INTRODUCERE
– Cartea cu 7 peceţi era un sul rulat şi sigilat după obiceiul antic, reprezentând un obiect de valoare.
– Prezenţa celor 7 sigilii reprezintă sigilare completă şi absolută. Sigiliul indică atestare, proprietate, imutabilitate , dar şi inviolabilitate.
– Cartea nu este deschisă de Tatăl, ci de Acela care a devenit om pentru a fi Reprezentantul nostru, singurul Arhiereu (Evrei 4,15; 5,1) care are în calitatea aceasta un drept necurat de răscumpărare.
– Desigilarea cărţii se face treptat şi dramatic. Numai desigilarea ei completă poate aduce ziua răzbunării.
– Secretul sulului cu 7 sigilii nu au fost studiate de nimeni în mod suficient. Trebuie să ne imaginăm că numai după ruperea tuturor sigiliilor se poate deschide documentul spre a fi citit.
– Scenele care apar în mod succesiv la ruperea sigiliilor actului de răscumpărare, au fost considerate ca reprezentând evenimente pe care le traversează Biserica până la revenirea Răscumpărătorului ceresc.
– Începând cu Victorinus de Poetavium (sec.III), Andreas de Cezarea Capadociei (sec.VII) învăţaţii creştini au înţeles succesiunea acestor scene ca fiind paralelă cu aceea a celor şapte biserici din cap l-3. Deşi acest lucru se dovedeşte a fi corect în linii mari, o corespondenţă exactă între cele şapte perioade ale Bisericii şi cele şapte scene profetice nu poate fi făcuta. Un motiv este şi acela că primele patru scene nu sunt complet descifrate. Cititorul poate să vadă aici mai multe direcţii de cercetare.
– Ellen White n-a spus nimic cu privire la primele patru peceţi. Nu putem fi dogmatici în asemenea amănunte. Poate că, dintre variantele prezentate mai jos, ar trebui să alegem pe aceea care împlineşte cel mai bine semnificaţia deschiderii acelui document sigilat. Dintre cei patru călăreţi, identificarea primului cu Isus Biruitorul, este cea mai sigura şi mai răspândită explicaţie. Prezentând adevărul altora, este necesar să subliniem elementele sigure şi christocentrice ale Apocalipsei şi să nu fim dogmatici asupra celor discutabile.
Apocalipsa, Capitolul 6
6:1 Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat, şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi!– Episcopul Bruno de Segni (sec.XII), stareţul Joachim de Floris (sec. XII) şi, mai târziu, protestanţii, începând cu Th. Bibliander, au văzut în scenele primelor patru peceţi descrierea decăderii Bisericii. La fel au înţeles comentatorii protestanţi Pierre Agier, Henry Drummond, Louis Gaussen, Amzi Armstrong.
A rupt … cea dintâi din cele şapte peceţi. – ”Hotărârea lor [a conducătorilor iudei, de a-L crucifica pe Hristos] a fost înregistrată în cartea pe care apostolul Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care stătea pe tron, carte pe care nici un om n-o poate deschide. În ziua când Leul din seminţia lui Iuda va deschide cartea, această hotărâre va apare înaintea lor, în toată grozăvia ei (COL 294)”. Declaraţia aceasta arată că această carte raportează, pe lângă alte lucruri, judecarea Domnului Hristos de către iudei şi că la marea judecată finală (vezi comentariul de la cap. 20,11;15) aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos vor fi puşi faţă în faţă cu faptele lor rele. Este rezonabil să tragem concluzia că această carte conţine şi un raport al altor fapte semnificative ale marii lupte din decursul veacurilor. 6:2 M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor, şi ca să biruiască.
Un cal alb. – Biserica din perioada apostolică (aprox. anii 31 d.Hr.-100 d.Hr.), când puritatea credinţei (sugerată de culoarea albă) şi râvna au dus la împlinirea celor mai mari idealuri din istoria creştină. Probabil că în nici o perioadă de după primul secol al erei creştine nu a mai cunoscut împărăţia lui Dumnezeu o răspândire aşa de măreaţă. Arcul din mâna călăreţului poate simboliza cucerirea, iar cununa (stephanos, vezi comentariul de la Apocalipsa 2,10), biruinţa. Atât de rapid a fost răspândită Evanghelia încât în momentul scrierii epistolei către Coloseni, în anul 62 d.Hr., Pavel declara că Evanghelia ”a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer” (Coloseni 1,23; compară cu AA 48, 578). – Calul alb cu primul călăreţ îl reprezintă pe Isus în calitate de conducător al Bisericii în era apostolică. Limbajul simbolurilor ne trimite la Apoc 19:11-14, 5:5, 2:1-3, Hab 3:8-9, Zah 9:13-14, Ps.45:2-7 şi altele. Calul ca simbol al poporului lui Dumnezeu, al Bisericii care-L poartă în lume pe Christos, apare în Zah 10:3-5 şi Is.63:13. Nu Biserica însăşi aduce biruinţa, ci Acela care o conduce. Există şi cai nărăvaşi care nu se lasă conduşi. Isus a preferat măgăruşul paşnic, atunci când a fost vorba de poziţia socială, pământească, dat aici ne aflăm în contextul luptei (pentru victoria finală, pentru cucerirea în fapt a moştenirii răscumpărate). El a biruit la Cruce în mod complet şi decisiv. Jertfa lui este atotsuficientă şi irepetabilă. El a zdrobit capul şarpelui. Dar adversarul nu s-a lăsat intimidat, astfel încât controversa continuă şi este necesar un argument final, de biruinţă a lui Christos prin Biserică, vechea promisiune şi ţintă dată Bisericii: Rom. 16:20.
6:3 Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi.
6:4 Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.
Un cal roşu. – Simbolismul celui de-al doilea călăreţ descrie bine condiţiile sub care s-a găsit biserica între anii 100 şi 313 d.Hr. (cap. 2,10). Persecuţiile violente pe care le-a suferit sub domnia cezarilor romani sunt bine caracterizate de călăreţul ce are ”o sabie mare” şi are ”puterea să ia pacea de pe pământ”. Dacă albul reprezintă puritatea credinţei (vezi comentariul de la cap. 6,2), atunci roşul poate reprezenta coruperea credinţei prin introducerea diferitelor erezii.
– Calul roşu reprezintă Biserica persecutată de împăraţii romani între anii 100-313, perioadă paralelă cu „Smirna”. 6:5 Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi! M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă.
Cal negru. – Dacă prin calul alb este sugerată biruinţa, iar prin culoarea sa puritatea (vezi comentariul de la v. 2), atunci calul cel negru poate indica înfrângerea, iar culoarea lui o şi mai mare degradare a credinţei. – Calul negru este un simbol al Bisericii imperiale dintre anii 313-538, când albul credinţei apostolice s-a întunecat prin compromisuri şi tradiţii păgâne. Balanţa călăreţului subliniază criza de hrană spirituală, dar o criză limitată.
O cumpănă. – Acest simbol poate fi caracteriza starea dinăuntrul bisericii de după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea, când biserica şi statul s-au unit. După această unire o mare parte a preocupării bisericii au devenit problemele seculare, şi în multe cazuri a urmat o lipsă spirituală. Această cumpănă poate fi interpretată ca un simbol al grijii exagerate faţă de nevoile materiale ale acestei vieţi. Acum nu mai poate fi vorba de biruinţa în luptă, ca în cazul primului călăreţ ( v. 2), nici măcar de însângerare, ca în cazul celui de-al doilea (v. 4), ci de un rezultat şi mai înfricoşător : foametea. 6:6 Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!
O măsură. – Această cantitate de cereale reprezenta raţia de hrană zilnică pentru un lucrător. – O masura de grau = cantitatea de grau pe care o primea un sclav. Painea se face din grau. In Biblie, Isus e Painea vietii. Untdelemnul, sau uleiul, in Biblie este Duhul Sfant. Vinul are , in afara de simbolul sangelui jertfit si simbolul de invatatura (vinul invataturilor cu care desfranata din Apoc i-a imbatat pe locuitorii pamantului). Invatatura e : cu toate ca Evanghelia este combatuta, cu toate ca Hristos a ajuns sa fie vandut asa de ieftin, pe un leu, totusi, sub astfel de imprejurari potrivnice, Dl a avut grija , in fiecare epoca, ca Duhul Sfant sa stea/existe si sa poata vorbi inimii si fiecare generatie daca ar fi vrut, ar fi avut ocazia de a cunoaste adevarul . Toate compromisurile bisericii din timpul profetiei calului negru (iertarea pe bani, spovedania la preoti, inchinarea la sfinti) acestea au devalorizat persoana lui Hristos, painea/graul vietii, facand sa fie ieftina, nu la valoarea ei reala. Isus a fost scos di centru, chiar din Evanghelie. Si azi se zice: „nu exista mantuire decat prin Maria!; nimeni nu ajunge la Isus decat prin Maria!”. Dar aceasta nu e biblic. Statuia lui Jupiter a ajuns statuia lui Petru. Si multe altele. Un leu. – Corespundea cu salariul de o zi pentru un lucrător obişnuit (vezi Matei 20,2). – De aici se poate deduce că raţia zilnică de grâu pentru o zi de muncă nu prea era de ajuns pentru hrana necesară lucrătorului şi familiei sale. Ceva mai puţin ar fi însemnat a muri de foame. Conform preţurilor cerealelor citate de Cicero (Against Verres iii, 81), în Sicilia preţurile menţionate de Ioan erau cam de 8 până la 16 ori mai mari decât cele normale. Totuşi, în ciuda foametei, supravieţuirea este posibilă. Căci Dumnezeu a avut întodeauna grijă de copiii Săi în timp de necaz. – Aplicate la perioada istoriei creştine ce a urmat legalizării creştinismului, aproximativ 313 – 538 d.Hr., cuvintele vorbitorului neidentificat pot fi interpretate ca indicând preocuparea generală cu lucrurile materiale. Orz. – Acesta era mai ieftin decât grâul, aşa cum este indicat aici prin preţurile comparate (vezi 2 Regi 7,18). Orzul era hrana obişnuită a săracilor şi era folosit ca hrană pentru animale (vezi comentariul de la Ioan 6,9). Să nu vatămi. – Vocea care anunţă preţul ridicat al grâului şi al orzului porunceşte ca vinul şi untdelemnul să nu fie vătămate fără rost. Untdelemnul şi vinul. – Acestea erau primele două lichide folosite de obicei ca hrană în lumea antică. Unii le-au interpretat ca simboluri pentru credinţă şi dragoste, care trebuiau păstrate pentru a contracara materialismul ce domina biserica după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea.- Tot prin acea perioada, Constantin l-a rugat pe Eusebiu sa scrie o Biblie ecumenica. Eusebiu s-a conformat. Tot Constantin a batut monede care aveau pe fata chipul lui Isus, iar pe spate chipul zeului soare. Roma si Alexandria au fost cuibul cultului soarelui si aceste locuri au fost promotoarele pazirii zilei duminicii; celelalte zone celebrau ziua sabatului biblic. Onarabila zi a soarelui a fost numita prima zi a saptamanii. Enciclopediile catolice si azi marturisesc ca biserica catolica e autoarea modificarii legii lui Dz si a sabatului in special…6:7 Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi! 6:8 M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.
Cal Gălbui.- Culoarea spaimei şi a morţii. Începând cu simbolul calului gălbui, vremurile de necaz ating un punct culminant înfricoşător. – Calul galbui. Daca pe timpul calului negru se mai gasea ceva paine dar nu avea valoare, acum nici aceasta nu se mai gaseste.
– Calul livid este simbolul Bisericii medievale condusă de papalitate. Aceasta este cea mai adâncă decădere a Bisericii. Culoarea calului reprezintă teroare, moarte, morbiditate şi putrefacţie. Numele călăreţului şi a escortei lui aminteşte de pasajul din Hab 2:4-12 în care lăcomia împăratului Babilonului este comparată cu moartea şi cu locuinţa morţilorLocuinţa morţilor. – Gr. hades, ”locuinţa morţilor”. Aici moartea şi locuinţa morţilor sunt personificate, una fiind călăreţul de pe cal, iar cealaltă venind pe urmă. A patra parte a pământului. – Aceste cuvinte semnifică probabil o mare suprafaţă a pământului. Sabie, foamete, molima si fiarele pamantului – Poate fi considerată ca descriind deteriorarea progresivă a civilizaţiei de după război. Pustiirile săbiei, care ucide oamenii şi distruge recoltele, produc foamete, care duce mai departe la distrugerea sănătăţii, provocând molimă; iar când molima începe să bântuie, societatea umană este atât de slăbită încât nu se poate apăra de atacurile fiarelor sălbatice. – Aplicat la o perioadă anume a istoriei creştine, simbolul celui de-al patrulea călăreţ pare să descrie o situaţie caracteristică perioadei de la 538 la 1517, începutul Reformei.- Se lupta cu fiarele pamantului inseamna ca aceasrta forta facea presiuni asupra regilor pamantului si face cu ei ceea ce nu poate face ea singura. Aceasta e perioada cand Biserica Catolica a inlocuit evangheliacu ritualurile si traditiile ei. Daca nu te supuneai bisericii , venea puterea politica si te forta, tortura, ardea. Este timpul unei evanghelii fara Hristos, doar cu amprente ale crestinismului. Turme intregi de pagani erau botezati, cladiri impozante erau ridicate dupa modelul templelor pagane, picturi ca pe vremea inchinarii la Baal. E timpul cand statul si biserica lucreaza impreuna, cand crestinismul seamana foarte bine cu paganismul. Exceptii: grupe marginale precum valddenzii sau albigenzii cautau sa mai propovaduiasca evanghelia.- Fa referiri si din istoria Romaniei aici !!!!!6:9 Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră.
Junghiati.– Biserica din Evul Mediu a omorat milioane. Sufletele martirilor se intreaba: cat timp va mai fi inabusita Evanghelia? Biserica a pus in mainile ateistilor un puternic instrument impotriva crestinismului: inchizitia evului mediu. Ce organizatie este aceea care isi arde supusii pentru pacatul de a se inchina la Dz altfel decat dupa invatatura oficiala ?Multime de scrisori prefabricate ale papalitatii. Domunl insa a restaurat adevarul: 1370, Wycliff, autoritatea Bibliei; 1400, Huss, supunerea fata de Dz; 1517, Luther, sola scriptura, sola gratia, sola fide; 1555, Calvin, libertatea de constiinta; 1650, Williams, botezul prin scufundare (copii sunt mantuiti prin credinta parintilor pana sunt capabili sa decida singuri); 1705, Wesley, Hr e Mantuitor si Domn. Altar. – Altarul prezentat în imaginea profetică era probabil o reminiscenţă a altarului de aramă din sanctuarul ebraic, iar martirii pot fi văzuţi ca jertfe aduse lui Dumnezeu. Deoarece sângele victimelor se scurgea la temelia altarului (vezi Leviticul 4,7) şi deoarece ”viaţa [LXX, psuche, ”suflet”]) trupului este în sânge” (cap. 17,11), se poate considera că sub altar se află sufletele celor ce au murit ca martiri.
– Altarul de jertfă pe care au fost junghiaţi martirii, nu trebuie confundat cu altarul de aur al tămâierii din alte locuri din Apocalipsă. Altarul jertfelor se află pe pământ. În sanctuarul ceresc nu se aduc jertfe de animale, iar Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat aici pe pământ. Pământul nostru este curtea templului ceresc. La Ierusalim, sângele jertfelor era vărsat la picioarele altarului (Lev 4:7). Mai târziu a fost făcută o canalizare din curtea templului spre pârâul Kidron. Imaginea nu arată, aşa cum vor unii să argumenteze, că sufletele drepţilor, sau ale martirilor s-ar duce sus la Dumnezeu şi stau arestate în altar, însetate după răzbunare. Totul nu este decât un simbolism, o personificare a unei idei. După cum altarul nu reprezintă un adevărat altar, după cum celelalte elemente din viziune sunt simbolice şi strigătul sufletelor aici este simbolic. Sufletul, în sens biblic, înseamnă viaţa, persoana sau sângele unei fiinţe: Ex 1:5, Gen 9:4-5. Nu conştienta post mortem a sufletelor, nici locul unde sunt depozitate în rai, se are în vedere aici, ci se foloseşte un limbaj simbolic, potrivit expresiei poetice din Gen 4:10, Hab 2:11-12, Iacov 5:4, Evrei 12:24. Asemenea sângelui lui Abel, sângele (imaginat ca fiind scurs sub altar) al tuturor martirilor, strigă la Dumnezeu. Strigă din pământ. Altarul fiind pe pământ „sub altar” înseamnă „în pământ”. Sufletele. – Gr. Psuchai. Ar trebui reamintit faptul că Ioan vedea reprezentări în imagini, iar atunci când este cercetată semnificaţia diferitelor simboluri, trebuie luate în considerare regulile de interpretare a unor astfel de profeţii ( Ez 1,10).- Regulile de interpretare nu ne cer să localizăm un altar anume într-o anumită zonă şi într-un moment dat al istoriei. Asemeni detaliilor unei parabole, nu este obligatoriu ca toate elementele unei profeţii simbolice să fie interpretate. – Se pare că simbolul celei de-a cincea peceţi a fost prezentat pentru a-i încuraja pe martiri, asigurându-i că în ciuda aparentei biruinţe a duşmanului, în cele din urmă răzbunarea va veni. O astfel de încurajare îi întăreşte în special pe cei care au trecut prin teribilele persecuţii din Evul Mediu şi mai ales prin cele din timpul Reformei şi de mai târziu ( v. 12). Pentru ei această lungă perioadă de opresiune părea că nu se mai termină. Solia celei de-a cincea peceţi era o reasigurare a faptului că în final va triumfa cauza lui Dumnezeu.- O încurajare asemănătoare va veni pentru cei ce vor străbate ultimul mare conflict (vezi 5T 451). – Orice încercare de a interpreta aceste ”suflete” ca fiind duhurile fără trup ale martirilor dispăruţi ar fi în contradicţie cu regulile de interpretare ale profeţiilor simbolice. Lui Ioan nu i s-a dat o viziune a cerului aşa cum este el în realitate. Acolo nu sunt cai albi, roşi, negri şi gălbui, cu călăreţi de război. Isus nu apare acolo în forma unui miel cu o rană sângerândă. Cele patru făpturi nu reprezintă fiinţe înaripate cu caracteristici de animal, aşa cum sunt descrise aici. Tot aşa, nu există ”suflete” aşezate la temelia unui altar din ceruri. Întreaga scenă a fost o reprezentare în imagini şi simboluri, menită să dea lecţia spirituală despre care s-a vorbit mai sus.
Apoc 6,9-11 . Problema. Sufletele sfintilor se gasesc dupa moarte in ceruri ca spirite constiente descarnate?
– Personificarea este o metoda literara biblica de descriere a situatiilor prin tr-un limbaj simbolic. Dupa ce Cain l-a ucis pe Abel ( Gen 4 ), Dumnezeu ii spune lui Cain: “ glasul sangelui fratelui tau striga din pamant la Mine”. Vorbea sangele lui Abel? Nu. Limbajul comunica acolo dragostea statornica a lui Dumnezeu pentru Abel, dar si responsabilitatea lui Cain pentru gestul sau pacatos. Mai tarziu, in Noul Testament se spune ca “sangele lui Isus vorbeste mai bine decat sangele lui Abel”( Evrei 12,24). Vorbea sangele lui Isus in mod literal? Nu. Limbajul comunica mesajul de salvare sigura a lui Dumnezeu. – Pe aceeasi linie de idei, se poate spune ca imaginile din cartea Apocalipsei nu sunt fotografii ale realitatilor prezente, ci reprezentari simbolice ale unor lucruri spirituale. Este evident ca in cer nu exista calareti care sa foloseasca cai rosii, albi, negrii sau galbeni; nici Isus nu arata in cer ca un miel etc. Tot astfel, suflete de martiri inghesuite la baza unui altar trebuie sa fie o imagine simbolica, cu o semnificatie speciala.Moartea nenaturala de care au avut parte martirii, sangele varsat – fara vina – pentru cauza buna a lui Hristos duc la o imagine din Vechiul Testament, si anume la imaginea sangelui mieilor- victime inocente ce-si varsau sangele pe altarul unde erau sacrificate ( Lev 4,7.18.25.30). Sangele continea sufletul ( Lev 17,11) victimei si era oferit ca sacrificiu in favoarea pacatosilor penitenti. In acelasi fel, sufletele martirilor sunt vazute “sub altar” si sangele lor este “scurs” la baza altarului. Sufletele martirilor sunt sub altar pentru ca in mod simbolic sangele lor a curs pe altarul cauzei lui Hristos. Dealtfel, nu putine sunt pasajele biblice in care crestinii sunt comparati cu “sacrificii” oferite lui Dumnezeu ( 2Tim4,6; Fil2,17 )- Sufletele celor junghiati reprezina o figura de stil. Limbajul simbolic (sange care striga ca Dumnezeu sa faca dreptate ) este folosit pentru a transmite un mesaj viitorilor martiri, si anume ca dreptatea si echitatea vor triumfa in cele din urma ( sufletele invesmantate in haine albe reprezinta tocmai recunoasterea din partea lui Dumnezeu a puritatii si a victoriei repurtate de ei prin sangele lui Hristos, conform cu Apoc 7,14 sau Apoc 3,18). Dumnezeu spune ca El nu I-a uitat pe martirii Sai credinciosi de-a lungul secolelor ( Apoc 6 ) . Fiecare sa stea in liniste in criza lui, sigur ca dreptatea se va face dupa “inca putina vreme” potrivit ratiunii divine ce va fi gasita minunata. Ceea ce este atribuit martirilor din textele citate este dreptatea pe care Dumnezeu o cere si pe care o va implini.In mod obisnuit, martirii s-au rugat pentru cei ce i-au martirizat, niciodata nu i-au blestemat sau apostrofat. Iar daca presupunem prin absurd ca martirii ar fi sub vreun altar cosmic, in cer ( asa cum sustine conceptia traditionala ), ar mai striga dupa razbunare cata vreme ucigasii lor s-ar afla in iad?- Ziua judecatii este inca inaintea noastra . Martirii tuturor vremurilor au murit, dar n-au primit fagaduinta de a intra in prezenta lui Dumnezeu ( Evrei 11,37-40). Ei, ca si ceilalti credinciosi vor fi adusi la viata la revenirea lui Hristos, cand vor fi cu totii inviati.
6:10 Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?
Până când
– Strigătul martirilor, de la Abel până la Ioan Botezătorul şi de la diaconul Ştefan până la victimele cruciadelor şi inchiziţiilor Bisericii, cere o judecată dreaptă. Acest pasaj cheie trebuie înţeles în legătură cu Dan.8:13.14, 12:6-12, 7:21-22, Ps 94:1-15, Ecl 3:16-17. Este strigătul continuu al tuturor oamenilor lui Dumnezeu, al tuturor oprimaţilor, al întregii naturi (Rom 8:19-23). Persecuţiile inspirate de Biserică s-au redus mult în jurul anilor 1770, continuând în anumite zone până la 1848. Dar ele n-au încetat niciodată în mod total şi definitiv. Încontinuu sunt persecutaţi şi ucişi oameni pentru motive religioase. Sub ochii noştri, în ţările musulmane şi păgâne, chiar şi în ţări creştine, sunt junghiate suflete. Martirii se adresează Domnului ca fiind Cel Sfânt şi Adevărat (deţinătorul cheilor Sanctuarului ceresc: Apoc 3:7-8, 11:19). Stăpânul (aici despotes, ca în Lev 13:25), este Domnul Casei, singurul Suveran deţinător al cheilor istoriei. In mod clar, sângele victimelor cere judecată şi răzbunare. Adică o cercetare a cazurilor după standardele justiţiei cereşti şi o aplicare a dreptăţii asupra vinovaţilor.
Răzbuni. – Martirii nu caută răzbunarea pentru ei înşişi, ci caută îndreptăţirea Numelui lui Dumnezeu (Rom 12,19; Apoc 5,13). 6:11Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.
Haină. – Gr ”o robă” (stole). Stole era o robă lungă, purtată ca semn de distincţie (Marcu 12,38). Poate că intenţia acestei imagini este să arate că în ciuda morţii lor de ocară şi în ciuda a faptului că martirajul lor nu a fost încă răzbunat de Dumnezeu, El îi recunoaşte deja pe aceşti martiri ca biruitori. În zilele lui Ioan o astfel de asigurare era o mângâiere în special pentru creştinii care-şi văzuseră fraţii omorâţi în persecuţia lui Nero (anul 64 d.Hr.), iar acum trebuiau ei înşişi să cunoască martirajul în timpul persecuţiei lui Domiţian. – Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă. Iertarea şi îndreptăţirea dată de Dumnezeu în mod gratuit, păcătosului pocăit, prin credinţă, este un act instantaneu al lui Dumnezeu, condiţionat numai de mărturisire, pocăinţă şi credinţă. Dar în sens final şi oficial, în faţa întregului univers, este necesară o îndreptăţire a celor drepţi şi o
condamnare a celor nedrepţi. Judecata care îndreptăţeşte pe sfinţi, condamnă pe păcătoşi; iar răzbunarea sângelui lor, răzbunarea Sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleiaşi dreptăţi asupra celor ce au refuzat împăcarea cu Dumnezeu „călcând în picioare” sângele Mielului (Ev 10:29-31). Din comparaţia cu Dan.8:13-14 este clar că aceasta este Judecata casei lui Dumnezeu sau Judecata preadventă (pe care noi o numim „judecată de cercetare”), care este în curs, începând cu anul 1844.
Să se mai odihnească. – In momentul morţii martirii încep să se odihnească şi vor continua să o facă până la înviere (cap. 14,13). Tovarăşilor lor de slujbă– Lor li se va încredinţa mai departe lupta, până când vor fi la rândul lor biruitori în martiraj. Puţină vreme. – Timpul nu avea să fie prelungit o perioadă nedefinită (cap. 1,1; cap. 12,12). Marea luptă cu cel rău trebuie dusă până la punctul culminant, cel al biruinţei. Păcatul trebuie lăsat să se dezvolte în toată urâţenia caracterului său, atât de deplin încât niciodată să nu se mai pună la îndoială neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu (vcap. 5,13). – Puţină vreme este timpul scurs de la începutul Judecăţii cereşti (1844) şi până la venirea lui Isus când are loc răzbunarea Mielului (v.17). Profeţia arată destul de clar că până la vărsarea teribilelor judecăţi ale lui Dumnezeu asupra lumii, încă se va vărsa sânge de martir. În special sub ultima persecuţie a lui Antihrist, gustul intoleranţilor după sânge se va redeştepta (Apoc 13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2; 20:4, Dan 12:7 u.p). Nu este nimic figurat sau simbolic cu privire la sensul martirajului de aici („omorâţi ca şi ei”). Fraţii şi tovarăşii de slujbă ai martirilor din trecut, vor mai trece printr-un fluviu de sânge. Ultimul din istoria lumii. Aplicaţia tradiţională pe care au făcut-o comentatorii noştri la pecetea a cincea, este o paralelă cu biserica „Sardes”, perioada Reformei protestante care a reabilitat, prin activitatea ei, pe martirii prereformatori medievali. Această aplicaţie este însă destul de slabă. În primul rând, Reforma a fost incompletă şi nu a înălţat principiul libertăţii de conştiinţă. Dimpotrivă, ea a făcut destui martiri din rândurile anabaptiştilor, baptiştilor, catolicilor şi dintre alţi disidenţi. Ea a fost doar „puţin ajutor” dat Evangheliei. Şi chiar dacă aceasta ar suna ca o minimalizare, proclamaţiile ei nu pot fi confundate cu judecata lui Dumnezeu. Ar însemna un nou papism… Martirii au cerut judecata şi răzbunarea lui Dumnezeu, nu o reabilitare socială postmortem. Iar răspunsul Judecătorului Suprem este elocvent: fiecăruia i s-a dat o haină albă. O asemenea reabilitare pe nume nu stă în puterile Bisericii. Numai Dumnezeu cunoaşte pe cei care sunt ai Lui (2Tim 2:19). Singura legătură cu perioada protestantă este aceea că protestantismul a avut de şapte ori mai mulţi martiri decât a făcut, şi a primit o făgăduinţă divină care se referă la aceeaşi îndreptăţire în Judecată a celor drepţi (biruitori): Apoc 3:5.
Se va împlini.- Asta nu înseamnă că Providenţa a decretat că un anumit număr de creştini trebuie să fie martirizaţi. A fost însă necesar ca un anumit timp să treacă pentru ca să fie dovedită natura adevărată a acţiunilor lui Satana, Dumnezeu fiind astfel dovedit ca drept şi glorios. 6:12 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele,– Semnele revenirii lui Isus şi „ziua mâniei”. O împlinire —poate numai preliminară— a acestor semne prezise şi în Mat. 24:29 etc, a avut loc între anii 1755-1833, deci în ajunul zilei judecăţii care avea să înceapă în 1844
Un mare cutremur de pământ. – Evenimentele celei de-a şasea peceţi descoperă distrugerea universului fizic. Profetul Ioel a folosit simbolul cutremurului de pământ pentru a descrie transformarea naturii în ziua Domnului (Ioel 2,10; Isaia 13,9;11; Amos 8,9). – Deoarece cutremurul este urmat de întunecarea soarelui, iar evenimentul acesta poate fi datat la anul 1780 (vezi mai jos, la ”soarele s-a făcut negru”), acest cutremur a fost identificat cu cel de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, unul dintre cele mai întinse şi mai dezastroase cutremure înregistrate vreodată. Unda de şoc a cutremurului a fost simţită nu doar în Africa de Nord, ci şi în îndepărtatele Indii Apusene. Identificarea cu acest cutremur de la Lisabona sugerează anul 1755 ca început al acestei peceţi – Cutremurul a avut loc la 1 noiembrie 1775, având epicentrul la Lisabona. A fost cel mai extins cutremur cunoscut, cu cel mai mare impact spiritual asupra credincioşilor. A zguduit trei continente. Oraşul Lisabona a fost distrus complet, şi chiar localităţi depărtate au fost afectate. Contemporanii au recunoscut în el semnul prezis de Isus.
Soarele s-a făcut negru. – Întunecarea soarelui este frecvent menţionată în profeţiile vechi testamentare cu privire la catastrofele care preced ziua Domnului ( Isaia 13,10). Vorbind despre sfârşitul lumii, Isus a făcut o aluzie specială la acest fenomen şi l-a numit printre semnele care le vor arăta urmaşilor Săi că venirea Sa este aproape ( Matei 24,29.33; GC 334).- O împlinire spectaculoasă şi literală a scenei descrise aici a avut loc în partea de est a New York-ului şi în cea de sud a New England-ului, la 19 mai 1780. Un studiu atent al articolelor din ziarele vremii descoperă că în jurul orei 10 dimineaţa un întuneric neobişnuit a acoperit zona estică a New York-ului şi cea sud-vestică a New England-ului şi că în timpul zilei s-a extins înspre răsărit, spre partea centrală şi sudică a New England-ului şi până la oarecare depărtare, pe mare. Fiecare localitate a raportat că întunericul a durat câteva ore. Acest fenomen a avut loc la vremea stabilită, ”în zilele acelea, după necazul acesta” (Marcu 13,24; Matei 24,29). – Fenomenul a fost observat într-o zonă unde avea să se nască un remarcabil interes pentru profeţiile din Daniel şi Apocalipsa şi a fost recunoscut de către cercetătorii acestor profeţii ca o împlinire a pasajului de faţă ( GC 304;308). Luna s-a făcut ca sângele. – Vezi comentariul de la Matei 24,29. – Ziua întunecată şi înroşirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriaşă întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai mulţi credincioşi. De la orele 10 ziua şi până noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorată. Când întunericul s-a mai risipit în timpul nopţii, luna a apărut pe cer ca o pată de sânge. Savanţii n-au reuşit să explice fenomenul care n-a fost o eclipsă. Până astăzi nu se cunosc cauzele, s-au făcut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologică.
– Pecetea a 6-a. Soarele, luna si stelele au fost vizibile in America. De ce acolo? Acolo erau vestitorii Evangheliei; pt incurajarea acestora. Europa tocmai gonise vestitorii (hughenotii au ajuns in America, Australia, Africa, Noua Zeelanda).Anul 1844, restaurarea finala a reformatiunii: lege (pazita ca urmare a relatiei cu Hr), sabat, starea mortilor, sanctuar, sanatate. Cum poate o societate care a anuntat oficial ca lumea s-a format prin evolutie sa vesteasca Evanghelia vesnica din Apoc 14? Oficial, toate bisericile protestante , cu mici exceptii, au anuntat aceasta. In frunte cu Biserica Catolica. Lumea aceasta vrea un pastor dupa chipul ei. 6:13 şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.
Stelele au căzut din cer. – Vezi comentariul de la Matei 24,29; compară cu Isaia 34,4. Vezi GC 333. – Căderea stelelor. În singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriţi din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, văzută deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savanţii au dovedit că este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pământul trece la interval de circa 33 de ani. În 1766, fenomenul fusese observat în zona sud-americană a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa şi Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare că niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833. Evenimentul observat de aceeaşi generaţie martoră a semnelor anterioare, a încurajat mult redeşteptările religioase de tip adventist în America şi a dat un plus de credit predicării evanghelei judecăţii de către William Miller şi asociaţii lui. Acestea au fost împliniri istorice care au impresionat pe contemporani şi i-au condus la Dumnezeu. Dar ele au fost reduse ca întindere; lumea de pe toate continentele nu a fost avertizată prin ele şi generaţiile ulterioare, chiar în America, nu îşi mai „amintesc” de ele.
Smochinele verzi. – Gr. olunthoi, unii considerând că este vorba de smochinele timpurii care cad înainte de a ajunge la maturitate. Atunci când fructele lor ajung la mărimea unei cireşe, unii smochini de viţă inferioară rămân fără nici un fruct, sau aproape fără nici unul.
– Apocalipsa ne arată că aceste semne se vor realiza în final la scară mondială şi cu un plus de manifestări descrise în v. 14-16. Cutremurul din Apoc. 16:18-20 va face ca munţi şi insule să se cufunde şi alte locuri să se ridice. Un întuneric va acoperi întreaga lume (Apoc 16:10). Poate va mai avea loc o uriaşă ploaie de meteoriţi, dar este sigur că va fi o teribilă ploaie cu grindină: Apoc 16:21. Biblia descrie în multe locuri solemnitatea acelei zile: Is.2:10-21, 13:9-13, Lc. 23:30. Lumea din ziua revenirii lui Isus arată ca şi cum ar fi surprinsă în timpul unui conflict armat. Toate categoriile sociale şi toate părţile implicate în conflicte îşi dau seama că a sosit ceasul în care să dea socoteală de viaţa lor, că adevăratul lor conflict este cu Acela care i-a creat şi S-a jertfit pentru ei… Nu mânia Leului este ceea ce apasă conştiinţa locuitorilor pământului în ziua aceea, ci mânia Mielului. Harul Lui incomparabil, preaiubirea Lui răbdătoare şi activă, au fost călcate în picioare. Unde să mai găseşti scăpare când ai dispreţuit împăcarea oferită de Dumnezeu în Christos?
6:14 Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.
Sul. – Gr. biblion (cap. 5,1). Imaginea de aici este cea a unui cer strâns sul, asemeni unui sul de pergament. În vremurile antice se considera că cerul este o boltă solidă deasupra pământului. Acum profetul vede cerul rulat pentru ca pământul să stea neacoperit înaintea lui Dumnezeu. Isaia (cap. 34,4) prezintă aceeaşi imagine. -Acest eveniment este cu siguranţă acelaşi cu cel descris de Isus când a spus că ”puterile cerurilor vor fi clătinate” (vezi comentariul de la Matei 24:29). Acest eveniment se află încă în viitor şi este strâns legat de apariţia reală a Fiului omului pe cer. Toţi munţii şi toate ostroavele. – În cap. 16,20 aceste zguduiri înfricoşătoare sunt descrise ca având loc în timpul celei de-a şaptea plăgi. 6:15 Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.
Împăraţii. – Vezi cap. 16,14; 17,l2. Lista care urmează prezintă întreaga gamă a vieţii politice şi sociale existente în lumea romană din vremea lui Ioan. Deşi aici nu este menţionată venirea reală a Domnului Hristos, contextul trădează clar faptul că Hristos este gata să se întoarcă. Domnitorii. – Gr. megistanes, ”oameni de seamă”, ”nobili”, probabil corespunzând latinescului magistrati, slujbaşi civili ai guvernului roman, cum ar fi Pliniu (vezi Vol. VI, pp. 61;63, 88), care adesea îi trimiteau pe martirii creştini la moarte. Căpitanii oştilor. – Gr. chiliarchoi, ”căpetenii peste o mie”. În Noul Testament acest cuvânt este folosit pentru tribunul militar roman (vezi Ioan 18,12; Faptele Apostolilor 21,31;33), iar aici probabil că face referire la ofiţerii militari de seamă. Cei bogaţi. – Vezi comentariul de la Iacov 5,1;6. Cei puternici. -Compară cu 1 Corinteni 1,26. Slobozi. – Compară cu cap. 13,16; 19,18. 6:16 Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;
Cădeţi peste noi.- Vezi Osea 10,8; Luca 23,30. A sta înaintea lui Dumnezeu este mult mai înfricoşător decât a sta în faţa morţii înseşi. Mânia. – Gr. orge (vezi comentariul de la Romani 1,18). 6:17 căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?
Ziua cea mare. – Vezi Ioel 2,11.31; vezi comentariul de la Isaia 13,6. Cine poate sta în picioare? – Compară cu Naum 1,6; Maleahi 3,2; Luca 21,36. – Cu această întrebare cercetătoare scena de faţă se încheie. Fiecare dintre cele şase peceţi care au fost deschise arată câte o fază distinctă a marii lupte dintre Hristos şi Satana, şi fiecare ajută la a dovedi, în faţa întregului univers, că Dumnezeu este drept (vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13). – Aici se face o pauză în deschiderea peceţilor, căci trebuie dat un răspuns la această întrebare. Până aici, în descrierea teribilelor evenimente care preced a doua venire, nu a fost dată nici o indicaţie că cineva le-ar putea supravieţui. De aici dramatica întrebare ”Cine poate sta în picioare?” Capitolul 7 întrerupe secvenţa peceţilor pentru a contura un răspuns. – Cine din această ultimă generaţiei poate sta în picioare? Această întrebare capitală vine prea târziu. Acum ar trebui să ştim ce-i de făcut pentru a putea sta în picioare în ziua aceea (Is 33:14-16, Mal 3:2, Le 21:26-36, Ef 6:10-18). Capitolul 7, aşezat ca într-o paranteză înainte de ruperea ultimei peceţi a cărţii, răspunde la această întrebare. Sunt cei „144.000”. Prin urmare este foarte important să înţelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar dacă nu putem înţelege toate aspectele.
– Pecetea a 7-a se gaseste expusa la Apoc 8,1.
Apocalipsa cap 8Apocalipsa 8:1 Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Pecetea a şaptea.- Capitolul 6 descrie desfacerea primelor şase peceţi din cele şapte. Capitolul 7 este ca o paranteză întrucât întrerupe relatarea despre desfacerea peceţilor pentru a arăta că Dumnezeu are un popor adevărat care va fi în stare să treacă cu bine prin necazurile despre care s-a vorbit. Acum viziunea revine la desfacerea peceţilor. S-a făcut în cer o tăcere. – Se susţine că această tăcere din cer, urmând după evenimentele teribile care au loc pe pământ chiar înainte de cea de-a doua venire (cap. 6,14;16), e cauzată de faptul că oştile cereşti au părăsit curţile cerului pentru a-L însoţi pe Domnul Hristos pe pământ (vezi Mat 25,31). O jumătate de ceas. – Unii comentatori au înţeles această expresie în termenii formulei profetice de calculare a timpului, unde o zi reprezintă un an (vezi comentariul de la Daniel 7,25). Aşadar, ”o jumătate de oră” ar fi egală cu aproape o săptămână literală (compară cu EW 16). – Apoc 8,1. Tacerea spune ca nimeni nu mai e in cer. Cerul va deveni gol cand Hr va veni aici. Cat? 1/2h. Cf cu pricipiul 1 zi = 1 an, 1/2h = cca 1 sapt. Ii trebuie lui Isus asa de mult (doar Gabriel a venit intr-o clipa la Daniel). Poate atat dureaza drumul pana acasa, acea magnifica croaziera in Univers…- Tăcere în cer. Tensiunea dramatică creşte pe măsură ce Mielul ajunge la ruperea ultimei peceţi a căiţii. Dacă acest document priveşte realizarea răscumpărării, dacă el trebuie să stea ca martor la judecată, atunci se înţelege că deschiderea cărţii înseamnă începutul celei de-a doua faze a judecăţii, judecata milenială (Apoc.20:4.11.-15). Unii au interpretat această tăcere ca fiind o pauză dramatică între două acte ale viziunii. Ea este dramatică, într-adevăr, dar nu doar în scenografia Apocalipsei, ci şi în scenariul viitorului apropiat. Victorinus spunea că desigilarea cărţii introduce odihna veşnică în împărăţia lui Christos. Dar aici nu este vorba de o tăcere veşnică.
Inspiraţia a făcut o precizare care nu admite nici o explicaţie vagă. Pauza cerească are o durată foarte exactă de „circa jumătate de oră”. Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a făcut tăcere. El era obişnuit să audă încontinuu, „zi şi noapte” (Apoc 4:8 b, cântările de slavă ale îngerilor. Dar s-a făcut o pauză pe care el a măsurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea tăcere măsurată ? Pecetea a şasea se sfârşise cu semnele cosmice şi aşteptarea plină de groază din „ziua aceea” a revenirii Domnului, dar apariţia Lui nu fusese descrisă. Iarînceputul judecăţii mileniale debutează cu o tăcere măsurată… Dacă în cer nu este niciodată tăcere, deoarece prezenţa îngerilor înseamnă o continuă proslăvire a lui Dumnezeu, înseamnă că numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face tăcere. Ideea poate părea stranie şi excentrică, dar Isus ne-a spus că va face exact acest lucru, când va veni spre pământ: va goli cerul de îngeri şi-i va lua pe toţi cu Sine spre pământ (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se înţelege că este prea mare pentru a încape într-o jumătate de oră, după cum şi necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încăpea în numai trei ani şi jumătate. Dacă aplicăm însă şi în acest amănunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an” ( Ezechiel 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzător. Dacă o zi profetică înseamnă un an istoric, atunci o oră profetică înseamnă a 24-a parte dintr-un an, adică 15 zile şi câteva ore… In acest caz, „o jumătate de oră” profetică ar fi 7 zile şi jumătate. Dar Ioan nu spune „jumătate de oră” ci „cam jumătate de oră”, deci se intenţionează şapte zile în capăt. Aceste şapte zile nu pot fi întâmplătoare aici, pentru că ne aflăm la sfârşitul istoriei acestei lumi vechi care a început tot cu şapte zile; pentru că şi la Potopul lui Noe au fost şapte zile de aşteptare (Gen.7); pentru că Mielul a desigilat pecetea a şaptea care inaugurează (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al şaptelea mileniu al lumii; pentru că sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al şaptelea sigiliu al cărţii, este sabatul zilei a şaptea. Dacă Isus Creatorul este Acelaşi cu Isus Răscumpărătorul, nu trebuie să ne mirăm că revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, aşa cum şi această apariţie a Lui în viziune a onorat aceeaşi zi domnească. Pentru că poporul lui Dumnezeu va fi persecutat şi condamnat tocmai pentru păstrarea acestui sabat considerat învechit, şi care se opune inovaţiilor slăbănoage ale tradiţiilor omeneşti, nu este de mirare că Isus alege să vină în apărarea lor într-un sabat. Multe atacuri ale vrăjmaşilor împotriva israeliţilor din antichitate au avut loc în sabat. Păgânii au speculat această „slăbiciune” a iudeilor şi au intrat cu sabia în ziua păcii. Nu ştim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar ştim că va interveni la timp şi putem înţelege că ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Şi promisiunea, va fi un sabat şi ca următorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Isus spre pământ nu are nevoie de timp, chiar şi îngerii pot călători cu viteze care întrec orice imaginaţie. De aceea nu este nevoie să ne închipuim că ar fi necesare trei zile dus şi trei zile întors. Totul se va desfăşura în favoarea omului: norul slavei va putea veni spre pământ în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastră o zi, făcându-se vizibil de pe toate continentele, după care —împreună cu mulţimea drepţilor înviaţi sau vii— va călători o săptămână până la porţile Noului Ierusalim. Apocalipsa nu spune că vor domni pe pământ în timpul mileniului, ci vor domni cu Christos. Ellen White a văzul într-o viziune călătoria astrală a poporului lui Dumnezeu, de la pământ la cer, timp de şapte zile (Exp. & Viz. 25-26). Descriind ceea ce a văzut în acea viziune, ea nu arată nicăieri vreo legătură cu profeţia din Apoc.8:l, ceea ce este şi mai interesant. Călătoria de o săptămână nu este necesară din punct de vedere al distanţelor, ci ea face parte din răsplătirea mântuiţilor. Pentru a da cât mai multă importanţă întâlnirii cu Isus şi a face ca bucuria „întoarcerii acasă” să fie cât mai mare. Pentru a observa, între timp, minunile universului creat de Christos, Domnul sabatului. Sabatul şi revenirea lui Isus sunt realităţile cele mai străine de creştinismul actual. Ele sunt de nedespărţit, deoarece ne descoperă pe Acela care este Alfa şi Omega pentru noi, Creatorul şi Eliberatorul nostru. Dar creştinii, au îndepărtat sabatul ca fiind prea vechi şi au exilat Parusia (Adventul, Revenirea) Lui într-un viitor nedefinit şi nedorit. Este interesant că Biblia numeşte ambele zile (sabatul şi ziua revenirii) ca fiind „ziua Domnului”. Ambele reprezintă un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lăsat numai Dumnezeu să acţioneze. Una aduce odihna săptămânală, cealaltă aduce odihna veşnică inaugurată de domnia milenială. La prima vedere, cititorul obişnuit are impresia că scena descrisă în cap.8:2 etc. face parte din peceteaa şaptea. Dar toate scenele care urmează se referă la timpul unor judecăţi preliminare ale lui Dumnezeu, timp care se încheie cu împărăţia milenială a lui Isus. Aceasta arată că cele şapte trâmbiţe şi implicit viziunea de fond prin care sunt introduse în cap.8:2-6, sunt paralele cu cele 7 peceţi sau oricum, sunt anterioare chiar şi celor şapte plăgi finale. Împărţirea în capitole reflectă înţelegerea unor învăţaţi medievali (care au făcut această divizare şi numerotare pentru înlesnirea studiului) şi nu reprezintă intenţia Autorului Bibliei. Ioan a văzut scenele în mod succesiv şi le introduce, de regulă, cu cuvintele ..şi am văzut”. Dar aceasta nu înseamnă că acel „şi” leagă scenele profetice în aplicaţia cronologică. Adesea, prepoziţia kai ( şi) este redată de traducători cu „apoi” sau „după aceea”, ceea ce este la fel de corect în greaca Noului Testament (De exemplu, cap. 12 este introdus prin cuvintele Kai semeion mega ofthe = şi un mare semn s-a arătat. Aceasta nu înseamnă că evenimentele prevăzute în cap. 12 urmează după cele prevăzute de finalul cap. 11). Se pare că teologii (aproape în unanimitate) preferă această divizare a textului, deoarece acea tăcere de numai „aproape jumătate de ceas” nu le spune mare lucru, sau nu are o greutate finală. Această tăcere, într-adevăr, aşteaptă ceva, dar nu trîmbiţele unei noi istorii a războaielor şi nenorocirilor. Este de mirare că lucrul acesta nu este observat.
GIPHY App Key not set. Please check settings