se numeşte pe sine domnus ac dbus (Domn şi Dumnezeu) şi cere testarea loialităţii faţă de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele şapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, de asemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuţii anticreştine. În Roma sunt condamnate şi două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens şi Flavia Domitilla, pentru „căi iudaice” şi pentru „ateism”. Acuzaţiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creştini de evrei la început (deoarece practicile şi nu crezul sunt ceea ce iese în evidenţă), iar modul de închinare la creştini şi evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredinţă în zei). Persecuţia aceasta îl loveşte pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiţionale creştine, Ioan a fost condamnat la moarte şi aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstiţioşi, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnaţii la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de ţărmurile Asiei. Aici şi în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Isus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiţii ca Isus să ni se descopere.
– Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească” (he kyriake hemera). Comentatorii creştini văd în această „zi a Domnului”o duminică, alţii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge,deoarece Ioan indică în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.Este cea mai naturală explicaţie, fără a forţa textul. Ce înseamnă „ziua domnească”? De multă vreme în creştinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apui în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească” (în greacă, până astăzi este numită — kiriaki, iar în latină şi în limbile romanice: dominicus, domenica, duminică, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înţelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus”? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasă duminicuţă, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua-învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii” de lucru, potrivit Bibliei şi obiceiului iudaic(Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a şaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii şi confirmată în Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Exod.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan9,14. A numi sabatul „ziua Domnului” era un lucru obişnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Isus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei şi nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, după ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Isus (Luca 4:16), care era printre ce condamnaţi pentru „căi iudaice'”, care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului (Apoc. 11:19), care repetă foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămăşiţa Bisericii din timpul sfârşitului, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc „poruncile lui Dumnezeu” şi „mărturia lui Isus/credinţa în Isus” să fi numit o zi obişnuită ca fiind „ziua Domnului”?
– Se ştie din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradiţională a Paştelui printre creştinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ţinea odată cu pastele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) şi se accentua mai mult moartea lui Isus decât învierea. Schimbarea semnificaţiei şi datării paştelui tradiţional răsăritean s-a realizat la Roma după anii 130 şi s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci şi săptămânală. Frumos, în aparenţă, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reuşit în câteva secole să desfiinţeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omeneşti pentru majoritatea lumii creştine. „Degeaba Mă cinstesc ei!” –zicea Isus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Hristos Dumnezeul Creator şi Mântuitor, este elocventă în favoarea înţelegerii conflictului final, între semnul lui.Dumnezeu şi semnul fiarei.
– În viziunea apariţiei Hristosului glorificat (v.l0b-17a), Acesta este recunoscut de Ioan. Această descriere este practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap. 10, ceea ce identifică pe Michael cu Hristos. Isus este Dumnezeul cel Viu. El are viaţă în Sine însuşi. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului şi Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înţelegerea identităţii Antichristului din Apocalipsă. Isus este reprezentat ca supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunităţile creştine sunt reprezentate prin nişte sfeşnice (lampadare, candelabre). Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii.
– Cele şapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creştine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole şi altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste şapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalităţii Bisericii, potrivit semnificaţiei numărului şapte în Apocalipsă. Este vorba de totalitatea Bisericii în spaţiu, dar şi în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât şi Isus se referă la ele în aceeaşi ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenţei la o tradiţie sau confesiune este aici simbolul sfeşnicului luminător. Singura succesiune apostolică la care fac referinţă apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecţiunea lanţului hirotonirii şi nici posibilitatea dovedirii unei continuităţi evanghelice pure de la apostoli şi până astăzi.
– Identificarea celor şapte biserici apocaliptice cu şapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303), apoi la Beda (673-735),învăţat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învăţat francez (sec.XI), Âlbert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlneşte în mod frecvent printre protestanţi. In Mişcarea Millerită aceasta a fost o poziţie standard. Noi credem în această aplicaţie pentru că fiecare mesaj se potriveşte nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor”.
– Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu uşurinţă peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeaşi semnificaţie ca şi în ebraică şi înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creştini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul”), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioşi pentru că ei răspund de biserică şi pentru că exemplul şi învăţătura lor sunt decisive în faţa poporului. Totodată, semnificaţia mesajului nu este exclusiv aplicabilă „îngerului”. Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproşabil al lui Dumnezeu, el primeşte mesajul ca unul care are rolul de reprezentant şi transmiţător (vezi şi Ex. 33:1 a. 3 b). El este şi primul care are obligaţia de a-l aplica la sine. O aplicaţie care să-1 ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii şi nu îngerului, nu îndeplineşte cerinţele exegetice ale textului sacru.
– Dumnezeu ţine în mâna Lui stelele Bisericii, şi nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure şi să devină îngeri ai celui rău. Aceasta este marea tragedie a creştinismului (Isaia 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Şi nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât şi slăbiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar şi după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menţionat în Apocalipsă în legătură cu testul final din secţiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator său închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălţarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37comp.cu2 Tes2).
– Fiecare dintre cele şapte epistole apocaliptice au la început un destinatar şi un expeditor, după care urmează aprecieri,mustrări, avertizări şi o exortaţie (îndemn) urmată de o făgăduinţă pentru cei ce îşi însuşesc mesajul.
Apocalipsa, Capitolul 2
2:1 Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:
Efes. – Efes = „de dorit”; „asa cum ar trebui sa fie”; avânt, lansare, misiune. – Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei . Port maritim la Marea Egee. Important centru comercial. – Mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, împreună cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo si au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (Fapte 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani. Activitatea sa a fost deosebit de rodnică ( Fapte 19,10). După prima perioadă de detenţie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil în jurul anului 64 d.Hr., lăsându-l pe Timotei să preia responsabilităţile (vezi 1 Timotei 1,3).
– Tradiţia spune că Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducătorul acestei biserici, probabil după desfiinţarea centrului creştin de la Ierusalim, în jurul anului 68 d.Hr., în timpul războiului iudeo-roman . – Aşadar, pe vremea când a fost scrisă Apocalipsa, Efesul trebuie să fi fost unul din centrele importante ale creştinismului. Ea poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu.
– Există un consens general că perioada reprezentată de această biserică acoperă epoca apostolică, deci poate fi datată aproximativ între anul 31 d.Hr., anul înălţării la cer a Domnului nostru , şi 100 d.Hr.- Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic” (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii”, fiind cunoscuţi mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca nişte statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găseşte în Fapte 18-20 şi se pot găsi informaţii despre ca în Efeseni şi 1-2 Timotei. Biserica Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100.
– Aici era sediul zeitei Diana. Diana, mama tuturor zeilor. Interesant, in 451 dHr, in Efes a avut loc un conciliu, unde titlul de mama zeului a fost acordat Mariei.. Intamplare?- Efes. Era acolo si zeita Artemis, cea cu multi sani, pt ca ea hranea intreaga omenirea. Tot acolo este si o colina, unde se presupune ca a trait Maria la Ioan. Aceasta informatie vine de la asa zisa viziune a unei calugarite catolice; oricum s-a descoperit a fi un fals; dar oamenilor le place ideea si merg sa se inchine Mariei in Efes. Vin inchinatori chiar si din religia islamica.
Şapte stele. – Vezi cap. 1,16.20. Într-un sens special conducătorii bisericii de pe pământ trebuie să fie sub protecţia şi conducerea lui Hristos. În sarcina dată lor ei sunt întotdeauna susţinuţi de puterea şi de harul divin. Umblă. – Acest cuvânt accentuează legătura pe care o are Hristos cu biserica Sa. După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Sfeşnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12.
2:2 Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi.
Ştiu. – Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să recomande o soluţie potrivită şi eficace.
Faptele tale. – Întreaga viaţă şi purtare a bisericii este cunoscută de Isus Hristos. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup – ca o biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe care o are fiecare creştin cu El.
Nu poţi suferi. – Slujitorilor lui Hristos li se poate părea mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia poziţie curajoasă de partea adevărului ( Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină, fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva rătăcirii.
Cei răi. – Rătăcirile doctrinale grosolane vor reflecta, mai curând sau mai târziu, un comportament grosolan. Ceea ce face un om este în mod inevitabil ceea ce gândeşte şi ceea ce crede ( Proverbe 4,23; Matei 12,34; 1 Ioan 3,3). Aşa stau lucrurile şi astăzi, deoarece adevăratele roade ale Duhului (vezi Galateni 5,22.23) nu cresc în viaţa acelora care învaţă şi practică rătăcirea.
Pus la încercare. – Ignaţiu, scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia (To the Ephesians ix. 1). Într-una din epistolele sale, Ioan îi avertiza pe creştini cu privire la venirea lui „antihrist” şi-i sfătuia să cerceteze „duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,1–3). Apostoli. – Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a gnosticismului. Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4).
2:3 Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit.
Din pricina Numelui Meu. – Tocmai supunerea lor faţă de acest Nume şi credincioşia faţă de Cel pe care Îl numeau Domnul lor, i-au adus persecuţie din partea autorităţilor romane şi suferinţă din partea celor care erau porniţi să le dărâme credinţa.
2:4 Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.
Dragostea dintâi.- Această „dragoste” cuprindea probabil iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. În plus, pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei revenirii lui Hristos a început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să ardă din ce în ce mai slab.
– O biserică ce avea un trecut şi un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică şi rezistenţă contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul —despre care se spera că nu va dura mai mult de o generaţie s-a lungit (Mat.24:l2-14.21.34). Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi”. Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere, şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde calităţile tipic efesene au dispărut.
2:5 Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.
Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui. – Biserica urma să-şi piardă poziţia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica „căzuse”, dar îndurarea divină îi oferea cu răbdare o nouă ocazie de pocăinţă (compară cu 2 Petru 3,9).
Dacă nu te pocăieşti.
– În prologul epistolei sale către efeseni, Ignaţiu spune că biserica dăduse atenţie chemării „adu-ţi aminte”, „pocăieşte-te”, şi „întoarce-te la faptele tale dintâi” (vezi şi Ignaţiu op. cit. i. l; xi. 2).
– S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generaţia care a primit acest mesaj 1-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmaşii efesenilor apostolici? Christos a hotărât mutarea sfeşnicului primei biserici în caz de nepocăinţă. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeşnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenţei poporului ales, la fel avea să se întâmple şi cu creştinătatea care-şi pierdea iubirea creştină. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.
2:6 Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.
Nicolaiţilor. – Unii părinţi bisericeşti care vorbesc despre această sectă gnostica (Irineu op. cit. i. 26. 3; Hippolytus Refutation of All Heresies, vii. 24) îl identifică pe fondatorul ei cu Nicolae din Antiohia, unui din cei şapte diaconi (vezi Faptele Apostolilor 6,5). Nu ştim dacă tradiţia cu privire la diaconul Nicolae este adevărată, dar secta aceasta poate fi aceeaşi cu cea menţionată de Ioan. Se pare că cel puţin în secolul al II-lea adepţii acestei secte susţineau că faptele trupului nu afectează curăţia sufletului şi deci nu au nici o legătură cu mântuirea. – Nicolaitii. O secta ce vestea ca Legea este desfiintata. Ei se inchinau la Poseidon, vechiul zeu al soarelui. (Si azi avem un cult nicolaitan in lume) . Nicolae nu era o persoana reala, ci imaginea descoperita de inchinatorii la Poseidon. Si acest Nicolae, de Craciun, pare a fi de mai mare importanta decat Isus.
– Nicolaiţii erau o sectă eretică de orientare gnostică. Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă sincretist, un fel de „New Age”. Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice şi spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist şi antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste. În ce priveşte moralitatea şi stilul de viaţă, gnosticii erau fie asceţi extremişti, fie libertini. Libertinii se mai numesc şi antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist – John Sweet spune despre nicolaiţi că ei susţineau scutirea creştinilor de cerinţele legii morale. Victorinus este citat adesea spunând, despre nicolaiţi că „erau nişte înşelători turbulenţi care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei şapte diaconi (Fapte 6:5), învăţau printre altele că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate* şi apoi mâncate, şi că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta”.
– Dz uraste faptele nicolaitilor, nu pe nicolaiti.
2:7 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.
Asculte. – Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu este zadarnică dacă viaţa nu se transformă după modelul dat prin cele care au fost auzite (vezi comentariul de la Matei 19,21.27).
Bisericilor. – Făgăduinţa adresată aici bisericii din Efes aparţine într-un sens special tuturor „bisericilor” din vremurile apostolice, reprezentate prin biserica din Efes. Deşi era potrivită în special lor, ea se aplică credincioşilor din toate timpurile.
Va birui. – Făgăduinţele acestei cărţi au fost deosebit de preţioase pentru creştinii persecutaţi din toate timpurile. – Totuşi, contextul (v. 2–6) implică ideea că biruinţa la care se face referire aici este, într-un anumit sens, biruinţa asupra apostolilor şi a învăţătorilor mincinoşi care îi ispitiseră pe credincioşi să mănânce din pomul cunoştinţei omeneşti. Cât de potrivit este ca răsplata pentru biruinţa lor să fie accesul la pomul vieţii!
Pomul vieţii. – Vezi comentariul de la Genesa 2,9; Apocalipsa 22,2.
Raiul. Grădina raiului era „paradisul” pe pământ. Când raiul va fi reaşezat pe acest pământ (vezi PP 62; GC 646, 648), pământul va deveni din nou un „paradis”.
2:8 Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat:
Smirna. – Cuvânt derivat de la muron, numele unei răşini aromatice obţinute de la copacul arab Balsamodendron myrrha. Răşina aceasta era folosită pentru îmbălsămarea morţilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, şi era arsă ca tămâie. Vezi comentariul de la Matei 2,11. – Nu există nici o relatare cu privire la când şi cine a înfiinţat biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este menţionată în altă parte în Scriptură.
– Din punct de vedere istoric, se poate considera că perioada care este reprezentată de Smirna începe pe la sfârşitul secolului întâi (aprox. anul 100 d.Hr.) şi continuă până pe la anul 313 d.Hr., când Constantin s-a dedicat cauzei bisericii. Soliile către a doua şi a treia biserică identifică tranziţia de la Smirna la Pergam ca pe una de la persecuţie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul aşa zis împărat creştin al Romei, marchează o astfel de tranziţie. Înainte de vestitul său edict de la Milan, creştinismul era o religie ilegală şi a avut de suferit repetate perioade de persecuţie severă din partea statului. Edictul lui Constantin a oferit drepturi egale pentru toate religiile din tot cuprinsul imperiului şi a redat creştinilor proprietăţile confiscate. În acelaşi an, Constantin a scutit clerul creştin de serviciul civil şi miliar, şi de impozitul pe proprietăţi. De obicei se consideră că data presupusei lui convertiri la creştinism este anul 323. Atât anul 313 cât şi anul 323 pot fi consideraţi potriviţi pentru a marca tranziţia de la perioada reprezentată de biserica Smirna la cea reprezentată de Pergam. Datele sugerate mai sus au doar rolul de a uşura stabilirea unei corespondenţe aproximative între profeţie şi istorie. – Smirna. Policarp, primul martir omorat pt credinta lui. Este timpul „pocaintei” lui C-tin. Timpul Coloseumului lui Nero (ulei incins, torte vii, lei etc). Cum distrugerea crestinilor nu s-a putut realiza prin forta, Satana a schimbat tactica.
A murit. – Pentru o biserică care dădea piept cu persecuţia şi cu moartea din cauza credinţei, accentul pus asupra vieţii în Hristos trebuie să fi fost plin de însemnătate.
2:9 Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.
Sărăcia ta (dar eşti bogat)
– Pedeapsa obişnuită pentru creştini era confiscarea averii, de aceea bogaţii erau mai înclinaţi spre compromis şi apostazie. Declinul teologic şi moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii ştiu să rămână statornici cu orice preţ, în timp ce alţii au mijloace să-şi cumpere libertatea şi dreptul la o viaţă trecătoare cu preţul conştiinţei.
Necazul. – Experienţa bisericii din această perioadă a fost caracterizată de persecuţie intermitentă din partea diferiţilor împăraţi romani. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) şi Marcus Aurelius (161–180) persecuţia a fost sporadică şi locală. Prima persecuţie generală şi sistematică a creştinilor a fost condusă de Decius (249–251) şi de Valerian (253–259). Oprimarea politică a ajuns la punctul culminant în timpul persecuţiilor sângeroase de sub domnia lui Diocleţian (284–305) şi a succesorilor săi imediaţi (305–313). Istoric, perioada reprezentată de biserica Smirna poate fi numită pe bună dreptate epoca martirajului. Secolele care au urmat apoi au fost parfumate ( v. 8) de iubirea şi devoţiunea miilor de martiri anonimi care au fost „credincioşi până la moarte”.
Sărăcia. – Gr. ptocheia, „sărăcie lucie”. Fără îndoială că biserica din Smirna nu era atât de mare şi de prosperă ca adunarea învecinată din Efes. Creştinii din Efes îşi pierduseră „dragostea dintâi”, dar celor din Smirna nu li se face o astfel de mustrare. În schimb, Hristos le reaminteşte că sunt „bogaţi” (vezi Iacob 2,5).
Iudei. – Cei care pretindeau că Îi servesc lui Dumnezeu, dar de fapt îi slujeau lui Satana. Ilustraţia îşi are temei în istorie. Cartea Faptelor Apostolilor arată că multe din necazurile bisericii primare se năşteau pe urma acuzaţiilor calomniatoare ale iudeilor împotriva creştinilor ( Fapte 13,45; 14,2.19; 17,5.13; 18,5.6.12; 21,27). După cât se pare, situaţia aceasta era adevărată şi cu privire la Smirna. Se spune că în secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop al Smirnei. În această perioadă Tertulian vorbeşte despre sinagogi ca fiind „izvoare ale persecuţiei” (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643).
Nu sunt.- Ei erau făţarnici.
– Superioritate…superioara.
– Nu doar contempla spiritualitatea, ci experimenteaza-o
Sinagogă a Satanei.- Compară cu epitetul de ocară, „pui de vipere” (Matei 3,7). Sinagoga era, fără îndoială, locul unde s-au urzit multe comploturi împotriva creştinilor. Numele Satana înseamnă „învinuitor” sau „vrăjmaş” . Aceste centre iudaice au devenit în realitate „sinagogi ale învinuitorului”.
– Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicaţie secundară la perioada lungilor persecuţii anticreştine, sinagoga Satanei reprezintă pe „cei ce zic că sunt iudei şi nu sunt ci mint”. Dacă evreii din Smirna nu erau consideraţi de Christos ca fiind adevăraţi iudei (Rom,2:25-29) cu atât mai puţin creştinii care urau pe fraţii lor şi neglijau poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, urmând interpretările unor învăţători ameţiţi de filozofie şi spirit păgân. Aceia urau pe evrei şi susţineau că ei înşişi sunt adevăraţii evrei, dat minţeau pentru că nu erau evrei nici în sens fizic şi nici în sens spiritual. Satan este văzut în acest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreştini, al creştinilor care urăsc pe iudei şi pe fraţii lor „iudaizanţi”, şi al romanilor care urau iudaismul şi creştinismul, condamnându-le deopotrivă (v. 10). Politica divide et impera a fost aplicată de romani în relaţiile dintre Sinagogă şi Biserică. Şi, în lupta dintre tendinţele iudaizante şi cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu faţă creştină.
2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.
Ai să suferi. – După cât se vede, biserica Smirna fusese o ţintă importantă a batjocurilor iudeilor, dar membrii ei nu suferiseră încă lovitura cea grea a persecuţiei. In ciuda perspectivei persecuţiei, ei nu trebuiau să fie înfricoşaţi. Vezi Matei 5,10–12.
– Persecuţiile romane au fost mai întâi sporadice şi locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice şi generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat o ofensivă disperată,, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile” de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învăţatul wiclefit din secolul al XIV-lea.
Încerce. – Satana avea să aducă asupra lor persecuţia, pentru a-i face să renunţe la credinţă. Dumnezeu avea să permită persecuţia pentru a-i întări şi pentru a dovedi faptul că ei aveau credinţa adevărată. – Împăratul roman Traian (98–117 d.Hr.) a trasat prima politică romană oficială faţă de creştinism. În faimoasa lui scrisoare nouăzeci şi şapte, scrisă lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul său din Bitinia şi Pont, în Asia Mică, Traian a schiţat o procedură care arăta cum trebuie să fie trataţi creştinii, care pe vremea aceea erau o societate religioasă ilegală. El le-a ordonat slujbaşilor romani să nu-i urmărească pe creştini, ci dacă oamenii erau aduşi înaintea lor pentru alte vinovăţii şi se dovedea că sunt creştini, ei trebuiau să fie executaţi, cu excepţia cazului în care se lepădau de credinţă. Reglementarea aceasta, deşi n-a fost impusă uniform, a rămas ca lege până când, în 313 d.Hr., Constantin a dat decretul său de toleranţă. Astfel, timp de două secole creştinii au fost supuşi posibilităţii arestării şi morţii pe neaşteptate pentru credinţa lor. Bunăstarea lor depindea în mare măsură de favoarea vecinilor păgâni şi iudei, care puteau să-i lase să trăiască în pace sau puteau să se plângă împotriva lor. Aceasta poate fi denumită persecuţie tolerantă. Împăratul nu a luat iniţiativa persecutării creştinilor, dar a permis reprezentanţilor săi şi autorităţilor locale să ia împotriva creştinilor măsurile pe care le considerau corespunzătoare. Politica aceasta i-a lăsat pe creştini la bunul plac al diferitelor administraţii locale sub care trăiau. În deosebi în timp de foamete, cutremur, furtună, sau alte catastrofe, creştinii erau obiectul atacului, vecinii lor păgâni presupunând că prin refuzul de a se închina la zei creştinii atrăseseră mânia divină asupra întregii societăţi.
– Totuşi uneori conducerea romană s-a dedat la persecuţie agresivă împotriva bisericii ( v. 9). Romanii care cugetau observau cum creştinii deveneau tot mai numeroşi şi influenţi în tot cuprinsul imperiului şi că stilul lor de viaţă era cu totul incompatibil cu felul roman de vieţuire. Prin urmare, s-a întâmplat adesea ca împăraţii cei mai capabili să fie cei care persecutau biserica, în timp ce aceia care nu îşi luau aşa în serios răspunderile erau de obicei mulţumiţi să nu-i deranjeze pe creştini.
– Prima persecuţie generală şi sistematică a bisericii a fost întreprinsă de împăratul Decius, al cărui edict imperial din anul 250 decreta suprimarea universală a creştinismului cu ajutorul torturii, al morţii şi al confiscării averii. Momentul care a ocazionat acest decret a fost celebrarea unui mileniu de la fondarea Romei, cu vreo trei ani mai de vreme, când, în comparaţie cu măreţia trecutului, starea decadentă a imperiului a devenit şi mai aparentă. Creştinismul a ajuns ţapul ispăşitor şi se pare că motivul pentru care s-a hotărât desfiinţarea bisericii a fost salvarea imperiului. Politica aceasta a pierdut din putere prin moartea lui Decius în anul 251 d.Hr., dar a fost reînviată de Valerian la scurt timp după aceea. O dată cu moartea sa, politica aceasta şi-a pierdut din nou din putere, şi de abia în timpul domniei lui Diocleţian a avut biserica de dat piept din nou cu o criză, de data asta mai mare.
Zece zile. – Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice ( Daniel 7,25), aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali şi s-a considerat că este vorba de perioada de persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Ca şi Decius şi Valerian, predecesori ai lor, aceşti conducători credeau că biserica a ajuns la aşa tărie şi popularitate în imperiu încât dacă creştinismul nu va fi anihilat cu promptitudine, cultura tradiţională romană va înceta să existe şi imperiul însuşi se va dezintegra. În consecinţă, ei au inaugurat o politică care a avut ca scop exterminarea bisericii. Primul decret al lui Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând creştinismul din întregul imperiu. Persecuţia a început în armată şi s-a răspândit în întreg imperiul. Autorităţile romane şi-au concentrat pedepsele asupra clerului creştin, în credinţa că dacă păstorii erau nimiciţi, turma se va împrăştia. Ororile acestei persecuţii sunt viu descrise de istoriograful bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History, i, 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Sinodul de la Niceea, la câţiva ani după sfârşitul persecuţiei (anul 325 d.Hr.). Unii au venit fără ochi, alţii fără braţe, care le fuseseră smulse din încheieturi, alţii cu trupul mutilat în diferite feluri. Fireşte că mulţi nu au supravieţuit acestui timp de necaz. În 313, după aproape zece ani de la începutul acestei persecuţii, Constantin a dat un decret prin care acorda creştinilor libertatea deplină de a-şi practica religia.
” 2:11 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.
Cel ce va birui. – Probabil că aici accentul ar trebui pus asupra biruinţei, nu asupra „necazului” menţionat în v. 10.
A doua moarte.- Pusă în contrast cu prima moarte, care este sfârşitul vieţii omeneşti, şi din care va fi o înviere „a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Faptele Apostolilor 24,15), cea de-a doua moarte este sfârşitul definitiv al păcatului şi păcătoşilor, şi din ea nu va mai exista nici o înviere ( Apocalipsa 20,14; cap. 21,8).
2:12 Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:
Pergam. – Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia timp de două secole, după ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a lăsat-o, împreună cu regatul Pergam, ca moştenire Romei, în anul 133 î.d.Hr.. Încă de la începutul secolului al III-lea î.d.Hr., cetatea Pergam fusese un centru al vieţii culturale şi intelectuale a lumii elenistice. Deşi pe vremea lui Ioan Efesul începea să o depăşească în importanţă printre cetăţile Asiei, Pergamul a continuat să păstreze mare parte din importanţa de mai înainte. Cele două cetăţi s-au luptat multă vreme pentru această onoare.
– Sensul numelui Pergam este nesigur, dar cuvinte ca „citadelă” sau „acropolă” par a fi unele din sensurile lui derivate. Experienţa bisericii în timpul perioadei Pergam a fost una de înălţare. De la statutul de sectă proscrisă şi persecutată, s-a înălţat la o poziţie în care popularitatea şi puterea ei erau de necontestat ( v. 13).
– Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenţei spirituale creştine dintre anii 313-538, în Biserica cezarilor şi a episcopilor care au trădat evanghelia.
– Pergam. Avem aici templul lui Zeus si Asclepius (zeul serpilor). Asclepius este reprezentat printr-un sarpe care isi pune otrava/veninul in apa; sarpele scuipa veninul in apa, si apa capata puteri vindecatoare. Curios ca azi sarpele a devenit simbolul farmaciei. Tot curios este faptul ca sensul cuvantului farmacie este acelasi cu sensul cuvantului „vrajitorie”. Aici era tabara preotilor babilonieni alungati din Persia. Vechea religie a lui Baal. Titlul preotului era Pontifex Maximus (adica podul intre pamant si cer). Sistem de mantuire prin preoti si prin fapte. Titlul de Pontifex Maximus a fost daruit Romei in 133 iHr (aceasta s-a intamplat cand au vazut ca Pergamul cade in mainile romanilor). La Roma, aceasta se vedea la titlul si numele imparatilor, unde aparea initiala PM dupa numele respectivului. Doar in 378 dHr cezarul Gratian a refuzat titlul de PM (insa el provenea din Babilon!), asa ca titlul l-a luat Episcopul Romei, Damascus. Azi papii sunt PM. De atunci incolo, titlul PM nu mai apare dupa numele cezarilor, ci dupa al papilor. 2:13 Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.
Scaunul de domnie al Satanei. – Pergamul s-a distins în anul 29 î.d.Hr., prin faptul că a devenit reşedinţa primului cult religios al unui împărat în viaţă. Aici a fost construit şi consacrat un templu pentru cultul zeiţei Roma (o personificare a spiritului imperiului) şi al împăratului August. Chiar pe vremea când Ioan scria aceste cuvinte, creştinii aveau de suferit persecuţia din cauza refuzului lor a se închina împăratului Domiţian (anul 81–96 î.d.Hr.), care insista ca oamenii să îl adore „ca domn şi dumnezeu”. Pergamul de asemenea era capitala religioasă a Asiei Mici. Era centrul religiilor misterelor orientale aduse din Mesopotamia şi avea multe temple păgâne. Cuvintele „acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” sunt deci foarte potrivite pentru această cetate.
– Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotită ca începând pe timpul când împăratul Ctin a îmbrăţişat cauza bisericii, în anul 313 d.Hr. – sau la aşa-zisa lui convertire, în 323 – şi terminându-se la 538. În 538 a fost pus în vigoare decretul prin care Iustinian îi acorda papei putere deplină în Apus. Istoricii în general consideră că pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) marchează tranziţia de la perioada veche la cea medievală, iar domnia sa ca papă poate fi considerată o dată de demarcaţie. Totuşi, importanţa anului 538 ca punct de plecare al celor 1260 de ani (vezi comentariul de la Daniel 7,25) sugerează că acesta este cea mai potrivită dată pentru sfârşitul perioadei Pergam.
– Aceasta a fost perioada în care papalitatea şi-a consolidat poziţia de conducător religios şi politic al Europei Apusene (vezi Daniel 7) şi Satana şi-a aşezat „scaunul de domnie” în biserica creştină. Papalitatea a fost o contopire reuşită între păgânism şi creştinism. Perioada aceasta poate fi pe bună dreptate numită epoca popularităţii, inaltarii.
– După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan” (vezi v. 10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înşelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmai că Roma este „tronul Satanei”.
Antipa.- Unii comentatori susţin că un creştin din Pergam, care avea numele acesta, fusese de curând martirizat pentru credinţa sa, probabil pentru că refuzase să se închine împăratului. Dacă aşa stau lucrurile, experienţa şi exemplul acestui martir credincios pot fi considerate tipice pentru nenumăratele mii de creştini care au suferit pentru credinţa lor, în perioadele de mai târziu. Deşi este posibil ca numele să poată fi reprezentativ pentru perioada Pergam a istoriei bisericeşti, inspiraţia nu oferă nici o cheie evidentă cu privire la o astfel de aplicare.
– Antipa, probabil o persoana reala. Antipas = „impotriva sistemului”, cei ce s-au impotrivit falsei religii.- Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „drept credincioase” imperiale. Predicarea violenţei împotriva donatiştilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarăşii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu,isprăvile au fost şi mai mari. Ura confesională dintre ortodocşi şi arieni, dintre diofiziţi (creştin care susţine doctrina celor două naturi distincte – divină şi umană – ale lui Isus) şi monofiziţi (creştin care susţine o singură natură în Isus, o combinaţie a celor două), amestecată cu ura rasială şi culturală dintre romani şi barbari, dintre greci şi latini, au fost ocazii în care cruzimea şi-a făcut loc în Biserică. Sfântul. Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învăţatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura faţă de tot ce nu era ortodoxie sinodală şi nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni şi eretici, adevărul cădea sub aceleaşi .acuzaţii. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol.
2:14 Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie.
Balaam. – Vezi Numeri 22,24. Analogia cu Balaam sugerează că erau în Pergam unele persoane al căror scop era să dezbine şi să ruineze biserica, încurajând practicile care sunt interzise creştinilor (vezi Fapte 15,29). Balaam se preocupa de propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu.
Lucrurile jertfite. – Cele două practici menţionate aici au fost în mod expres interzise de Sinodul de la Ierusalim ( Fapte 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1). Balaam l-a influenţat pe Israel „să se dedea la curvie cu fetele lui Moab”, să aducă jertfe zeilor moabiţi şi probabil să mănânce din jertfele aduse acestor zei (Numeri 25,1.2; 31,16). Aceste două păcate au dus la un amestec al păgânismului cu religia adevărată. – Aplicată la istoria creştină, descrierea aceasta este cât se poate de potrivită la situaţia din biserică în perioada de după legalizarea creştinismului de către Constantin, în anul 313 d.Hr., şi convertirea lui cu numele, zece ani mai târziu. Acest împărat a urmărit o politică de contopire a păgânismului şi a creştinismului în cât mai multe puncte cu putinţă, într-o încercare de a uni diverse elemente ale imperiului, pentru a-l întări. Poziţia favorabilă, ba chiar dominantă, pe care a acordat-o Constantin bisericii a făcut din ea o pradă pentru ispitele care însoţesc întotdeauna prosperitatea şi popularitatea. Sub Constantin şi urmaşii săi, dintre care aproape toţi au continuat politica sa favorabilă, biserica a devenit repede o instituţie politico-eclesiastică şi a pierdut mult din spiritualitatea ei anterioară.
– După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor şi ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor şi a parvenirii, o mulţime de episcopi şi învăţători libertini au influenţat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică)„stricăciunea poporului”. Balak înseamnă „pustiitor” şi poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27).
– „Morţii cu morţii!”- zicea Isus. Dar poporul înşelat de Balaam participă la cultul morţilor (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1Cor 10:20). Înjosirea Sabatului biblic ca fiind o superstiţie iudaică şi un semn al blestemului a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui”, ziua pe care creştinii ameţiţi de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii şi ziua a opta a circumciziei creştine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul, coruperii creştinismului, persecuţiile fuseseră o adevărată binecuvântare. Obiceiuri şi concepţii păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovaţii şi explicaţii noi au început să apară şi în scurt timp, creştinismul de modă veche a devenii intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul şi cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-şi mai merita numele de creştină. Aşa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală şi trecea odată cu „mutarea sfeşnicului”, asupra celor rămaşi credincioşi. Creştinismul adevărat a fost susţinut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilanţiu de Barcelona, Iovinian şi Elvidiu din Roma, Bonos de Sardica, Udo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă şi înclinată spre practici păgâne, cultul morţilor, goana după moaşte şi obiecte „sfinte”, monahismul, pelerinajele, priveghiurile şi multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creştini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creştine pentru a fi influenţate şi subordonate. Aşa au fost creştinii din Orient, din Irlanda şi nordul Italiei care au mai rezistat un timp.
” 2:15 Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.
Nicolaiţilor. – Vezi comentariul de la v. 6.
– Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică şi acum căuta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic ( Fapte 15:19-21), care sinod confirma în creştinism o parte din legile iudaice ( despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu şi de lucruri jertfite idolilor, respectul faţă de sabat. Fapte 15:19-21, 16:12-13.20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante”. Iar aceşti nicolaiţi, fiind gnostici şi libertini, urau aspectele iudaice ale creştinismului, voind să se debaraseze de ele. La iudei n-a existat un cult al morţilor.
2:16 Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând, şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.
Sabia gurii Mele. – Sabia semnifică pedeapsa pentru refuzul de a se pocăi.
– Sabia din v.12 şi 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21). Invaziile barbare au împlinit în sens istoric şi parţial această profeţie. Dar adevărata răsplată se lasă încă aşteptată.
2:17 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.
Mana ascunsă. – Având în vedere Ioan 6,31–34, se pare că aici Ioan se gândeşte la mană ca la un simbol al vieţii spirituale prezente şi al vieţii veşnice din viitor (vezi comentariul de la Ioan 6,32.33).
– Mana este un simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Isus— pâinea vie şi al testului spiritual al păzirii sabatului (Exod 16, Ioan 6).Ceea ce este sabie pentru vrăjmaşi, este mană pentru credincioşi. Pregătită de îngeri şi ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoţilor, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentaţiei simple, necarnate, venind în opoziţie cu stilul de viaţă al nicolaiţilor care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucţiunile lui Moise şi ale apostolilor (Num 11:4-10, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda12, 2Petru 2:13).
Piatră albă. – Unul dintre obiceiurile cele mai obişnuite din antichitate era folosirea unei pietre albe şi a uneia negre de către juraţi, pentru a determina achitarea sau condamnarea. Tot ce se poate spune cu certitudine este că Ioan se referă, fără îndoială, la vreo ceremonie care implica acordarea unui dar sau o cinstire speciale.
– Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul, condamnării. Adevăraţii creştini au fost înfieraţi ca eretici şi condamnaţi. Dar Isus le dă un nume nou pe care falşii creştini nu-1 pot cunoaşte fiindcă el reprezintă înfierea!
Nume nou. – În Biblie numele unei persoane desemnează adesea caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu este modelat după cel vechi, ci îl înlocuieşte şi este deosebit faţă de el. Aici creştinului îi este făgăduit un „nume nou”, adică un caracter nou şi diferit, modelat după cel al lui Dumnezeu (compară cu Isaia 62,2; 65,15; Apocalipsa 3,12). – Nume nou. Numai daca il primesti, stii ca este o diferenta. Ceea ce este interesant este ca prietenii, rudele, familia nu-l mai recunosc pe cel cu numele nou!
Nu-l ştie nimeni. – Experienţa renaşterii spirituale, a transformării caracterului, poate fi înţeleasă numai prin experienţă personală. Încercările de a explica această experienţă unui om care n-a fost el însuşi născut din nou nu pot oferi un tablou adevărat sau complet al ei (compară cu Ioan 3,5–8).
2:18 Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:
Tiatira. – Tiatira antică se distingea prin numărul meseriilor şi al artelor care înfloreau acolo. După cât se pare, printre acestea mai de seamă era vopsirea stofelor ( Fapte 16,14).- Aplicată la istoria creştină, solia către biserica din Tiatira se potriveşte foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu. Evul Mediu Timpuriu s-a dovedit a fi un timp de greutăţi cumplite pentru cei care Îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu şi Îi slujeau, iar perioada istorică reprezentată de Tiatira poate fi pe bună dreptate numită epoca adversităţii. Din cauza persecuţiei flacăra adevărului pâlpâia şi aproape că se stinsese. Orientările care începuseră în perioadele mai timpurii au devenit dominante în timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura nu era la îndemâna creştinului de rând, tradiţia a fost pusă la loc de cinste. S-a ajuns să se considere că faptele sunt un mijloc de a câştiga mântuirea. O preoţie falsă şi omenească întuneca preoţia adevărată şi divină a lui Isus Hristos. Vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7. Reforma a constat în mare parte în redeşteptarea şi restaurarea marilor adevăruri ale Evangheliei. Ea proclama că oamenii sunt mântuiţi numai prin credinţa în Hristos, că singurul lor standard pentru credinţă şi vieţuire este Scriptura şi că fiecare om se poate înfăţişa personal înaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fără a avea nevoie de vreun mijlocitor omenesc.- Cu privire la anul 538, ca început al perioada Tiatira, vezi mai sus, la „Pergam”.Perioada Tiatira este caracterizată ca o epocă a supremaţiei papale. Importanţa celor 1260 de ani în profeţia biblică (vezi comentariul de la Daniel 7,25; Apocalipsa 12,6) sugerează că anul 1798 ar putea pe bună dreptate să fie ales ca sfârşit al perioadei Tiatira. – Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave.
– Tiatira. In 538 dHr cezarul Iustinian da un decret prin care episcopul Romei e cel ce poate mustra pe eretici; el decide si ce ai voie si ce n-ai voie sa crezi. E timpul cand se inlocuieste Cuv cu puterea bisericii. La Tiatira avem un templu al zeului Appolo (zeul soare) si al unei zeitati feminine. Simbolul zeului soare, falusul, se regaseste peste tot in Roma si Vatican. Culorile dominante ale Tiatirei erau rosu (culoarea jertfei) si purpura (culoarea regilor). Oare de ce si-a asumat biserica catolica aceste culori? Despre jertfa adusa de Biserica Catolica, ea spune ca painea servita, ostia, devine jertfa adevarata! Insa aceasta este nimic altceva decat jertfa idolilor. Nu zice Biblia ca Hristos a fost jertfit odata pentru totdeauna?
– Despre comunitatea creştină din Tiatira nu ştim nimic altceva. Se poate ca ea să fi fost înfiinţată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa creştinată de Pavel în Filipi (Fapt .16:14)
2:19 Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.
De pe urmă. – În ciuda dificultăţilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o creştere spirituală. Observă contrastul evident cu experienţa celor din Efes (vs. 4, 5).
2:20 Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
Laşi. – Biserica avea nu doar neajunsul că mulţi se dedau pe faţă la apostazie, ci şi că nu se făcea nici un efort serios pentru a pune stavilă răului.
Izabela.- S-ar părea că, aşa cum Izabela a susţinut cultul lui Baal în Israel (1 Regi 21,25), tot aşa pe vremea lui Ioan o profetesă mincinoasă încerca să ducă biserica din Tiatira în rătăcire. Solia aceasta arată că aici, mai mult decât în Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia propăşea pe faţă şi sfidător. Aplicată la perioada Tiatira a istoriei creştine, figura Izabelei reprezintă puterea care a produs marea apostazie a secolelor medievale (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7). -Isabela, printesa ce l-a indrumat pe regele Ahab sa raspandeasca cultul soarelui in Israel.
– Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiţilor se dă drept profeteasă în această biserică şi are destul succes. „Îngerul”, ocupat cu – evanghelizarea şi cu alte activităţi pastorale, nu este destul de vigilent şi este mustrat ca fiind tolerant faţă de corupţie. Isus o compară cu Izabela, regina păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal. Biserica din Tiatira reprezintă pe creştinii din perioada 538-l5l7, din noaptea spirituală a evului mediu.
Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite. – Fără îndoială că este vorba mai întâi de o aplicaţie locală, la biserica din Tiatira. Aplicaţia la perioada istorică reprezentată de Tiatira face referire la amestecul de păgânism şi creştinism (vezi comentariul de la Ezechiel 16,15; Apocalipsa 17,1). Acest proces a fost accelerat foarte mult sub domnia lui Constantin şi a succesorilor săi. În general vorbind, creştinătatea medievală era în formă şi în spirit mai mult păgână decât creştină.
– Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama şi învăţătoarea tuturor oamenilor şi care s-a abătut de la învăţătura apostolilor, permiţând — sub un văl subţire de ascetism şi disciplină— un libertinism analog cu al nicolaiţilor. Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradiţional al lui Yahwe. A numit preoţi şi a construit temple idolatre, a lansat o persecuţie teribilă împotriva disidenţilor care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost ucişi profeţii lui Dumnezeu. Regele Ahab era influenţabil şi cu. toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei. Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creştin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul şi decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creştinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omeneşti sau exterminându-i pe adepţii creştinismului evanghelic. Şi după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Luca 4,25, vezi şi Apoc 1-1:3-6, 12:6), în creştinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicaţiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliţi să se ascundă în locuri pustii, în peşteri sau în ţări mai depărtate, asemenea lui Ilie şi profeţilor ascunşi de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalităţi proeminente ca Ilie şi profeţii, ci şi oameni de rând, anonimi şi liniştiţi, prefiguraţi prin „cei 7000″ care nu frecventau liturghia lui Baal. Prin Izabela, Inspiraţia ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretenţii imperiale, blasfemii incredibile, un .potir de aur şi în acelaşi timp, desfrâu, spurcăciune şi vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicaţie, dacă cititorii ştiu puţina istorie.
2:21 I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!
Nu vrea să se pocăiască. – Nu era vorba de ignoranţă din cauza lipsei luminii, şi nici măcar de încăpăţânare, ci de o rebeliune stăruitoare şi sfidătoare.
2:22 Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.
Celor ce preacurvesc. – Dacă nu se vor pocăi. Uşa milei nu se închisese încă de tot. Dumnezeu nu se depărtează de păcătoşi, ci ei sunt aceia care se îndepărtează de El.
– necaz mare
Un „necaz mare” a venit peste popoarele creştine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabelă. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48, în care Ierusalimul şi Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soţului lor.
2:23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.
Copiii. – Pedeapsa avea să cadă nu numai asupra mamei, ci şi asupra odraslelor, care erau contaminate de caracterul ei rău. Compară cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi 10,7).
Rărunchii. – Adică rinichii, despre care cei din antichitate credeau că sunt sediul voinţei şi al afecţiunii (vezi Psalmi 7,9). Inima. Adică mintea, cu sensul de intelect. Vezi Psalmi 7,9; Ieremia 11,20; 1 Samuel 16,7.
2:24 Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut adâncimile Satanei, cum le numesc ei, vă zic: Nu pun peste voi altă greutate.
Celorlalţi. – Adică restul credincioşilor din Tiatira. Din punct de vedere istoric, acest cuvânt se referă la grupele mici de credincioşi din Evului Mediu, care au încercat să rămână fideli creştinismului apostolic. Astfel de grupe se găseau atât înăuntrul cât şi în afara bisericii catolice. Deosebit de importante au fost mişcarea valdenzilor, în continentul Europa, şi aderenţii lui Wyclif, în Anglia. Nici una din grupările acestea nu a avut parte de adevărul care a fost proclamat mai târziu în timpul Reformei, dar solia dată „tuturor celorlalţi din Tiatira” era potrivită pentru ei. Dumnezeu nu le-a cerut acestora nimic altceva decât să fie credincioşi faţă de lumina pe care o aveau.
– Ceilalţi din Tiatira, adică oponenţii Izabelei, reprezintă pe creştinii evanghelici medievali care, în măsura cunoştinţei moştenite său primite din puţinele Scripturi care erau la dispoziţie, au transmis cu eroism flacăra creştinismului . Ei erau acuzaţi ca oamenii diavolului, dar Isus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzaţie. Fie că s-au numit culdei, valdenzi sau albigenzi, lollarzi, huşiţi sau altfel, fie că erau în Biserică sau separaţi de ea, aceşti oameni care au înfruntat cele mai aspre persecuţii şi au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învăţăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuţiile favorizează misionarismul în loc să-1 stingă.(v. 19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec. XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-şi dă seama cât de mult datorează acestor oameni modeşti care au păstrat vie flacăra credinţei şi a dragostei creştine. Isus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) şi nu după crezul mărturisit, nici după apartenenţa eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele iui. Acest standard al judecăţii are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46). Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală faţă de Christos. Şi Cine este aproapele ? Chiar şi ereticul şi sectantul ? Isus a răspuns afirmativ în Luca 10:25-37. Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creştinătăţii, au fostşi catolicii Ratton şi Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o epocă strălucită şi nu întunecată, deşi luxul dădea naştere uneori păcatelor Izabelei… Ei identifică acest mileniu ca acela din cap 20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturaţi şi ucişi cu sălbăticie, timp de secole, atâţia credincioşi pe motiv că sunt agenţi ai diavolului şi eretici?
Adâncimile. – Gnosticii pretindeau că sunt singurii care cunoşteau „lucrurile adânci”.
Altă greutate. – Credincioşia faţă de lumina ce le fusese dată era suficientă.
2:25 Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!
Până voi veni. – „Fericita … nădejde” (vezi Tit 2,13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna elementul care le-a dat creştinilor puterea de a rezista în suferinţă. Domnul Hristos nu dă neapărat de înţeles că va reveni în timpul vieţii membrilor din biserica Tiatira, şi nici în timpul perioadei istorice reprezentată de aceasta. Totuşi, vezi comentariul de la cap. 1,1.
2:26 Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri.
2:27 Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.
Cârmui. – Cu privire la timpul, împrejurările şi natura actului lui Hristos de a zdrobi neamurile cu un „toiag de fier”, vezi comentariul de la Apocalipsa 19,15. Faptul că iudeii considerau cuvintele din Psalmi 2,9 ca o prezicere mesianică, este evident din psalmii pseudoepigrafici din Solomon 17,26 (Charles, op. cit., p. 649): „El (Mesia, Fiul lui David) va înlătura toţi păcătoşii de la moştenire, va nimici mândria păcătosului ca pe un vas al olarului. Cu un toiag de fier va zdrobi în bucăţi stăpânirea lor”. Toiag. – Cuvântul folosit aici reprezintă ebraicul shebet, din Psalmi 2,9, care poate însemna un toiag de păstor (Psalmi 23,4), un sceptru (Psalmi 45,6) sau un toiag al pedepsei (Psalmi 125,3). Contextul din Apocalipsa 2,27 sugerează că aici „toiagul” este deopotrivă un simbol al domniei şi un instrument al pedepsei.
2:28 Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.
Luceafărul de dimineaţă. – Adică Hristos Însuşi (vezi Apocalipsa 22,16; compară cu 2 Petru 1,19).
2:29 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
Apocalipsa, Capitolul 3
3:1 Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Sardes. – Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind „o cetate mare” (Geography, xiii. 4. 5; Loeb ed., vol. 6, p. 171), deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. – Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de „cântec de bucurie”, „ceea ce rămâne”, sau „ceva nou”.
– Aceasta este biserica din timpul Reformei şi ca atare se poate considera că începe în 1517, sau poate în 1798 . Cei care propun anul 1798 ca sfârşit al perioadei Tiatira şi ca început al perioadei Sardes, sugerează că anul 1833 este potrivit pentru sfârşitul celei din urmă. – Despre întemeierea Bisericii din Sardes, de asemenea nu ştim nimic. Numele cetăţii este de origine lidiană şi nu-i cunoaştem sensul. Mesajul scrisorii se potriveşte foarte bine creştinilor din perioada Reformei şi Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther şi lovitura dată papalităţii după Revoluţia Franceză).
– Sardes. Oras antic de necucerit, care totusi a cazut de 2 ori fara nici un foc de arma (La Cirus si la Antiohus), cand vrajmasii au urcat linistiti pe ziduri, fara ca cei dinauntru sa observe. Venise timpul reformatiunii. Miscari ample in biserica. Multi catolici credeau ca trebuia ca biserica sa se intoarca la Scriptura. Metoda reformatiunii era: Sola Scriptura. Metoda bisericii era : traditia si scriptura. Insa la Conciliul de la Trient efectiv a cazut reforma. De ce? un cardinal s-a sculat si a zis: protestantii nu sunt consecventi principiului Sola Scriptura; ei se tin de traditia bisericii , fiindca tin duminica, institutia bisericii si nu sabatul, institutia biblica. Pacat ca protestantii nu au dus reforma pana la capat. iata de ce faptele lor n-au fost desavarsite. Mai ales ca bisericile protestante n-au mers un pas mai departe de ceea ce au spus intemeietorii lor (calvinisti, luterani).
Numele. – Aici, cu sensul de „reputaţie”. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi. Teoretic, bisericile reformate descoperiseră ceea ce înseamnă a trăi prin credinţa în Isus Hristos, dar în cea mai mare parte, cu timpul ele au decăzut la o stare asemănătoare, în anumite privinţe, cu cea a organizaţiei din care se retrăseseră (compară cu 2 Timotei 3,5). Numele lor – protestant – implica opoziţia faţă de abuzurile, erorile şi formalismul Bisericii Romano-Catolice, iar cuvântul Reformă sugerează că nici una din aceste greşeli nu se găseşte în protestantism.
Eşti mort. – Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755. – La câteva decenii după începutul Reformei, noile biserici experimentau o perioadă de violente controverse doctrinare. În cele din urmă diferenţele de opinie au fost reglementate prin adoptarea unor crezuri precise, a căror tendinţă a fost de a descuraja cercetarea mai departe a adevărului. Printr-un proces similar, Biserica Romano-Catolică, în primele secole ale istoriei ei, îşi cristalizase mare parte a teologiei. Protejate de puterea şi prestigiul statului, ascunse în mărturisirile rigide ale crezurilor, bisericile naţionale ale lumii protestante au ajuns în general să se mulţumească cu o formă a temerii de Dumnezeu, lipsită însă de putere. – Un alt factor important care a contribuit la apatia faţă de lucrurile spirituale a fost apariţia raţionalismului, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Sub presiunea descoperirilor ştiinţifice, mulţi teologi au ajuns să creadă că legile naturale sunt suficiente pentru a explica lucrurile care se petrec în univers. Adesea ajungeau la concluzia că relaţia lui Dumnezeu cu lumea aceasta se limitează la funcţia Sa de cauză primară, şi că de la actul iniţial al creaţiei, lumea a funcţionat, mai mult sau mai puţin, independentă de El. Gânditorii care au descoperit căile cugetării teologice independente mai aproape de ei, în formulele rigide ale protestantismului ortodox, au înclinat, în unele cazuri, către un nou raţionalism filozofic. Deşi raţionalismul a produs un idealism superior şi o gândire lăudabilă în domenii ca ştiinţa politică şi umanitarianismul, presupunerile sale, atunci când erau aplicate la religie, au contribuit mult la încurajarea răului spiritual care a caracterizat mare parte din protestantismul secolelor care au urmat după Reformă.
– Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilenţă, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite şi nu-şi mai aminteşte de principiile Evangheliei aşa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie. În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuţiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI şi se apropia de sfârşit. Cei mai mulţi interpreţi, protestanţi însă, preferau să vadă în creştinătatea Reformei Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproşuri. Chiar această preferinţă este suspectă. Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparaţie cu rezistenţa de secole şi progresul mişcărilor pre-reformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalităţi ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox şi alţii (care au fost începătorii unei reforme evanghelice şi părinţii unor biserici reformate naţionale şi internaţionale), urmaşii au bătut în cuie crezuri ca şi bisericile istorice, s-au mulţumit cu un creştinism formalist, o. religie, de stat mai convenabilă decât jugul papist. Isus era .înălţat în crezuri dar absent din viaţă. De aceea a fost necesar să apară alţi reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creştinismul apostolic. Aşa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwjg Spener, contele Zinzendorf, baptiştii şi alţi credincioşi englezi, fraţii Wesley şi mulţi alţii. Mişcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceştia, la rândul lor, deşi au venit cu o mai mare măsură de toleranţă şi iubire de adevăr, şi-au construit crezuri-standard,care au îngheţat înainte de a se ajunge la o unitate creştină sau la credinţa curată predicată de apostoli. În ciuda principiului Sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică şi chiar în credinţă datini romane dintre care cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul sabatului biblic, credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi în chinurile veşnice ale iadului, credinţa în predestinaţie, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenţilor şi altele.Nu toate curentele protestante manifestă toate carenţele amintite mai sus. Unele ş-au corectat cu timpul, altele şi-au părăsit principiile şi viaţa de la început. În orice caz, spre sfârşitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raţionalism, misticism, deism, secularism şi lâncezeală spirituală. Totuşi, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanţi, atât în sec.XVI cât şi mai târziu. Biserica Romană a încercat de asemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită, astfel Contrareformă.
3:2 Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Ce rămâne. – Chiar în protestantismul degenerat erau anumite lucruri care meritau păstrate. Se pierduse mult, dar nu tot. Viaţa spirituală a protestantismului era moartă, dar nu şi sistemul. „Supravieţuire” poate fi considerat cuvântul cheie al perioadei Sardes a istoriei bisericeşti.
Faptele tale desăvârşite. – Ardoarea protestantismului în primii săi ani promitea înaintarea până la desăvârşire în cunoaşterea adevărului descoperit şi în practicarea acestuia. Dar, pe măsură ce anii treceau, zelul şi evlavia slăbeau, iar biserica obosea în efortul ei de a atinge ţinta propusă.
– Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptăţirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu şi făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptăţit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar şi cei scrişi în cartea vieţii pot fi ştergi de acolo, dacă nu vor fi găsiţi printre biruitori.
3:3 Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.
Hoţ. – Compară cu Matei 24,43, unde este vorba de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Fiecare venire va avea loc pe neaşteptate pentru cei care au neglijat să se pocăiască şi să vegheze. Compară cu GC 490. 3:4 Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.
Nu si-au manjit hainele.– Cum se murdaresc hainele? Hainele reprezinta dreptatea lui Hristos. Cand o biserica zice ca „suntem mantuiti prin faptele noastre”, atunci ea distruge dreptatea lui Hristos.În alb. – Un semn al curăţiei lor. Această neprihănire nu este a lor, ci este rezultatul spălării hainelor şi al albirii acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihănirea lui Hristos.
– Hus a fost inselat, mintit si omorat de Roma. 3:5 Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.
Îmbrăcat. – Adică îmbrăcat cu nemurire, în viaţa viitoare.
Şterge. – Il asigură pe păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii. Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai găsi loc printre fiinţele create.
Mărturisi numele lui.- Hristos este Avocatul, Mijlocitorul şi Marele Preot al tuturor celor ce revendică neprihănirea Sa (vezi 1 Ioan 2,1.2; compară cu Matei 10,32.33; Evrei 8,1–6).
Înaintea îngerilor Lui. – „Scopul mai larg şi mai profund” al planului de mântuire este acela de „a apăra caracterul lui Dumnezeu înaintea universului” (PP 68; compară cu DA 19). Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate.
3:6 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul. 3:7 Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide:
Filadelfia. – Un cuvânt care înseamnă „iubire frăţească”. – Cetatea aceasta a fost fundată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al II-lea, care îl precedase la tron. După un cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică. Era situată la 30 de mile sud-est de Sardes.- În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitală, personală . Într-un sens special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti, punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.
– Raportul inspirat o prezintă ca biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Au fost propuse diferite date pentru începutul acestei perioade. Unii propun anul 1833 din cauza marelui semn cosmic natural prezis de Domnul Isus (vezi comentariul de la Matei 24,33) şi care, din punct de vedere al timpului, a fost strâns legat de începutul proclamării soliei adventiste de către William Miller. Alţii sugerează anul 1798, începutul „timpului sfârşitului” din Daniel 11,35 (vezi comentariul de acolo), care de asemenea ar fi acceptabil. Alţii favorizează anul 1755, care este acceptat în general ca anul primului semn specific al sfârşitului, prezis în Apocalipsa 6,12 (vezi comentariul de acolo), considerând că această alegere se potriveşte cu caracterul bisericii Filadelfia, ca biserică a redeşteptării adventiste. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea sunt în general de general că anul 1844 ar trebui să fie considerat sfârşitul perioadei Filadelfia şi începutul perioadei Laodicea (vezi comentariul de la Daniel 8,14). – Filadelfia. Noua ne tb iubire filadelfiana. Nu tb sa privim ce fac ceilalti gresit. Tb sa vedem cum ii putem ajuta din iubire. Oamenii sunt gata sa se schimbe daca le arati iubire. Asprimea multora e semn ca au nevoie de iubire.
– Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu ştim nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiţia adevăraţilor creştini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalităţii până la începutul Judecăţii). Filadelfia înseamnă în greceşte „iubire frăţească”. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înfiinţării societăţilor misionare, a societăţilor biblice, perioada mişcărilor de temperanţă, a reformelor în educaţie şi a trezirii interesului pentru profeţia din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generaţii care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase şi sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generaţie şi s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăinţă, viaţă creştină şi un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Isus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeţei aplicaţiei celor şapte biserici la perioadele istoriei bisericeşti universale. O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evanghelişti sau laici din diferite biserici au fost impresionaţi în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan 8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlinească în câţiva ani. Această înţelegere i-a determinat să se scoale şi să trezească şi pe alţii, chemând sufletele la pocăinţă. A fost o mişcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminenta în istoria Bisericii decât redeşteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că oamenii sunt înclinaţi să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în acelaşi timp o mişcare politică, fusese susţinută de personalităţi politice şi guverne pământeşti şi a atras în mod natural populaţiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creştinarea unor triburi şi popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voinţă liberă. Botezul pruncilor şi confuzia dintre biserică şi stat determină un creştinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Naşterea din nou şi libertatea de conştiinţă sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creştinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârşite, faptele credinţei (v.8.10). Deşi are puţină putere şi este dispreţuit de creştinii cu numele, creştinul filadelfian păzeşte cuvântul Domnului. Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice şi europene, având unele influenţe şi asupra unor zone catolice sau din orientul necreştin şi în coloniile engleze. Bisericile cele mai mişcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde şi mai personale ale Reformei: baptiştii, pietiştii şi metodiştii. Credincioşii acelei perioade au înţeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învăţaţi protestanţi asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepcter; în Britania, Edward Irving şi alţii; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenţi au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes din biserica „Christian Connection”, metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în acelaşi timp interpreţi ai profeţiei din Dan.8:14 şi predicatori ai redeşteptării spirituale. Dar mulţi predicatori din acel timp au fost laici. Mişcarea a fost puternic influenţată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobişnuit. Adolescenţi, copii ai unor credincioşi pietişti care fuseseră arestaţi pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane) predicau pretutindeni, continuu şi fără să poată fi opriţi, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârşitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu şi la pocăinţă. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii îşi transformau localurile în ceva mai util şi se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării”, deoarece medicii au observat că adolescenţii predicatori erau însoţiţi de unele fenomene fizice neobişnuite şi controlaţi de o putere pe care ei n-o puteau explica. În toate aceste mişcări de mai sus, s-a accentuat importanţa sfârşitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecăţii de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca şi astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui Christos. De aceea, aceşti credincioşi care aşteptau venirea lui Christos au fost numiţi (în America) adventişti. În afara americanului Miller au fost mulţi alţii care, fie că erau de acord cu adventiştii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârşitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii şi începutul mileniului înainte de venirea lui Isus) iar alţii credeau că mai este posibilă pocăinţa şi în timpul mileniului, după venirea lui Isus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mişcarea millerită însă, nu se aştepta o a doua şansă milenială pentru creştini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinţei să fie eficientă. Mulţi necredincioşi şi creştini lumeşti s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller şi a asociaţilor lui. Bisericile au fost favorabile la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepţii lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare şi repetată dezamăgire, când Isus n-a venit aşa cum aştepta acea primă generaţie de adventişti, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mişcare. Până astăzi istoricii protestanţi o privesc ca pe o mişcare fanatică, o falsă profeţie. Dar de ce am blama pe aceşti oameni care aşteptau pe Isus în generaţia lor, când însuşi Isus promisese revenirea în aceeaşi generaţie (Mat.24:34), şi când Biblia arată că adevăraţii creştini aşteaptă şi grăbesc revenirea lui Isus care este condiţionată tocmai de această predicate a iminentei reveniri a lui Isus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12). Şi dacă Miller este blamat.ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Isus şi profeţia nu s-a realizat ce se poate spune despre teologii protestanţi care aşteptau convertirea, lumii şi începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranţa celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăinţă, în timp ce calculele altora (de asemenea corecte, dar greşii aplicate) nu cereau pocăinţă. Când eşecul înţelegerii omeneşti a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiţi de apărare. Au fost expuşi în faţa contemporanilor şi a istoriei ca nişte înşelători. Calculul lui Miller fusese greşit. Prin urmare, adepţii lui Miller „se pocăiseră degeaba!”…Această atitudine ostilă faţă de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeţie ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creştini sau protestanţi şi nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creştini plini de viaţă, dar erau morţi.
Adevărat. – Gr. alethinos, „real”, în contrast cu zeii falşi.
cheia lui David
– Cheile pe care le ţine în mână Marele Preot Isus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor şi Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu adevărat.
Cel ce deschide. – Hristos are deplină autoritate să deschidă şi să închidă, să ducă mai departe planul mântuirii.
3:8 Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu.
O uşă deschisă. – El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o „uşă” de prilejuri nelimitate pentru a birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. „Uşa” – simbol al ocaziilor favorabile ( Fapte 14,27; 1 Cor 16,9; 2 Cor 2,12; Coloseni 4,3).
– Adventiştii de ziua a şaptea susţin că sfârşitul perioadei Filadelfia (1844) marchează începutul judecăţii de cercetare descrise în Daniel 7,10; Apocalipsa 14,6.7 . Hristos este Marele nostru Preot (Evrei 4,14.15; 8,1), slujind în sanctuarul ceresc, „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8,2.6; Exodul 25,8.9). În ce priveşte ritualul din sanctuarul pământesc, el consta în două părţi, slujirea zilnică pentru păcat, în Sfânta, şi, o dată pe an, slujirea în Sfânta Sfintelor, în Ziua Ispăşirii, care era considerată o zi a judecăţii (Evrei 9,1.6.7; Daniel 8,11.14). Ţinând cont de faptul că sanctuarul pământesc era „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8,5), este normal să considerăm că serviciul zilnic şi anual din acest sanctuar îşi aveau corespondentul în slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc. Vorbind în termeni simbolici despre sanctuarul de pe pământ, care era făcut „după chipul adevăratului locaş de închinare” (Evrei 9,24) putem spune că în ziua antitipică a ispăşirii, începută în 1844, Marele nostru Preot poate fi văzut ca ieşind din Locul Sfânt al sanctuarului din ceruri şi intrând în Locul Prea Sfânt. În consecinţă, „uşa închisă” ar fi cea a Locului Sfânt, iar „uşa deschisă” cea a Locului Prea Sfânt, unde Hristos slujeşte de atunci încoace în lucrarea zilei antitipice a ispăşirii. Cu alte cuvinte, „uşa închisă” indică încheierea primei etape a slujirii cereşti a lui Hristos, iar „uşa deschisă” începutul cele de-a doua etape.
– Isus deschide aici, în faţa filadelfienilor, în calitate de Mate Preot, uşa Sanctuarului ceresc (comp.v.7-8 cu Apoc.4:1; 11:19). El este Cel Sfânt şi Adevărat, Stăpânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparaţi asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:101 şi Dan.8:13.14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu şi împotriva celor ce „zic că sunt iudei şi nu sunt”. Prin uşa deschisă în Sfânta Sfintelor, creştinilor din timpul sfârşitului li se poale da mai multă putere.
Nimeni n-o poate închide. – Omul nu poate face nimic pentru a împiedica slujirea Sa în curţile din cer sau controlul Său asupra lucrurilor de pe pământ (Daniel 4,17).
Puţină putere. – Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură şi credincioasă. Perioada bisericii reprezentată de Filadelfia, caracterizată de atenţia mare acordată Cuvântului lui Dumnezeu, în special profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, şi de evlavia personală, reprezintă o descriere mult mai încurajatoare decât perioada precedentă.
3:9 Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.
Îi voi face. – Dumnezeu le va „da” creştinilor din Filadelfia pe unii din iudeii din Filadelfia, care se vor converti la creştinism.
Să vină să se închine. – Pentru creştini, să se bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia (compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală.
– Aceste cuvinte se pot referi la timpul când cei ce au respins pe faţă adevărul îşi vor mărturisi public rătăcirea (vezi GC 655).
– Aşa cum străinii aveau să vină la Israelul din vechime ca să înveţe despre Dumnezeu, tot aşa şi necreştinii aveau să vină la lumina Evangheliei şi să găsească mântuirea.
3:10 Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.
Cuvântul răbdării Mele. – Hristos ne încurajează să fim răbdători, aşa cum şi El a fost răbdător în încercare.
– Răbdarea din v.10, potrivit limbii greceşti,ar trebui înţeleasa ca statornicie, perseverenţă, stăruinţă, nu numai ca, răbdare. Deci păzirea „cuvântului răbdării lui Isus” îndeamnă păzirea „poruncii lui Isus de a răbda şi a persevera.
De. – Gr. ek, „din” sugerând că biruitorii vor trece cu bine perioada încercării, nu că vor scăpa neatinşi de necaz ( Daniel 12,1; Matei 24,21.22.29–31).
– Expresia „te voi păzi de ceasul încercării” este aici o traducere greşită. Isus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieşi cu bine din ele. Această propoziţie ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării”. Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Isus. În limbajul lui Ioan şi al lui Isus, acest eveniment era aşteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20).
Ceasul încercării. – Se referă cu siguranţă la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu.
3:11 Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
Cununa
– Cununa din v.ll este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Isus (2 Tim 4:7-8).
3:12 Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.
Un stâlp în Templul.- Un „stâlp” metaforic ar fi o parte din „templul” metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus „templu” (naos) se referă în general la partea interioară a sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în prezenţa lui Dumnezeu.Nu va mai ieşi afară. – Aşadar „a ieşi … afară” simbolizează a pleca din prezenţa lui Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP 37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a „ieşi afară”, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să iasă.
Numele Dumnezeului Meu. – Celor ce vor birui le va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu; chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Numele cetăţii. – Acest lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap. 22,14).
Noul Ierusalim. – Vechiul Ierusalimul trebuia să devină metropola acestui pământ şi să rămână pe veci aşa, dar din pricina neîndeplinirii sarcinii lui, rolul său va fi acordat noului Ierusalim. Numele Meu cel nou. – Al treilea nume scris pe stâlpul simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. A primi numele lui Hristos înseamnă de asemenea a confirma dreptul Său de proprietate ( 2 Corinteni 1,22).
3:13 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
3:14 Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
Laodicea. – Anemie morala
– Ispita celui rau pt biserica de azi: inertia.
– Declara razboi comoditatii.
– Libertatea e mai periculoasa ca prigoana.
– Numele acesta a fost definit ca însemnând „judecarea poporului”, sau „un popor judecat”. – Cetatea a fost întemeiată de către regele seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 i.Hr.) şi numită astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis (Coloseni 4,13). În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de această comunitate şi a le-a cerut colosenii să facă un schimb de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16).
– Cu privire la anul 1844 ca început al acestei perioade, vezi cele menţionate mai sus, la „Filadelfia”. Fiind ultima din cele şapte perioade, Laodicea continuă până la sfârşitul timpului.- Laodicea. Antiohus a construit acest oras pt sotia lui Laodoisa. Oras balnear. Cunoscut pt crema pt ochi, „colibrium”. Oras distrus in 60 dHr de cutremur. Laodiceenii n-au vrut bani de la stat pt reconstructie, i-au folosit pe ai lor. Bogati in bani, dar si in cunostinte. Si azi cresc acolo multe plante medicinale. Apa venea in oras printr-o teava groasa, venea de departe, din orasul Pumilikali; si azi curge. La izvor, apa era fierbinte, dar cand ajungea in oras, ea era caldicica. Acestei biserici nu-i e luat sfesnicul si dat alteia. Doar ca cei caldicei sunt scuipati afara.
– Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare,de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel care a evanghelizat şi Colosse şi Ieropole (Col.1 şi2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „preţuit-o” atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s–a întâmplat şi cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi, prin Epistola către Coloseni. Efectul? Nu-l cunoaştem. Dar, peste o generaţie, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Isus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ? Cuvântul grecesc Laodikeia este format, din laos (popor, mulţime) şi dike ( regulă, obicei, dreptate, justiţie, dreptate, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare). Sensul cel mai potrivit pentru condiţia Bisericii din timpul sfârşitului poate fi înţeles cu uşurinţă. Când Miller afirmase că 1844 înseamnă revenirea lui Isus, el se înşelase asupra semnificaţiei evenimentului, dar nu se înşelase cu privire la corectitudinea calculării sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, .care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor se desfăşoară înainte de revenirea lui Isus. Când El, va veni ea împărat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12; Dan. 7şi 8). Biserica laodiceană este o prefigurate a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Isus. Este timpul judecăţii în cer şi timpul vestirii Evangheliei veşnice şi a Judecăţii pe pământ (Ap. 14:6-13), cel mai critic şi mai solemn timp din istoria Bisericii universale.
Amin. – În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare, solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli.
– Isus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) faţă de promisiunea Lui solemnă de a reveni şi faţă de toate promisiunile (Ap 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20).
Martorul credincios
– Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată; dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc 12:7; 19:10 up).
Începutul. – Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început. Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul Testament ( Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica Laodicea cu mulţi ani înainte (Coloseni 4,16).
– El este Principiul creaţiei lui Dumnezeu ( arche = origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspiraţia nu vrea să ne spună că Isus ar avea un început, deoarece El are viaţa în Sine însuşi (Evrei 7:3; Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).
3:15 Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Nici rece nici în clocot. – Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6 mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală.
– Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.
– Numele Laodicea implică ultimul pas în procesul creştinismului, acela de a desăvârşiri un „popor judecat” (cap. 3,14), neprihănit. Mai mult decât atât, implică faptul că pregătirea acestui popor de creştini şi procesul prin care ei sunt găsiţi neprihăniţi vor fi împlinite la sfârşitul acestei perioade (Daniel 8,13.14; Apocalipsa 3,8; 14,6.7). Prin urmare, se poate considera că solia către Laodicea se aplică, într-un anumit sens, bisericii de la 1844 până la sfârşitul timpului.
– Solia laodiceană este aplicabilă tuturor celor care susţin că sunt creştini (vezi 6T 77). De mai bine de un secol adventiştii de ziua a şaptea recunosc faptul că solia către laodiceeni are o aplicaţie specială la ei înşişi (vezi James White, RH Oct. 16, 1856; compară cu 1T 141–144). Recunoaşterea acestei aplicaţii reprezintă o mustrare constantă a mulţumirii de sine şi o încurajare de a trăi din toată inima în armonie cu modelul vieţii desăvârşite a lui Isus Hristos (cap. 3,18).
– Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi şi lotuşi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulţumire de sine. Se referă acest tablou numai la creştinii din bisericile populare? Nu. Îngerul-stea şi biserica sfeşnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creştinii care susţin învăţătura Bibliei şi o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni şi biserici, societăţi, mişcări şi alte instituţii, sau aparţin unor biserici tradiţionale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogaţi în cunoştinţă, experienţă, spiritualitate, dar nu-şi cunosc adevărata stare. Unii dintre creştinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică”. Dar această recunoaştere implică şi răspunderea cercetării de sine şi a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creştinii de astăzi.Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Trebuie însă permis şi altora să se vadă aşa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi şi goi. „Îngerul”— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeşteptare şi reformă . Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viaţă, a declarat că această solie „trebuie proclamată şi altor biserici… tuturor celor ce pretind a fi creştini….şi oriunde Providenţa deschide calea (6 T 77, 7BC 964).” Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieşit din „Babilon”, „credincioşii întreitei solii îngereşti” din Apoc. 14, ci şi pe aceia care încă nu au ieşit din Babilon. Aceştia luminează şi ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arată că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Christos se află încă în ele”; „cea mai mare parte, în diferitele Confesiuni protestante” şi „un mare număr în bisericile catolice”.
Dacă ai fi. – O stare spirituală încropită are ca rezultat o vigilenţă scăzută, un răspuns zăbavnic şi fapte nehotărâte. Dacă biserica laodiceeană ar fi rece, Duhul lui Dumnezeu ar putea să o convingă mai bine de starea ei primejdioasă.
„Ar fi mult mai plăcut Domnului dacă acei creştini căldicei nu ar fi luat niciodată asupra lor numele Său. Ei sunt o continuă povară pentru cei care ar dori să fie urmaşi credincioşi ai lui Isus. Ei sunt o piatră de poticnire pentru necredincioşi” (1T 188).
– Singurul om pe care Hristos cel Inviat nu l-a putut invinge e omul nici rece nici in clocot.
3:16 Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.
Vărs. – Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel care o bea o varsă aproape fără să vrea. Vezi 6T 408.
– Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Isus şi nu vor să sporească în clocot spiritual.. Sau au fost cândva plini de efervescenţa-iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai racit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzaţia de vomă pe care o dă apa călduţă. Aceasta înseamnă lipsă de consacrare, indiferenţă spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţa şi de gust. Isus pronunţă o sentinţă sigură asupra celor ce se mulţumesc cu creştinismul lor, fără să se ostenească să înţeleagă şi să aprecieze în practică religia lui Christos: Cei ce rămân în. această mediocritate spirituala vor fi „vărsaţi din gura” Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Isus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc !3:8-10).Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc.., şi marea parte a acelora care par acum autentici şi veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând” (5 T 136).
Adjectivul rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume, necredincioşi. Ellen White spune că „lui Dumnezeu i-ar fi plăcut mult mai mult ca falşii credincioşi să nu fi primit niciodată numele Lui, decât să înşele şi pe credincioşi şi pe necredincioşi” (1 T 180). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veşniciei şi în claritatea evidenţei Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conştiinţa noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar şi a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare. Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilărie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Isus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste clemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creştin care nu păzeşte nici măcar litera celor zece porunci amintite de Isus, ar trebui să se privească în oglinda, acestei scrisori şi să se întrebe dacă recunoaşterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar dacă cineva crede că le păzeşte pe toate şi a uitat spiritul legii, dacă crede că Isus acceptă ceva mai puţin decât primirea neprihănirii Lui şi consacrarea totală, se înşeală. Isus n-a cerut tuturor creştinilor să-şi vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui , le-a cerut să lase totul şi să-1 urmeze. Isus a ceruta cestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu,să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea 1-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământeşti şi s-a mulţumit cu sfinţenia proprie. El a plecat de la Isus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna.
” 3:17 Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,
Sunt bogat. – Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau şi unii dintre creştinii de acolo. Se pare că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa spirituală.
– Creştinii care sunt săraci în bunurile pământeşti se simt bogaţi şi prosperi în lucrurile spirituale, asemeni filozofului antic care îşi proclama cu mândrie „umilinţa”, purtând o haină zdrenţăroasă şi ponosită. Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile adevărului. „Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei creşteri” (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii.
M-am îmbogăţit. – Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt rezultatul propriilor ei osteneli (Osea 12,8).
Nu duc lipsă de nimic. – Punctul culminant al laudei laodiceenilor este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este imposibilă.
Nu ştii. – Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este aproape fără speranţă.Eşti. – În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune: „nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…”
– Textul grecesc ar trebui, tradus astfel: „Şi nu ştii că tu eşti acel nenorocit, jalnic, sărac, orb şi gol…” Prin urmare, îngerul laodicean este obişnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majorităţi vagi, membrii sunt grăbiţi să aplice mesajul la pastor, creştinii îşi acuză preoţii şi preoţii acuza pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanţa acestui mesaj ? Nici nu mai contează pentru cine a fost scris. „Nu ştii,că TU eşti acela”. Acest reproş divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiţi, care se autojustifică. Când flacăra persecuţiilor şi a ultimului test profetizat în Apocalipsă va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică unind în Christos pe toţi cei atraşi de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieşit din starea laodiceană. Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alţii vor rămâne scrişi în cartea vieţii ca cetăţeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele şapte urgii. În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios; nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire ” (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua – Evangheliei judecăţii.
Ticălos … gol. – Adevărata descriere, prezentată aici, este exact opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se îmbrăca.
3:18 te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.
te sfătuiesc
– Te sfătuiesc. Această şoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiţie, dovedeşte că există speranţă pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare şi de acceptare a adevăratelor valori.
Să cumperi de la Mine. – Fără acest efort, „biserica” Laodicea nu poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi Isaia 55,1).
– Deşi valorile spirituale şi viaţa veşnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică să cheltuiască ceva pentru ele (Mat 13:44-46, 25:9-10, Isaia 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni, pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi: colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?
Aur. – Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest „aur” poate simboliza „credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5,6; Iacov 2,5; compară cu COL 158) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18).
Curăţit prin foc. – Credinţa care a fost pusă la încercare şi curăţită de focul încercărilor (Iacov 1,2–5; Iov 23,10).
– Aurul curăţit prin foc este în Biblie un simbol al credinţei şi iubirii, sau al credinţei care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credinţa şi iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este în acest caz, simbolul încercărilor care curăţesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacţie a lui Satan şi a celor nepocăiţi atunci când ne consacram lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos şi ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiţi de bogăţia caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înşine.
Haine albe. – Haina albă poate fi interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27; Matei 22,11; Apocalipsa 3,4; 4T 88). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit pentru hainele de lână neagră.
– Hainele albe sunt simbolul dreptăţii lui Christos, al nevinovăţiei, sfinţeniei, desăvârşirii Lui pe care ne-o oferă prin credinţă. Celor ce se încred în El, Isus le dă nevinovăţia Lui nepătată, socotindu-i ca şi cum n-ar fi păcătuit niciodată şi întărindu-i împotriva păcatului prin prezenţa Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale,, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
Doftorie pentru ochi. – Gr. kollurion, „un mic sul”. Vechea unsoare de ochi a ajuns să fie cunoscută după forma ambalajului în care era împachetată. Lângă Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici.
– Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,8–11). Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept. Vezi 4T 88.
– Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conştiinţei orbite de păcat şi de sublinierea standardelor proprii (Mal 6:22-23). Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
– Laodiceenii si fariseii par sa aibe glaucom spiritual.
Să vezi. – Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar înainte de pocăinţă.
3:19 Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!
Eu mustru.- Ţinta adevăratei disciplinări este cea de a-l convinge pe cel greşit şi de a-l încuraja la un altfel de purtare.- Este adevărat că nici o altă biserică nu este mustrată mai aspru decât biserica din Laodicea, dar tot la fel de adevărat este faptul că nici unei alte biserici nu îi este oferită o dovadă mai duioasă a dragostei lui Hristos, o părtăşie mai strânsă cu El şi o răsplată mai slăvită (vezi v. 19;21). Dacă goliciunea lor spirituală ar fi fost fără speranţă, El nu le-a fi oferit propriile Sale ”haine albe” ( v. 17, 18).
– Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră, pentru că iubeşte. Pentru iubire Isus foloseşte aici verbul fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă şi îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11).
Pedepsesc. – Gr. paideuo, „a-i educa pe copii”, „a pedepsi”.- Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă.
– Hristos o avertizează că nu poate continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină vindecătoare.
– Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical History, Eusebiu, iv. 26; v. 24).
Îi iubesc. – Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde.
Fii plin de râvnă. – Gr. Zeloo. Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi devoţiune faţă de Hristos.
– Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei, patru,… Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat, cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând: „S-a împlinit vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci împărăţia cerului s-a apropiat!” (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit sa facă o pocăinţă zeloasă, fiindcă el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim”—spunea Ellen White.
Pocăieşte-te. – Gr. metanoeo (Matei 3,2). Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată primită în grup.
3:20 Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.
Eu stau.- Forma verbului în limba greacă implică faptul că Hristos S-a aşezat la uşă şi rămâne acolo. El nu oboseşte oferindu-Şi prezenţa binecuvântată tuturor celor ce Îl primesc.
Uşă.– Uşa la care se face referire aici este sub controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor omului.
– Eu stau la uşă şi bat. În timp ce Isus a pus în faţa credincioşilor din timpul sfârşitului o uşă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o uşă închisă… Cheile uşii de sus sunt numai la El, dar cheile uşii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii noastre, sunt la noi.
– Vezi Cant Cant 5,4.6. Mireasa care a intarziat sa-l lase pe Mire sa intre, constata cu disperare ca Acesta a plecat. Deschide-i in timp util.
bat
– Isus bate, dar nu deschide. Noi trebuie să-I deschidem. Intrarea lui Isus în viaţa noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii şi Isus doreşte să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poţi oferi? Ce -ţi poate oferi? (Ioan 14:23; Cânt 7:13).
Dacă aude
– Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Isus. Dar laodiceenilor li se spune de două ori: „Dacă aude cineva” şi „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul”. Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt.
Cina. – Gr. deipneo, „a lua o masă”, în deosebi masa principală, sau cea de seară (vezi Luca 14,12). Acest cuvânt poate fi considerat ca aplicându-se marii sărbători de nuntă din Apocalipsa 19,9.
Cu el. – Puţine gesturi dovedesc mai clar frăţietatea şi comuniunea ca cel al luării mesei împreună. 3:21 Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.
Şi Eu am biruit. – Vezi comentariul de la Ioan 16,33. Numai pe baza biruinţei lui Hristos poate spera omul să biruiască. – Cu siguranţă că există biruitori şi în Laodicea (v. 21), la fel ca în oricare altă perioadă precedentă a istoriei bisericii, şi acestor biruitori din Laodicea le este dată făgăduinţa că vor şedea cu Hristos pe tronul Său.- Biruinta. Ce e de biruit? Propriul eu. Eu insumi. – Dreptatea si indreptatirea noastra nu cantareste nimic. Si nimeni nu va fi mantuit doar pt ca intelege corect; salvati prin ce suntem, nu prin ce credem. 3:22 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
GIPHY App Key not set. Please check settings