Apoc 11,3-13. Mulţi au văzut aici pe Enoh şi Ilie care sunt în cer şi care ar fi aşteptaţi să revină pe pământ pentru a chema lumea la pocăinţă. Dar Isus a arătat că dacă cineva nu crede Scriptura, n-ar crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Lc. 16:29-31) . Pe de altă parte, Ilie a şi venit, dar oamenii au făcut cu el ce au vrut (Mat 17:10-13). Şi dacă Botezătorul împlinea profeţia despre venirea lui Ilie ca să pregătească pe poporul lui Dumnezeu pentru ziua Domnului (Mal. 4:6), împlinirea nu este completă, fiindcă ziua Domnului, în sensul deplin al cuvântului, este încă în viitor, iar nevoia de pocăinţă este astăzi mai mare ca oricând. Dacă ar mai veni însuşi Isus încă odată dezbrăcat de slava divină, cu Evanghelia Sa şi cu minuni puternice, ce soartă ar avea în creştinătate? Ori de câte ori au fost persecutaţi indivizi pentru motive de conştiinţă, (pentru a fi salvate naţiuni!) la îndemnul caiafelor erei creştine, ori de câte ori creştinii fac sau nu fac ceva unui neînsemnat frăţior al lui Isus, acel act reprezintă atitudinea reală faţă de Fiul lui Dumnezeu. Şi ori de câte ori au existat oameni sau mişcări religioase de trezire, de chemare la pocăinţă, acolo a fost Ilie. Isus şi-a trimis apostolii câte doi; şi acest model al cuplului misionar a fost urmat de vechii creştini, de fraţii valdenzi şi lollarzi din Evul Mediu şi de mulţi alţii. Aici este vorba despre nişte martori care au o autoritate neobişnuit de mare (v.3-6). Ilie a putut invoca focul ceresc asupra vrăjmaşilor lui, a putut încuia şi descuia cerul; Moise a putut preface apele în sânge. Dar cheile lui Ilie nu erau altceva decât cuvântul Domnului (1 Împ 18:1) primit ca urmare a rugăciunii credinţei, deoarece Ilie erau un om la fel de uman ca şi noi (lacov 5:17-18) . Iar Moise a avut în mâini cheile aceleiaşi autorităţi: „aşa vorbeşte Domnul!” (Ex 7:17). Ce martori ai lui Dumnezeu ar putea avea autoritatea de a aduce judecăţi divine asupra pământului „ori de câte ori vor voi”? Şi încă în era creştină! Isus a mustrat pe apostolii care doreau o asemenea autoritate (Lc 9:54-56). Şi a afirmat că doar Cuvântul Evangheliei predicate de solii Lui, dacă este respins, aduce judecăţi (Mat 10:14.15: observaţi contextul trimiterii celor 12, doi câte doi în v. 1-4). Glasul lui Dumnezeu identifică pe aceşti doi martori cu simboluri din cartea lui Zaharia (4:3.11.14). Şi pentru că nici Zaharia nu înţelegea, îngerul Domnului i-a explicat că aceasta este o metaforă pentru autoritatea şi puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunea sau puterea omenească (Zah 4:4-6) . O înţelegere corectă a identităţii celor doi martori a apărut încă din sec. XII de la episcopul catolic Bruno de Segni care a văzut în cei doi martori Scripturile Vechiului şi Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluată şi de protestanţi, printre care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) şi Johannes Funck. Marele matematician englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeaşi explicaţie cu două secole în urmă. Adventiştii moştenesc această opinie veche de la mişcarea millerită. Şi încă nu s-a descoperit una mai plauzibilă. Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce ne luminează (Ps 119: 105.130) fiind un organ al Spiritului Sfânt. Cuvântul testament vine de la latinescul testis (martor). Prin urmare, cei doi martori sunt Biblia cu cele două mărturii ale ei. Este obişnuită denumirea cuvântului lui Dumnezeu ca mărturie. În contextul judecăţii, cele două mărturii ale VT şi NT amintesc de regula judiciară stabilita de Dumnezeu din Deut 19:15. Biblia este o dovadă suficientă în faţa instanţei conştiinţei. Cei doi martori-profeţi sunt comparaţi cu doi mari miniştri şi ambasadori care stau înaintea Suveranului întregului pământ . Asemenea lui Petru şi Ioan, asemenea misionarilor valdenzi care mergeau doi câte doi, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr, pentru a evangheliza cu riscul vieţii lor. VT şi NT au profetizat „îmbrăcaţi în sac” (în semn de umilire şi doliu) în timpul dominaţiei papale.
Moartea şi învierea celor doi martori (v. 7-12). Asemenea lui Ilie care după cei trei ani şi jumătate de secetă, a fost condamnat la moarte dar Dumnezeu 1-a înălţat la cer, asemenea lui Isus care a profetizat timp de trei ani şi jumătate, apoi a fost omorât şi totuşi a înviat, S-a înălţat şi a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rară în Evul Mediu şi citirea ei nu era încurajată. Apariţia tiparului şi a Reformei a dezlegat Biblia din lanţurile Bisericii Romane,dar în ţările catolice şi ortodoxe a continuat în principiu, situaţia medievală. Însă nici ţările protestante n-au înălţat Biblia la adevărata ei poziţie, ca fiind pâinea vieţii pentru fiecare om. Biblia a rămas legată în lanţurile crezurilor protestante; orice interpretare şi publicare a învăţăturilor ei altfel decât învăţau bisericile de stat erau descurajate. La sfârşitul celor 1260 de ani de mărturisire umilita, adică în ultimii ani ai acelei perioade, ceva mai groaznic avea să se întâmple. O nouă putere ieşită din puţul aceluiaşi abis descris în Apoc.9:l, dar în fond aceeaşi fiară (îngerul pierzării), avea să se lupte cu ei, să-i învingă şi să-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici este numită Sodoma şi Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri peste care au venit judecăţile lui Dumnezeu şi din care credincioşii au trebuit să iasă. Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult şi al sclaviei (Ex 5:2. 7-9), Sodoma este simbolul celei mai josnice imoralităţi (Gen 13:13. 19:5) . Care loc (dintre cele vizitate de cei doi martori) era în mod distinct plin de necredinţă,de opresiune şi imoralitate, pe la sfârşitul sec. XVIII ? Ce nouă putere satanică a apărut atunci ? Orice cunoscător al istoriei moderne poate înţelege că aici este descrisă atitudinea Revoluţiei Franceze faţă de religie, când, din acel haos şi mare cutremur social-politic, a ieşit un guvern anticreştin, aproape ateist, declarând război Bibliei. Timp de trei ani şi jumătate (3,5 zile profetice!), din nov. 1793 până în iunie 1797, prin aşa numita descreştinare şi prin ulterioarele măsuri opresive, creştinismul a fost condamnat în ţara cea mai catolică. Chiar şi după ce s-a introdus o constituţie care garanta libertatea religioasă a continuat această situaţie, deoarece libertatea cultului se aplica numai cultelor anticreştine inventate de revoluţionari: Cultul Raţiunii, cultul Fiinţei Supreme, cultul republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deistă, ostile Bibliei. Este demnă de observat relaţia dintre cei trei ani şi jumătate profetici (1260 zile-ani) şi cele trei zile şi jumătate ale descreştinării revoluţionare. Este o corespondenţă de tip faptă-pedeapsă, care mai apare în istoria şi profeţia biblică, subliniind principiul zi-an (Num 14:34, Ez 4:4-6). Cu alte cuvinte, Biserica dominantă, care a umilit Biblia şi pe credincioşii ei, primeşte prin Revoluţia Franceză o pedeapsă. Sabia se întoarce împotriva Bisericii intolerante chiar în ţara care a sprijinit cel mai mult papismul şi care a vărsat cel mai mult sânge de creştin necatolic. În acest fel s-a împlinit şi profeţia că martorii au fost ucişi în cetatea Sodoma şi Egipt unde a fost răstignit şi Domnul lor. Isus a fost răstignit aici în persoana acelor foarte neînsemnaţi fraţi ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoţi etc. (vezi şi Fapt 9:4-5). Nu poate fi vorba despre Ierusalim aici, cum cred unii, pentru că Ierusalimul era distrus deja pe vremea lui Ioan, iar pe timpul Revoluţiei Franceze era sub dominaţie otomană. Dar împreună cu Sodoma şi Egipt, Ierusalimul este un tip al creştinătăţii false care a condamnat pe urmaşii lui Isus. Lepădând Evanghelia, locuitorii Ierusalimului au devenit jucăria spiritelor rele şi au declanşat acea revoltă a zeloţilor care s-au mâncat între ei până au fost învinşi de romani. Şi în acest caz, poporul lui Dumnezeu a ieşit înainte de a veni potopul judecăţilor divine. Franţa, de asemenea, fusese în bună măsură părăsită de protestanţi, care se refugiaseră în Elveţia, Olanda şi America, contribuind la prosperitatea acelor ţări, prin talentele lor industriale, şi sărăcind Franţa de cel mai valoros element social. Descrierile din v.9-10 se referă la influenţa internaţională a Revoluţiei care nu s-a privit pe sine ca fiind doar o problemă naţională, ci europeană şi chiar mondială. Ideile ei erau deja răspândite în alte ţări. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia şi în alte locuri, iar deiştii şi raţionaliştii erau încă mai răspândiţi, până în America. Toţi cei care simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi raţionalişti, săraci care îşi imaginau că exemplul Franţei ar putea aduce izbăvire, şi alţii, aveau toate motivele să se bucure de programul Revoluţiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii şi-au închipuit că sunt chinuiţi de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreşte libertatea carnală şi eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii şi Evangheliei este o tortură a conştiinţei. După această descreştinare şi ostilitate faţă de Biblie, după cei trei ani şi jumătate în care cruzimile, delaţiunile şi destrăbălarea au ajuns, poate, cea mai înaltă cotă a istoriei, obosită de păcat şi îngrozită de sine. Franţa decretează deplina libertate religioasă în iunie 1797. A urmat un adevărat reviriment spiritual (v.ll). Frica menţionată în acest verset are un sens spiritual. Ea denumeşte un sentiment de veneraţie, reverenţă, respect. Generaţia care a trăit aceste evenimente a fost şi martora reabilitării Bibliei. În timpul dominaţiei catolice şi a altor biserici de stat, Biblia mărturisise în umilinţă. Revoluţia s-a dovedit un şi mai mare vrăjmaş, dorind înlăturarea completă a Bibliei. Dar încheierea Revoluţiei Franceze, care a dat şi o lovitură mortală papismului, a favorizat Biblia şi libertatea religioasă. Chiar din acest timp datează primele societăţi biblice. Pe lângă Anglia, SUA şi alte ţări, Franţa a întemeiat şi ea o societate biblică. Între anii 1804-1840 au apărut în lume, într-o evoluţie incredibilă, circa 63 de Societăţi Biblice diferite, dintre care, cea mai importantă este Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate (1804). Au urmat apoi altele: elveţiană (1804), suedeză (1809), indiană (1911), finlandeză (1911), daneză (1814), germană (1815), islandeză (1815), americană (1816), norvegiană (1816), valdenză (1816), franceză (1818, la Paris), greacă (1819), rusă (1826), belgiană (1834). Această înălţare a Bibliei a dus la marea redeşteptare interconfesională de tip adventist dintre anii 1798-1844. Vrăjmaşii Bibliei, care se bucuraseră de descreştinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.
În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ (v. 13). Cu mult timp înainte de Revoluţia Franceză, unii învăţaţi,ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming (1701) şi nu puţini printre reformaţii francezi (numiţi hughenoţi ) văzuseră în acest capitol apocaliptic şi în acest cutremur, o revoluţie anticreştină care va avea loc în Franţa şi care va pedepsi papismul. Este o realitate istorică faptul că hughenoţii (calviniştii francezi) cei mai persecutaţi dintre protestanţi, deşi n-au fost de partea Revoluţiei, au aşteptat împlinirea profeţiei acesteia ca pe o eliberare. Potrivit acestei înţelegeri, ora din acest verset s-ar situa după înălţarea martorilor, ca o descriere simbolică a Revoluţiei. Moartea şi învierea iui Isus a fost marcată de un mare cutremur. Tot astfel este marcată şi moartea şi învierea celor doi martori. Acest cutremur social face parte din al doilea vai (trâmbiţa a şasea), potrivit v. 14. Dar prăbuşirile aduse de acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorării (Ap. 16:18-19. 17:1.16-18) Această prăbuşire parţială care prevesteşte o prăbuşire totală, arată că fiara care a teşit din abis, ateismul militant, avea să-şi continue activitatea în lume. Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezintă un număr real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinătorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom 11:3.4). În afară de protestanţii refugiaţi sau ascunşi asemenea lui Ilie şi altor profeţi, Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care au pierit pentru că n-au vrut să trădeze creştinismul pentru cultul republican, în timp ce o mare parte îngenunchea în faţa capilor Revoluţiei. După o explicaţie tradiţională însă, n-ar fi vorba de persoane ci de 7000 de titluri (nobiliare şi eclesiastice) care au fost desfiinţate de revoluţie. Textul grecesc, este adevărat, spune „7000 de nume de oameni”, dar expresia se referă la persoane, ca şi atunci când se spune „suflete de oameni”.
Efectul spiritual al cutremurului. Spre deosebire de acei locuitori ai pământului din cap 9:20-21 care fuseseră cruţaţi de urgia cavaleriei demonice, aici cei rămaşi s-au pocăit. Evident, nu poate fi vorba de o pocăinţă a tuturor celor ce n-au pierit în timpul Revoluţiei. S-ar putea ca „cei rămaşi” din acest verset să fie o denumire a „rămăşiţei” lui Dumnezeu din perioada 1798-1844. În orice caz, termenii greceşti din ultima parte a v. 13, sunt aceeaşi ca şi în cap. 14:7. Evenimentele Revoluţiei Franceze au deschis o eră nouă, aceea a secularismului, a anticreştinismului în creştinătate. După 1844, apariţia evoluţionismului şi marxismului, mişcările revoluţionare care au continuat marele seism francez, au concurat cu răspândirea tot mai largă a Evangheliei în lume. Acolo unde condiţiile spirituale şi sociale au creat teren favorabil, Antichristul revoluţionar a manifestat aceeaşi atitudine faţă de Biblie. Începând cu Revoluţia Roşie din Imperiul Ţarist, sistemul socialist-comunist a creat un lagăr enorm, un Egipt modern în care s-au instaurat ateismul şi sclavia. Leniniştii au încercat chiar şi înlocuirea săptămânii cu decada, ca şi Revoluţia Franceză. Acest amănunt este interesant şi pentru faptul că revoluţia bolşevică s-a considerat continuatoarea Revoluţiei Franceze.
Apocalipsa cap 11Apocalipsa 11:1 Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Mi s-a dat.- Firul ideii din cap. 10 continuă în cap. 11. – Ioan joacă în viziune un nou rol dramatic. Al cui? Referitor la această măsurătoare, Ellen White. sugerează ca ar fi o lucrare echivalentă cu acea cercetare a oştirii lui Israel din Apoc.7, înaintea sigilării celor 144.000 : „Marea judecată are loc şi se săvârşeşte de un oarecare timp. Acum Domnul zice: «Măsuraţi templul şi pe închinătorii lui!…». Aduceţi-vă aminte că vorbele şi faptele … vă sunt fotografiate în cărţile cereşti … Lucrarea aceasta înaintează, măsurând… ca să se vadă cine va sta în picioare în ziua aceea. Cei ce vor rămâne statornici vor avea intrare din belşug în împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos. Atunci când ne îndeplinim lucrul obişnuit, să ne aducem aminte că este Cineva care urmăreşte spiritul în care lucrăm.” (7SDABC, Apoc 11:1). Observăm referirea la Apoc.6:17şi 7:3.
O trestie. – Trestia aceasta avea să fie folosită ca o unitate de măsură. Vezi Ezechiel 40,3.6; Zaharia 2,1.2 – Pietrele erau cioplite in munte si facute sa se potriveasca la cladirea templului, fiecare la locul ei. Isus ciopleste colturile noastre ca intr-o zi sa ne potrivim in templul sau. Dar cioplirea presupune o masurare prealabila. Pt aceasta era trestia.- Standardul judecăţii: o „trestie”—toiag. În timpurile biblice, instrumentul pentru măsurarea lungimii era confecţionat dintr-o trestie. Dar aici este vorba despre o trestie-sceptru, deoarece termenul grecesc rabdos, tradus în mod greşit cu prăjină, înseamnă toiag, vargă sau sceptru. Este simbolul autorităţii, al judecăţii, al pedepsei, al regalităţii. Imaginea trestiei toiag ne aminteşte cu durere şi pietate de patimile Aceluia care S-a jertfit pentru a ne elibera de vina şi puterea păcatului, punând în inima noastră, prin Spiritul Său, legea Sa… Când ostaşii L-au adus pe Isus la judecată, I-au pus pe cap o coroană de spini şi în mâini o trestie asemenea unui sceptru. Ei îi smulgeau sceptrul şi-L loveau cu el, inspiraţi de Satan să batjocorească principiul împărăţiei Lui, legea iubirii după care va judeca lumea.Ce alt standard de măsurat închinătorii ar putea avea Dumnezeu, decât propria Lui lege morală în care se specifică pe prima tablă: obiectul închinării, modul închinării, spiritul închinării şi timpul închinării. În viziune, Ioan preia un rol al îngerului Domnului. Aşa cum a primit cartea profetică, la fel a primit şi trestia de măsurat. Misiunea lui şi a îngerului care proclamă timpul judecăţii, pe mare şi pe uscat, se confundă. În Apoc. 14:6-12, aceeaşi Evanghelie, aceeaşi avertizare universală cu privire la închinare. Poate fi, oare, întâmplător că, la sfârşitul acestei serii dramatice (cap. 11:19), când răsună trâmbiţa a şaptea, se deschide Sanctuarul ceresc şi se vede acolo CHIVOTUL LEGĂMÂNTULUI strălucind de fulgere şi provocând tunete, cutremure şi grindină ? Are, oare, acest lucru, vreo legătură cu timpul pe care-1 trăim? Nu există un alt standard moral decât acela descoperit în Biblie. Este un standard spiritual, nu legalist, este o „lege împărătească” (a împărăţiei cerului), o „lege a libertăţii (care vine din iubire, în urma mântuirii)”, nu o lege scrisă doar pe piatră şi căreia te supui de teamă. În fapt, adevăratul standard nu este litera moartă, ci spiritul viu al legii, aşa cum este exemplificat în Christos. El însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu. În El, Legea şi Evanghelia sunt una. El este standardul maturităţii (desăvârşirii) morale. (Ef 4:13-15).
Măsoară. – Pe temeiul simbolului din Zaharia, în care un om măsura Ierusalimul cu o prăjină de măsurat, ca o asigurare că cetatea va fi rezidită (Zaharia 2,2), se poate sugera ideea că măsurătoarea templului şi a celor ce se închină în locul acesta este de asemenea o făgăduinţă de restaurare şi păstrare; poporul lui Dz va rezista ; închinătorii sinceri sunt la adăpost. – Măsurarea templului, a altarului şi a închinătorilor trebuie să fie într-o strânsă legătură. Templul de aici, nu poate fi decât cel ceresc, deoarece se vorbeşte despre altarul lui, aici în contextul trâmbiţei a şasea (8:3, 9:13), iar finalul impunător al trâmbiţei a şaptea aduce în imagine „templul lui Dumnezeu care este în cer” (11:19). Dacă măsurarea închinătorilor are un sens spiritual (moral), ce este măsurarea templului şi a altarului? În contextul profeţiei desigilate a celor 2300 zile-ani care trebuiau să treacă până la curăţirea (răzbunarea) sanctuarului, este posibil ca aici, templul şi altarul să fie judecate şi ele, pentru a fi răzbunate. Ziua ispăşirii (ziua judecăţii anuale) era ziua curăţirii de păcat a sanctuarului şi, în acelaşi timp, a lui Israel (Lev. 16:16.19.30). Sanctuarul din Apocalipsă este, în mod evident, ceresc. Şi închinătorii sunt cereşti (Ef2:6). Dar în sens propriu ei sunt încă pe pământ, unde este altarul de jertfă (cap.6:9) în curte… „Cei ce se închină în el (altar) este o traducere stranie, fiindcă nimeni nu se închina în altar. Unele versiuni biblice redau expresia cu „cei ce se închină acolo” (la templu» în curte).
Dar, gramatical este corect să fie tradus „înaintea (în prezenţa) lui” sau „prin el” (cu ajutorul lui)! În acest fel, adevărata închinare este în strânsă relaţie de mijlocirea acestui altar. Indiferent despre care altar ar fi vorba aici, el reprezintă diferite aspecte ale jertfei lui Isus şi ale închinării noastre spirituale (Apoc.5:8, 8:4, Rom 12:1). Fără sângele lui Isus, orice închinare este ca jertfa lui Cain.
Templul. – Gr. naos. După marea dezamăgire de la 22 octombrie 1844, atenţia credincioşilor adventişti a fost îndreptată către sanctuarul ceresc şi către lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în acest sanctuar. – Că aici nu este vorba de templul literal din Ierusalim poate fi dedus din faptul că, atunci când Ioan a primit viziunile, templul zăcea în ruine. Deoarece evreii nu mai sunt poporul ales al lui Dumnezeu (Matei 21,43), acel templu nu va mai fi niciodată refăcut ca centru de închinare recunoscut de Dumnezeu (Ezechiel 40,1). Prin urmare, ”cei ce se închină” nu sunt iudeii care se închină în templul lor literal, ci cei care îşi îndreaptă rugăciunile spre templul din ceruri, acolo unde Hristos slujeşte în favoarea copiilor Săi (Evrei 8,1.2). Cei ce se închină. – Adică Israelul spiritual, poporul lui Dumnezeu, în contrast cu neamurile (v. 2). Măsurătoarea închinătorilor sugerează o lucrare de judecată. – Judecata de cercetare (preadventă) începută la anul 1844 priveşte numai pe poporul lui Dumnezeu, pe aceia al căror nume este scris în cartea vieţii, care au avut experienţa iertării păcatelor, a cunoaşterii lui Dumnezeu. Ei sunt măsuraţi şi pot fi acceptaţi sau respinşi, potrivit Cu dreptarul adevărului care nu este numai lege ci şi Evanghelie. Judecata după Evanghelie este cu mult mai severă decât judecata după lege, fiindcă Evanghelia cunoscută şi călcată în picioare aduce răzbunarea sângelui lui Christos asupra celui vinovat (Ev 10:28-29, Mat 27:25, 2 Petru 2:20-21, 1 Cor 15:l:2, Apoc 3:5). Tot Israelul este măsurat, dar nu toţi sunt sigilaţi. Această măsurătoare este judecata divină tare vine mai întâi asupra casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:18). Mulţi creştini nu sunt de acord că şi credinciosul trebuie judecat. Dar judecata lui Dumnezeu este o lucrare cerească în favoarea celui credincios. Cine rămâne în Christos nu are de ce să fie îngrijorat.
Apocalipsa 11:2 Dar curtea de afară a Templului lasă-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată Neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Curtea. – În templul lui Irod, pe care Ioan îl ştia bine, exista o curte interioară alcătuită din curtea femeilor, curtea lui Israel şi curtea preoţilor. Dincolo de acestea era marea curte din afară, iar cei dintre neamuri care treceau bariera – ”zidul de la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) – erau pedepsiţi cu moartea. – Curtea fusese considerată un simbol al pământului, în contrast cu ”Templul lui Dumnezeu” din cer (v. 1).
– Curtea lui Israel şi curtea „neamurilor” (v.2). Templul de la Ierusalim avea două curţi principale, circumscrise sanctuarului: curtea lui Israel, cea apropiată de altar, şi curtea neamurilor, adică a păgânilor (neevreilor), sau curtea de afară. Între cele două curţi, iudeii zidiseră un zid de despărţire (la care face aluzie Pavel în Ef. 2:14). În zilele noastre s-a descoperit placa pe care era gravată interzicerea accesului celor necircumcişi, sub pedeapsa cu moartea. Dacă templul din Ierusalim este doar o proiecţie pământească a adevăratului Sanctuar din cer, care este Palatul împăratului împăraţilor şi al Dumnezeului dumnezeilor, dacă Israelul lui Dumnezeu este definit ca fiind adevăraţii închinători, cei ce se închină prin jertfa lui Isus, aducând ca dar sacrificiile lor, atunci curtea păgânilor este simbolul celor ce nu se închină la acelaşi altar, care n-au nici o împărtăşire cu templul ceresc: necredincioşi şi falşi credincioşi, vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu. Ambele curţi sunt în lumea noastră. Distincţia dintre cei ce sunt Israelul lui Dumnezeu şi cei ce sunt păgâni, nu este făcută după criterii omeneşti, ci după dreptarul lui Dumnezeu (Gal6:15.16).
Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi a jertfit totul pentru ca şi cei mai păcătoşi să poată fi salvaţi, dacă acceptă condiţiile legământului sfânt. Dar cei ce caută o altă cale spre cer decât crucea lui Isus, cei care trăiesc în răzvrătire faţă de voia lui Dumnezeu, cei ce n-au experimentat niciodată împăcarea cu Dumnezeu, nu pot fi numiţi copii ai Lui. Ei sunt păgâni, indiferent de rasă, naţionalitate sau religie. Numele lor nu a fost niciodată scris în cartea vieţii şi ei se lasă animaţi de spiritul cel rău. Această curte de afara nu este măsurată în timpul judecăţii casei lui Dumnezeu. Curtea de afară este lăsată afară. În textul, grecesc este folosită o metaforă mai dură şi, oarecum, enigmatică, cu care traducătorii nu ştiu ce să facă. Dacă am traduce exact, ar trebui să spunem: „curtea de afară izgoneşte-o afară şi n-o măsura”. Se foloseşte acelaşi termen care peste tot are sensul de a da afară, a alunga, a excomunica, a exclude din sinagogă. Nu este doar o lăsare deoparte. Cei ce nu s-au împăcat cu Dumnezeu nu vor fi judecaţi în acest timp; cazul lor va fi judecat în timpul mileniului (1 Tim 5:24, Apoc.20:11-15). Las-o la o parte.- Ioan trebuie să îi măsoare numai pe cei ce I se închină lui Dumnezeu, pe aceia care au dreptul să treacă dincolo de bariera pe care doar israeliţii aveau dreptul să o treacă.Dată neamurilor.- Aici cuvântul ”neamuri” poate face referire la cei care nu sunt închinători, care nu au mărturisit că aparţin Israelului lui Dumnezeu. Călca în picioare.- Pasajul de faţă este paralel cu descrierea din Daniel 7,7.23, unde se vorbeşte de faptul că fiara a patra a călcat în picioare ceva (Daniel 7,7.8.25). Întrucât acţiunile acestei fiare sunt îndreptate în special asupra sfinţilor ”Celui Prea Înalt” (Daniel 7,25), nu este lipsit de logică a considera că aici ”sfânta cetate” reprezintă poporul lui Dumnezeu. Patruzeci şi două de luni. – Este clar că această perioadă este egală cu ”o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Daniel 7,25. – 1260 zile. Apare de 7 ori in Biblie: Dan 7,25; 12,7; Apoc 11,2; 11,3; 12,6; 12,14; 13,5.- Cele 42 de luni ale „neamurilor”. Călcarea în picioare a Ierusalimului ceresc (v.2 b). Durata celor 42 de luni (1260 zile, v.3) este acelaşi timp de necaz profetizat de Daniel (7:25, 12:7) la care Apocalipsa va mai face referire (cap. 12:6.14, 13:5). Este vorba despre timpul dominaţiei papale (538-1798), o dominaţie în care s-a dat pe faţă spiritul Romei, spiritul caracteristic păgânismului universal. Ierusalimul ceresc a fost călcat în picioare în sens figurat, prin persecutarea cetăţenilor lui cereşti (Dan 8:10-13, Ef2:19, Gal 4:26. Le. 21:24) . În acelaşi sens în care se poate călca în picioare legea şi Christos (Ev 10:28-29), călcarea în picioare nu înseamnă doar persecuţie ci şi profanare. Un serviciu divin care accentuează ritualismul ca un paravan al păcatelor şi fărădelegilor, este etichetat ca fiind o „călcare în picioare a curţilor” templului (Is 1:12 ).
Apocalipsa 11:3 Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Celor doi martori ai mei.- În v. 4 ei sunt identificaţi cu ”doi măslini” şi ”două sfeşnice”, simboluri preluate din Zaharia 4,1;6.11;14. Acolo se spune despre ei că reprezintă ”cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (v. 14). Aşa cum despre ramurile de măslin se spune că oferă ulei pentru candelele din sanctuar (v. 12), tot aşa de la aceşti doi sfinţi care stau înaintea tronului lui Dumnezeu este împărţit Duhul Sfânt oamenilor ( Zaharia 4,6.14; COL 408; TM 338). – Întrucât mesajul cel mai deplin al Duhului Sfânt către oameni este cuprins în Scripturile Vechiului şi Noului Testament, se poate considera că acestea două sunt cei doi martori ( GC 267; Ioan 5,39). – Cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, psalmistul declară: ”Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”, ”descoperirea cuvintelor Tale dă lumină” (Psalmi 119,105,130)
Să proorocească. – În ciuda stăpânirii celui rău în timpul perioadei de 1260 de zile (v. 2), totuşi Duhul lui Dumnezeu, mai ales aşa cum este El manifestat în Scripturi, va duce mărturia Sa către acei oameni care Îl vor primi.Îmbrăcaţi în saci. – A purta un sac era un semn de doliu (2 Samuel 3,31) şi de pocăinţă (Iona 3,6.8).- Astfel, se poate spune despre Scripturi că sunt în doliu atunci când tradiţiile omeneşti sunt în ascendenţă (Daniel 7,25). O mie două sute şaizeci de zile. – O perioadă identică cu cele ”patruzeci şi două de luni” din v. 2 .
– Mulţi au văzut aici pe Enoh şi Ilie care sunt în cer şi care ar fi aşteptaţi să revină pe pământ pentru a chema lumea la pocăinţă. Dar Isus a arătat că dacă cineva nu crede Scriptura, n-ar crede nici dacă ar învia cineva din morţi (Lc. 16:29-31) . Pe de altă parte, Ilie a şi venit, dar oamenii au făcut cu el ce au vrut (Mat 17:10-13). Şi dacă Botezătorul împlinea profeţia despre venirea lui Ilie ca să pregătească pe poporul lui Dumnezeu pentru ziua Domnului (Mal. 4:6), împlinirea nu este completă, fiindcă ziua Domnului, în sensul deplin al cuvântului, este încă în viitor, iar nevoia de pocăinţă este astăzi mai mare ca oricând. Dacă ar mai veni însuşi Isus încă odată dezbrăcat de slava divină, cu Evanghelia Sa şi cu minuni puternice, ce soartă ar avea în creştinătate? Ori de câte ori au fost persecutaţi indivizi pentru motive de conştiinţă, (pentru a fi salvate naţiuni!) la îndemnul caiafelor erei creştine, ori de câte ori creştinii fac sau nu fac ceva unui neînsemnat frăţior al lui Isus, acel act reprezintă atitudinea reală faţă de Fiul lui Dumnezeu. Şi ori de câte ori au existat oameni sau mişcări religioase de trezire, de chemare la pocăinţă, acolo a fost Ilie. Isus şi-a trimis apostolii câte doi; şi acest model al cuplului misionar a fost urmat de vechii creştini, de fraţii valdenzi şi lollarzi din Evul Mediu şi de mulţi alţii. Aici este vorba despre nişte martori care au o autoritate neobişnuit de mare (v.3-6). Ilie a putut invoca focul ceresc asupra vrăjmaşilor lui, a putut încuia şi descuia cerul; Moise a putut preface apele în sânge. Dar cheile lui Ilie nu erau altceva decât cuvântul Domnului (1 Împ 18:1) primit ca urmare a rugăciunii credinţei, deoarece Ilie erau un om la fel de uman ca şi noi (lacov 5:17-18) . Iar Moise a avut în mâini cheile aceleiaşi autorităţi: „aşa vorbeşte Domnul!” (Ex 7:17). Ce martori ai lui Dumnezeu ar putea avea autoritatea de a aduce judecăţi divine asupra pământului „ori de câte ori vor voi”? Şi încă în era creştină! Isus a mustrat pe apostolii care doreau o asemenea autoritate (Lc 9:54-56). Şi a afirmat că doar Cuvântul Evangheliei predicate de solii Lui, dacă este respins, aduce judecăţi (Mat 10:14.15: observaţi contextul trimiterii celor 12, doi câte doi în v. 1-4). Glasul lui Dumnezeu identifică pe aceşti doi martori cu simboluri din cartea lui Zaharia (4:3.11.14). Şi pentru că nici Zaharia nu înţelegea, îngerul Domnului i-a explicat că aceasta este o metaforă pentru autoritatea şi puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunea sau puterea omenească (Zah 4:4-6) . O înţelegere corectă a identităţii celor doi martori a apărut încă din sec. XII de la episcopul catolic Bruno de Segni care a văzut în cei doi martori Scripturile Vechiului şi Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluată şi de protestanţi, printre care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) şi Johannes Funck. Marele matematician englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeaşi explicaţie cu două secole în urmă. Adventiştii moştenesc această opinie veche de la mişcarea millerită. Şi încă nu s-a descoperit una mai plauzibilă. Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce ne luminează (Ps 119: 105.130) fiind un organ al Spiritului Sfânt. Cuvântul testament vine de la latinescul testis (martor). Prin urmare, cei doi martori sunt Biblia cu cele două mărturii ale ei. Este obişnuită denumirea cuvântului lui Dumnezeu ca mărturie. În contextul judecăţii, cele două mărturii ale VT şi NT amintesc de regula judiciară stabilita de Dumnezeu din Deut 19:15. Biblia este o dovadă suficientă în faţa instanţei conştiinţei. Cei doi martori-profeţi sunt comparaţi cu doi mari miniştri şi ambasadori care stau înaintea Suveranului întregului pământ . Asemenea lui Petru şi Ioan, asemenea misionarilor valdenzi care mergeau doi câte doi, unul mai în vârstă şi altul mai tânăr, pentru a evangheliza cu riscul vieţii lor. VT şi NT au profetizat „îmbrăcaţi în sac” (în semn de umilire şi doliu) în timpul dominaţiei papale. Apocalipsa 11:4 Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului. Apocalipsa 11:5 Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Iese … foc. – Aceste cuvinte amintesc de judecata rostită de Ilie asupra trimişilor lui Ahazia (2 Regi 1,10.12). Cei care se opun mărturiei Duhului Sfânt vor fi în cele din urmă nimiciţi în iazul de foc (vezi Apocalipsa 20,15). Apocalipsa 11:6 Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor; şi au putere să prefacă apele în sânge, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Putere să închidă cerul. – Aceste cuvinte sunt o aluzie la Ilie, care a prezis că nu va ploua în Israel ”în anii aceştia …, decât după cuvântul meu” (1 Regi 17,1), sau, aşa cum spune Luca, ”trei ani şi şase luni” (Luca 4,25; compară cu Iacov 5,17). Apele în sânge. – Aluziile îndreaptă atenţia la Moise şi la prima plagă ce a căzut asupra Egiptului (Exodul 7,19;21). Apocalipsa 11:7 Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. – Moartea şi învierea celor doi martori (v. 7-12). Asemenea lui Ilie care după cei trei ani şi jumătate de secetă, a fost condamnat la moarte dar Dumnezeu 1-a înălţat la cer, asemenea lui Isus care a profetizat timp de trei ani şi jumătate, apoi a fost omorât şi totuşi a înviat, S-a înălţat şi a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rară în Evul Mediu şi citirea ei nu era încurajată. Apariţia tiparului şi a Reformei a dezlegat Biblia din lanţurile Bisericii Romane,dar în ţările catolice şi ortodoxe a continuat în principiu, situaţia medievală. Însă nici ţările protestante n-au înălţat Biblia la adevărata ei poziţie, ca fiind pâinea vieţii pentru fiecare om. Biblia a rămas legată în lanţurile crezurilor protestante; orice interpretare şi publicare a învăţăturilor ei altfel decât învăţau bisericile de stat erau descurajate. La sfârşitul celor 1260 de ani de mărturisire umilita, adică în ultimii ani ai acelei perioade, ceva mai groaznic avea să se întâmple. O nouă putere ieşită din puţul aceluiaşi abis descris în Apoc.9:l, dar în fond aceeaşi fiară (îngerul pierzării), avea să se lupte cu ei, să-i învingă şi să-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici este numită Sodoma şi Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri peste care au venit judecăţile lui Dumnezeu şi din care credincioşii au trebuit să iasă. Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult şi al sclaviei (Ex 5:2. 7-9), Sodoma este simbolul celei mai josnice imoralităţi (Gen 13:13. 19:5) . Care loc (dintre cele vizitate de cei doi martori) era în mod distinct plin de necredinţă,de opresiune şi imoralitate, pe la sfârşitul sec. XVIII ? Ce nouă putere satanică a apărut atunci ? Orice cunoscător al istoriei moderne poate înţelege că aici este descrisă atitudinea Revoluţiei Franceze faţă de religie, când, din acel haos şi mare cutremur social-politic, a ieşit un guvern anticreştin, aproape ateist, declarând război Bibliei. Timp de trei ani şi jumătate (3,5 zile profetice!), din nov. 1793 până în iunie 1797, prin aşa numita descreştinare şi prin ulterioarele măsuri opresive, creştinismul a fost condamnat în ţara cea mai catolică. Chiar şi după ce s-a introdus o constituţie care garanta libertatea religioasă a continuat această situaţie, deoarece libertatea cultului se aplica numai cultelor anticreştine inventate de revoluţionari: Cultul Raţiunii, cultul Fiinţei Supreme, cultul republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deistă, ostile Bibliei. Este demnă de observat relaţia dintre cei trei ani şi jumătate profetici (1260 zile-ani) şi cele trei zile şi jumătate ale descreştinării revoluţionare. Este o corespondenţă de tip faptă-pedeapsă, care mai apare în istoria şi profeţia biblică, subliniind principiul zi-an (Num 14:34, Ez 4:4-6). Cu alte cuvinte, Biserica dominantă, care a umilit Biblia şi pe credincioşii ei, primeşte prin Revoluţia Franceză o pedeapsă. Sabia se întoarce împotriva Bisericii intolerante chiar în ţara care a sprijinit cel mai mult papismul şi care a vărsat cel mai mult sânge de creştin necatolic. În acest fel s-a împlinit şi profeţia că martorii au fost ucişi în cetatea Sodoma şi Egipt unde a fost răstignit şi Domnul lor. Isus a fost răstignit aici în persoana acelor foarte neînsemnaţi fraţi ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoţi etc. (vezi şi Fapt 9:4-5). Nu poate fi vorba despre Ierusalim aici, cum cred unii, pentru că Ierusalimul era distrus deja pe vremea lui Ioan, iar pe timpul Revoluţiei Franceze era sub dominaţie otomană. Dar împreună cu Sodoma şi Egipt, Ierusalimul este un tip al creştinătăţii false care a condamnat pe urmaşii lui Isus. Lepădând Evanghelia, locuitorii Ierusalimului au devenit jucăria spiritelor rele şi au declanşat acea revoltă a zeloţilor care s-au mâncat între ei până au fost învinşi de romani. Şi în acest caz, poporul lui Dumnezeu a ieşit înainte de a veni potopul judecăţilor divine. Franţa, de asemenea, fusese în bună măsură părăsită de protestanţi, care se refugiaseră în Elveţia, Olanda şi America, contribuind la prosperitatea acelor ţări, prin talentele lor industriale, şi sărăcind Franţa de cel mai valoros element social. Descrierile din v.9-10 se referă la influenţa internaţională a Revoluţiei care nu s-a privit pe sine ca fiind doar o problemă naţională, ci europeană şi chiar mondială. Ideile ei erau deja răspândite în alte ţări. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia şi în alte locuri, iar deiştii şi raţionaliştii erau încă mai răspândiţi, până în America. Toţi cei care simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi raţionalişti, săraci care îşi imaginau că exemplul Franţei ar putea aduce izbăvire, şi alţii, aveau toate motivele să se bucure de programul Revoluţiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii şi-au închipuit că sunt chinuiţi de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreşte libertatea carnală şi eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii şi Evangheliei este o tortură a conştiinţei.
Când îşi vor isprăvi mărturisirea. – Adică la sfârşitul celor 1260 de zile (Apocalipsa 11,3; Daniel 7,25).Fiara. – Unii comentatori consideră că această fiară este o putere care caută să distrugă Scripturile (simbolizate prin cei doi martori), la sfârşitul perioadei de 1260 de zile, în anul 1798 d.Hr. (Daniel 7,25). – Întrucât în această perioadă ateismul era foarte popular în Franţa, iar spiritul antireligios al vremii milita, în mod firesc, împotriva folosirii Scripturii şi a credinţei în ea, Prima Republică Franceză a fost identificată cu fiara din pasajul de faţă. În general, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut ultima părere. Adânc.- În ceea ce priveşte Franţa, s-a considerat că imaginea fiarei ridicându-se din adânc arată că naţiunea nu are nici o temelie ; era o putere ateistă. S-a manifestat o nouă formă a puterii satanice (vezi GC 269). Îi va omorî. – Adică va încerca să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu privire la felul în care Franţa a luptat împotriva religiei, vezi comentariul de la v. 9. Apocalipsa 11:8 Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Vor zăcea. – A lăsa un trup mort neîngropat a fost din totdeauna considerat drept o insultă revoltătoare ( Ps 79,2.3). Cetăţii celei mari. – Faptul că despre această cetate se spune că este oraşul ”unde a fost răstignit şi Domnul lor , se pare că o identifică cu Ierusalimul, ”sfânta cetate” din v. 2. Totuşi, mulţi comentatori au înţeles propoziţia ”unde a fost răstignit şi Domnul în mod figurat, aşa cum, fără îndoială, ar trebui înţelese şi numele Sodoma şi Egipt. Prin urmare, ei identifică cetatea cea mare cu Franţa, care, spre sfârşitul perioadei celor 1260 de ani, manifesta caracteristicile simbolizate prin aceste cuvinte.Sodoma. – Sodoma este simbolul degradării morale (Ezechiel 16,46;55). Aceasta era situaţia Franţei în timpul Revoluţiei Franceze. – In Franta, in timpul revolutiei, au postat un manifest al drepturilor omului pe doua table (ca si cum ar fi tablele legii).Egipt. – Această ţară era cunoscută pentru refuzul ei de a accepta existenţa adevăratului Dumnezeu şi pentru sfidarea poruncilor divine. Faraon a spus: ”Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui …? Eu nu cunosc pe Domnul…” (Exodul 5,2). Această atitudine era caracteristică şi conducătorilor Revoluţiei din Franţa. Răstignit. – Adică L-au răstignit în persoana urmaşilor Săi, mulţi dintre ei fiind ucişi în persecuţiile din Franţa. Apocalipsa 11:9 Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Oameni din orice… – Adică alte naţiuni. Acestea aveau să vadă războiul dus de Franţa împotriva Bibliei. Trei zile şi jumătate. – Ţinând cont de principiul interpretării profetice, conform căruia o zi reprezintă un an, ”trei zile şi jumătate” ar fi echivalentul a trei ani şi jumătate. Adventiştii de ziua a şaptea, care în general consideră că fiara din v. 7 reprezintă Prima Republică Franceză (1789;1801), în special în termenii înclinaţiei ei antireligioase, consideră că această profeţie s-a împlinit în timpul Revoluţia Franceză, în scurta perioadă în care ateismul s-a aflat în culmea ascensiunii. Această perioadă poate fi socotită de la 26 noiembrie 1793, când un decret emis la Paris a desfiinţat religia, până la 17 iunie 1797, când se spune că guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei. – La fel ca şi în privinţa altor porţiuni ale Apocalipsei, chestiunea celor ”trei zile şi jumătate” a prilejuit apariţia unor diferenţe considerabile între părerile comentatorilor. Acest lucru este adevărat nu doar din pricina unor anumite probleme ale simbolismului în sine, ci şi din cauza dificultăţii de a fixa anumite date precise în istoria agitatei perioade a Revoluţiei Franceze. Din fericire însă stabilirea exactă a acestei perioade de timp nu este absolut necesară pentru a înţelege în mare perioadele profetice importante din Biblie sau pentru a înţelege ideea centrală a profeţiei din care face ea parte.Apocalipsa 11:10 Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor înveseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Se vor bucura. – Scăpaţi acum de chin, adică de mărturia condamnatoare a celor doi martori nelegiuiţi, ei îşi liniştesc conştiinţa, bucurându-se. Îşi vor trimite daruri.- Acesta este un semn al bucuriei (vezi Estera 9,22). Chinuiseră. – Îi chinuiseră prin puterea de condamnare a proorociei lor (vezi v. 3). Puţine chinuri sunt mai mari decât cel al unei conştiinţe vinovate. Atunci când adevărul şi neprihănirea sunt prezentate constant înaintea păcătosului încăpăţânat, adesea ele devin de nesuferit pentru el. Apocalipsa 11:11 Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. S-au ridicat în picioare. – Compară cu 2 Regi 13,21; Ezechiel 37,10. O mare frică a apucat. Cei care s-au bucurat de moartea celor doi martori stau acum înspăimântaţi, privind miracolul învierii lor. – După această descreştinare şi ostilitate faţă de Biblie, după cei trei ani şi jumătate în care cruzimile, delaţiunile şi destrăbălarea au ajuns, poate, cea mai înaltă cotă a istoriei, obosită de păcat şi îngrozită de sine, Franţa decretează deplina libertate religioasă în iunie 1797. A urmat un adevărat reviriment spiritual (v.ll). Frica menţionată în acest verset are un sens spiritual. Ea denumeşte un sentiment de veneraţie, reverenţă, respect. Generaţia care a trăit aceste evenimente a fost şi martora reabilitării Bibliei. În timpul dominaţiei catolice şi a altor biserici de stat, Biblia mărturisise în umilinţă. Revoluţia s-a dovedit un şi mai mare vrăjmaş, dorind înlăturarea completă a Bibliei. Dar încheierea Revoluţiei Franceze, care a dat şi o lovitură mortală papismului, a favorizat Biblia şi libertatea religioasă. Chiar din acest timp datează primele societăţi biblice. Pe lângă Anglia, SUA şi alte ţări, Franţa a întemeiat şi ea o societate biblică. Între anii 1804-1840 au apărut în lume, într-o evoluţie incredibilă, circa 63 de Societăţi Biblice diferite, dintre care, cea mai importantă este Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate (1804). Au urmat apoi altele: elveţiană (1804), suedeză (1809), indiană (1911), finlandeză (1911), daneză (1814), germană (1815), islandeză (1815), americană (1816), norvegiană (1816), valdenză (1816), franceză (1818, la Paris), greacă (1819), rusă (1826), belgiană (1834). Această înălţare a Bibliei a dus la marea redeşteptare interconfesională de tip adventist dintre anii 1798-1844. Vrăjmaşii Bibliei, care se bucuraseră de descreştinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.
– Criticii vin si trec, dar Biblia ramane.
Apocalipsa 11:12 Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut. Suiţi-vă aici! – S-a considerat că această înălţare a martorilor simbolizează popularitatea remarcabilă de care s-au bucurat Scripturile începând cu prima parte a secolului al XIX-lea. La scurt timp după Revoluţia Franceză s-au înfiinţat diferite societăţi biblice naţionale. Printre acestea, deosebit de însemnate au fost Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, întemeiată în 1804, şi Societatea Biblică Americană, înfiinţată în 1816. Acestea, împreună cu altele, au răspândit Scriptura pe întreaga faţă a pământului, în peste o mie de limbi. Astfel, în ultimele două secole, în loc să fie dată uitării în ce priveşte călăuzirea spirituală, Biblia a ajuns să se bucure de cea mai mare răspândire. S-au suit într-un nor. – Atunci când Isus Şi-a luat rămas bun de la ucenicii Săi, ”un nor L-a ascuns din ochii lor” (Fapte 1,9). Apocalipsa 11:13 În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului. În clipa aceea
– Cu mult timp înainte de Revoluţia Franceză, unii învăţaţi,ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming (1701) şi nu puţini printre reformaţii francezi (numiţi hughenoţi ) văzuseră în acest capitol apocaliptic şi în acest cutremur, o revoluţie anticreştină care va avea loc în Franţa şi care va pedepsi papismul. Este o realitate istorică faptul că hughenoţii (calviniştii francezi) cei mai persecutaţi dintre protestanţi, deşi n-au fost de partea Revoluţiei, au aşteptat împlinirea profeţiei acesteia ca pe o eliberare. Potrivit acestei înţelegeri, ora din acest verset s-ar situa după înălţarea martorilor, ca o descriere simbolică a Revoluţiei. Moartea şi învierea iui Isus a fost marcată de un mare cutremur. Tot astfel este marcată şi moartea şi învierea celor doi martori. Acest cutremur social face parte din al doilea vai (trâmbiţa a şasea), potrivit v. 14. Dar prăbuşirile aduse de acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorării (Ap. 16:18-19. 17:1.16-18) Această prăbuşire parţială care prevesteşte o prăbuşire totală, arată că fiara care a teşit din abis, ateismul militant, avea să-şi continue activitatea în lume. Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezintă un număr real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinătorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom 11:3.4). În afară de protestanţii refugiaţi sau ascunşi asemenea lui Ilie şi altor profeţi, Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care au pierit pentru că n-au vrut să trădeze creştinismul pentru cultul republican, în timp ce o mare parte îngenunchea în faţa capilor Revoluţiei. După o explicaţie tradiţională însă, n-ar fi vorba de persoane ci de 7000 de titluri (nobiliare şi eclesiastice) care au fost desfiinţate de revoluţie. Textul grecesc, este adevărat, spune „7000 de nume de oameni”, dar expresia se referă la persoane, ca şi atunci când se spune „suflete de oameni”.
Un mare cutremur. – Simbolul unui cutremur este deseori folosit în Scripturi pentru a descrie frământarea şi răsturnarea care vor caracteriza lumea imediat înainte de a doua venire (vezi Marcu 13,8; Apocalipsa 16,18). – Aplicând profeţia la Franţa, comentatorii văd în acest cutremur o imagine a situaţiei care a zguduit naţiunea către sfârşitul secolului al XVIII-lea. A zecea parte. – Cutremurul acesta este doar o pedeapsă trecătoare care îi înspăimântă şi îi aduce la supunere pe unii din cei care şi-au adus lor slavă cu prilejul uciderii martorilor. Şapte mii. – Este un număr relativ mic de oameni, dar suficient pentru a-i determina pe supravieţuitori să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, pe ai Cărui martori i-au dispreţuit. De oameni. – Gr. onomata anthropon, literal, ”nume de oameni”. Unii consideră că aici onomata are sensul de ”persoane” (Faptele Apostolilor 3,16). Alţii aplică onomata la titluri, slujbe sau ordine care au fost suprimate în timpul Revoluţiei Franceze. – Efectul spiritual al cutremurului. Spre deosebire de acei locuitori ai pământului din cap 9:20-21 care fuseseră cruţaţi de urgia cavaleriei demonice, aici cei rămaşi s-au pocăit. Evident, nu poate fi vorba de o pocăinţă a tuturor celor ce n-au pierit în timpul Revoluţiei. S-ar putea ca „cei rămaşi” din acest verset să fie o denumire a „rămăşiţei” lui Dumnezeu din perioada 1798-1844. În orice caz, termenii greceşti din ultima parte a v. 13, sunt aceeaşi ca şi în cap. 14:7. Evenimentele Revoluţiei Franceze au deschis o eră nouă, aceea a secularismului, a anticreştinismului în creştinătate. După 1844, apariţia evoluţionismului şi marxismului, mişcările revoluţionare care au continuat marele seism francez, au concurat cu răspândirea tot mai largă a Evangheliei în lume. Acolo unde condiţiile spirituale şi sociale au creat teren favorabil, Antichristul revoluţionar a manifestat aceeaşi atitudine faţă de Biblie. Începând cu Revoluţia Roşie din Imperiul Ţarist, sistemul socialist-comunist a creat un lagăr enorm, un Egipt modern în care s-au instaurat ateismul şi sclavia. Leniniştii au încercat chiar şi înlocuirea săptămânii cu decada, ca şi Revoluţia Franceză. Acest amănunt este interesant şi pentru faptul că revoluţia bolşevică s-a considerat continuatoarea Revoluţiei Franceze.
GIPHY App Key not set. Please check settings