in

24. Întreita solie îngerească sau ultima invitație a evangheliei

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

INTRODUCERE

În contrast şi în opoziţie cu tripla alianţă satanică din cap. 12-13 (balaurul, fiara şi falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, următoarele scene prezintă alianţa a trei îngeri care evanghelizează lumea cu Evanghelia cea veşnică, veche dar întotdeauna actuală, neschimbătoare. Ea este vestea bună că avem un Tată plin de preaiubire şi îndurare, care a dat pe Singurul Său Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe veşnicie. Ea cuprinde acel har, deplin şi adânc iertător, pe care nu-1 putem explica dar îl putem primi prin credinţă. Ea cuprinde acea atribuire a dreptăţii veşnice şi desăvârşite a lui Isus în dreptul celui care crede. Ea oferă împăcarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fast judecat pe Calvar în locul nostru pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toată frumuseţea şi graţia caracterului îndurător şi sfânt al lui Dumnezeu, dar şi slava Legii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu şi oferirea unei ultime ocazii de har pentru a scăpa de mânia divină. După scena ultimei avertizări apare scena revenirii lui Isus, în care lumea este surprinsă împărţită în două mari recolte: lanul de grâu (cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) şi via pământului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor două recolte este în legătură cu Sanctuarul ceresc şi în ca apar de asemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecată. Ultima avertizare a lumii este descrisă sub simbolul unor îngeri care zboară „prin mijlocul cerului”, la zenit. Nici un comentator nu aşteaptă nişte serafimi cu aripi de fulger care să avertizeze lumea strigând printre nori. Toţi văd aici intervenţia lui Dumnezeu prin trimişii lui de pe pământ. Ei sunt, totuşi, soli „cereşti”, deoarece mesajul şi misiunea lor sunt cereşti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.)Interpreţii de-a lungul timpului au văzut în aceşti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanţi (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, şi alţii). Dar este destul de clar că avertizările lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desăvârşirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. In redeşteptările din sec. XIX şi în marca Mişcare Adventistă dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificaţi cu acele treziri şi evanghelizări. Interesant este că în Mişcarea Millerită  care susţinea că reprezintă primul şi apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificaţia celui de-al treilea înger. Abia după 1844, când unii adventiştii au descoperit sabatul biblic şi identitatea sigiliului lui Dumnezeu şi a semnului fiarei, îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

––- Apocalipsa 14:6 Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. – În contrast şi în opoziţie cu tripla alianţă satanică din cap. 12-13 (balaurul, fiara şi falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, următoarele scene prezintă alianţa a trei îngeri care evanghelizează lumea cu Evanghelia cea veşnică, veche dar întotdeauna actuală, neschimbătoare. Ea este vestea bună că avem un Tată plin de preaiubire şi îndurare, care a dat pe Singurul Său Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe veşnicie. Ea cuprinde acel har, deplin şi adânc iertător, pe care nu-1 putem explica dar îl putem primi prin credinţă. Ea cuprinde acea atribuire a dreptăţii veşnice şi desăvârşite a lui Isus în dreptul celui care crede. Ea oferă împăcarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fast judecat pe Calvar în locul nostru pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toată frumuseţea şi graţia caracterului îndurător şi sfânt al lui Dumnezeu, dar şi slava Legii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu şi oferirea unei ultime ocazii de har pentru a scăpa de mânia divină. După scena ultimei avertizări apare scena revenirii lui Isus, în care lumea este surprinsă împărţită în două mari recolte: lanul de grâu (cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) şi via pământului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor două recolte este în legătură cu Sanctuarul ceresc şi în ca apar de asemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecată. Ultima avertizare a lumii este descrisă sub simbolul unor îngeri care zboară „prin mijlocul cerului”, la zenit. Nici un comentator nu aşteaptă nişte serafimi cu aripi de fulger care să avertizeze lumea strigând printre nori. Toţi văd aici intervenţia lui Dumnezeu prin trimişii lui de pe pământ. Ei sunt, totuşi, soli „cereşti”, deoarece mesajul şi misiunea lor sunt cereşti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.)Interpreţii de-a lungul timpului au văzut în aceşti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanţi (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, şi alţii). Dar este destul de clar că avertizările lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desăvârşirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. In redeşteptările din sec. XIX şi în marca Mişcare Adventistă dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificaţi cu acele treziri şi evanghelizări. Interesant este că în Mişcarea Millerită  care susţinea că reprezintă primul şi apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificaţia celui de-al treilea înger. Abia după 1844, când unii adventiştii au descoperit sabatul biblic şi identitatea sigiliului lui Dumnezeu şi a semnului fiarei, îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

Am văzut. – Începe o nouă scenă. Din punct de vedere cronologic, evenimentele prezentate în viziunea aceasta le preced pe cele prezentate în viziunea din v. 1-5. Înger. – Îngerul îi reprezintă pe sfinţii lui Dumnezeu angajaţi în lucrarea de proclamare a Evangheliei veşnice, în special trăsăturile menţionate în acest verset, la vremea când ”a sosit ceasul judecăţii” (v. 7).- Este adevărat, în acelaşi timp, că îngerii adevăraţi îi ajută pe oameni în lucrarea de vestire a Evangheliei, dar nu aceasta este ideea care predomină aici. Mijlocul cerului. – Această zonă a cerului pe unde zboară el indică natura mondială a lucrării şi a soliei sale. Lucrarea creşte şi se amplifică până în momentul în care este adusă în văzul şi în auzul întregii omeniri. Evanghelie– Există o singură Evanghelie care-i poate mântui pe oameni. Şi ea va continua să existe atâta timp cât vor mai fi oameni care trebuie mântuiţi. Nu va exista niciodată o altă Evanghelie.- Multe manuscrise vechi greceşti omit cuvântul (un alt), spunând, în mod simplu: „Şi am văzut un înger”. Oricum, în această viziune a marii lupte, în ultimele scene, Ioan nu mai văzuse vreun înger. Evanghelia veşnică este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „altă evanghelie” (Gal 1:6-9; Ev 13:8). Evanghelia lui Pavel avea să fie speculată şi greşit înţeleasă în timpul sfârşitului (2 Petru 3:11-18. 3-4). În realitate, apostolul n-a învăţat nici evanghelia harului ieftin pe care o predică unii creştini care nu ştiu ce spun, nici Evanghelia moralizării lumii prin măsuri politice „creştine” (incluzând şi revoluţii !). Pavel include în Evanghelia sa făgăduinţa noului legământ pentru împlinirea integrală şi spirituală a legii morale (Rom 2:13.16.26, 8:4, Ev 8:10). De altfel, acest înger care ţine în mână sulul Evangheliei, invită omenirea la pocăinţă faţă de Dumnezeul Creator şi Judecător, iar ceiLalţi doi îngeri care se alătură, rostesc —în spiritul aceleiaşi Evanghelii— vestea (bună sau rea?) a căderii Babilonului şi avertizarea cu privire la semnul fiarei… De fapt cele trei mesaje ale îngerilor formează o singură predică evanghelică, o chemare la adevărata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus (v.12). Dacă Legea Morală are un loc în Noul Legământ, atunci ea nu poate fi doar poruncă bună sau sfat bun . Ea este şi veste bună, pentru că în Christos ea este făgăduinţă. Cu alte cuvinte, vestea cea bună nu conţine doar iertarea (achitarea) noastră şi eliberarea de pedeapsa veşnică. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de păcatele şi defectele de caracter, de a ne şi face drepţi (nu numai de a ne socoti drepţi). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înţeleasă şi primită în toată plinătatea ei. Dacă cineva scapă de fariseismul îndreptăţirii legaliste şi moraliste, sau de teroarea strădaniilor solitare pentru sfinţire şi desăvârşire, adesea cade în cursa teologică a unei îndreptăţiri ieftine pe care o predică unii evanghelici: îndreptăţit = iertat şi atât. Dar unde este acea eliberare de puterea păcatului prin locuirea Spiritului Sfânt despre care învaţă Pavel în Romani 8 şi în alte locuri? Nu este cazul să alegem între Lege şi Evanghelie, nici să le amestecăm fără înţelegere, ci trebuie să înţelegem relaţia dintre ele aşa cum o învaţă Biblia. Abia atunci vom vedea şi experimenta frumuseţea Evangheliei. Ellen White a scris: „..îngerul care proclamă Evanghelia veşnică, proclamă Legea lui Dumnezeu; căci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate după chipul şi asemănarea divină.. Christos este atât legea cât şi Evanghelia.” (2SM. 106, Ms.32. 1896)„Christos a prezentat oamenilor lecţii prin care sufletele lor erau aduse în comparaţie cu legea lui Dumnezeu, nu într-o lumină legalistă, ci în lumina Soarelui Dreptăţii, pentru ca omul, privind, să poată fi schimbat după chipul divin.„(3ST 162, nov 1884)„Slava lui Christos este caracterul Său şi caracterul Său este o expresie a legii lui Dumnezeu” (4ST443) .  „Legea şi Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevărul nu poate fi prezentat aşa cum este el în Isus fără a împleti aceste subiecte în armonic   perfectă. Legea este evanghelia lui Christos acoperită; Evanghelia lui Isus nu este nimic mai mult sau mai puţin decât legea    definită, arătând principiile ei atotcuprinzătoare.” (RI127.05. 1890)„Vrăjmaşul a lucrat întotdeauna ca să despartă legea de evanghelie. Dar ele merg mână în mână.” (6SDA BC. 1073)Mesajul îngerului este o chemare la pocăinţă asemenea aceleia a lui Ioan Botezătorul care a pregătii calea pentru prima apariţie a lui Christos (Luca 1:76-79). Aici este evidentă aceeaşi misiune din Apoc. 10:2-3.10-11, unde se proclamă „ceasul judecării” (sfârşitul perioadei din Dan.8:14 în 1844) . În ambele locuri îngerul are în mână o carte, în ambele locuri este vestit „ceasul judecăţii”. Acolo îngerul reprezintă pe Christos şi pe trimişii Lui, aici apar trei îngeri uniţi care reprezintă o triplă mişcare de trezire religioasă, având trei mesaje care se combină.

Oricărui neam. – Universalitatea acestei solii este accentuată de aceste cuvinte şi de cele care urmează.Apocalipsa 14:7 El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” Glas tare.-  Solia primului şi a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu ”glas tare” (v. 9). Glasul tare indică faptul că mesajul va fi proclamat astfel încât toţi să îl poată auzi. Temeţi-vă. – Gr. Phobeo. Phobeo nu este folosit aici în sensul de a fi speriat de Dumnezeu, ci în sensul de a veni înaintea Lui cu respect şi teamă sfântă. Acest cuvânt transmite ideea loialităţi absolute faţă de Dumnezeu, a supunerii depline faţă de voia Sa ( Deut 4,10). 

–  Expresia „temeţi-vă de Dumnezeu (veneraţi pe Dumnezeu) şi daţi-I slavă” este aceeaşi ca şi-în cap. 11:13 u.p. şi ambele sunt ecouri la Mal 3:16 u.p. („…pentru cei ce se tem de Domnul şi dau slavă Numelui Lui”). De fapt, întreaga profeţie a lui Maleahi este în spatele acestui înger apocaliptic. Maleahi,(al cărui nume înseamnă „solul Meu”, „îngerul Meu”) se adresează „rămăşiţei” ieşite din Babilon, este ultima solie de redeşteptare şi reformă din Vechiul Testament, făgăduieşte venirea unui sol (=înger) al lui Dumnezeu (Mal.3:l), a unui Ilie (Mal 4:5-6) care să pregătească pe poporul pentru venirea Domnului Christos (îngerul legământului, Yahwe, Soarele Dreptăţii), pentru răsărirea Soarelui Dreptăţii (Mal. 4:2). Înger al Domnului (Messia, Domnul cel aşteptat) vine mai întâi pentru o judecată, intrând pe neaşteptate în Templul Lui şi curăţindu-Şi poporul (Mal.3:l-15). În aceasta judecată, poporul este separat în două clase: 1. cei răi şi trufaşi care au obiecţii împotriva lui Dumnezeu şi care vor fi mistuiţi în ziua mâniei (Mal.3:15, 4:1.2) şi 2. cei care slujesc pe Dumnezeu ca fii, care se tem de El şi-I dau slavă, a căror amintire este păstrată în cronicile cereşti şi care vor fi aleşi într-un fel deosebit, (sigilaţi) ca un tezaur unic şi preţios, înălţaţi ca judecători ai celor răi (Mal.3:16-18, 4:2-3). Întreaga carte a lui Maleahi respiră acest suflu al Evangheliei veşnice, începând cu acele cuvinte pline de dor şi de iubire rănită („V-am iubit”- zice Domnul…) şi până la sfârşitul ei în care venirea lui Messia spre judecată şi răsplătire este precedată de un sol al îndurării, care pregăteşte calea Domnului, atrăgând atenţia asupra celor zece porunci uitate. Un alt loc biblic care stă la baza avertizării evanghelice a primului înger şi a celui de al treilea este Ecl. 12:13-14,  unde avem următoarele expresii semnificative:  …oricărui om…,…teme-te de Dumnezeu…., …judecată…păzeşte poruncile Lui… Această concluzie târzie dar înţeleaptă a vieţii nebuneşti a lui Solomon este adusă în această imagine ca o concluzie a istoriei unei omeniri rătăcite şi fără speranţă. O Evanghelie din care lipseşte această concluzie nu-i poate pregăti pe oameni pentru ceasul judecăţii. Dumnezeu. – Solia cu privire la temerea de Dumnezeu este potrivită mai ales în perioada reprezentată de predicarea acestui înger, deoarece atunci oamenii se închină la zeii materialismului şi ai plăcerii şi la multe alte invenţii ale lor. Ceasul. – Solia primului înger a fost proclamată în anii de dinaintea lui 1844, chiar dacă lucrarea propriu-zisă a judecăţii nu începuse încă.Judecăţii. – Gr. krisis, ”actul judecăţii”, în contrast cu krima, ”sentinţa judecăţii” (vezi comentariul de la cap. 17,1). – Judecata menţionată aici este cea care a început în 1844, reprezentată de curăţirea sanctuarului de pe pământ (Daniel 8,14). – Ca aici nu se face referire la judecata executivă de la venirea lui Hristos, când toţi îşi vor primi răsplata, este dedus din faptul că soliile celor trei îngeri (Apocalipsa 14,6;12) precedă cea de-a doua venire a lui Hristos (v. 14). În plus, solia cu privire la judecată este însoţită de un apel şi de o avertizare care descoperă faptul că ziua mântuirii nu a trecut. Oamenii încă se pot întoarce la Dumnezeu şi pot scăpa de mânia care va veni. – Istoric, propovăduirea lui William Miller şi a asociaţilor săi, în perioada anilor 1831 – 1844, cu privire la încheierea celor 2300 de zile în anul 1844, poate fi considerată începutul soliei primului înger (vezi F. D. Nichol,  The Midnight Cry, p. 284). – Dar acea solie a fost valabilă mereu de atunci încoace şi va continua să fie până când harul se va închide şi oamenii nu vor mai avea ocazia să fie mântuiţi.Închinaţi-vă. – Gr. proskuneo, ”a aduce omagiu”, ”a adora”, ”a se închina”.În criza care este aproape să vină, locuitorii pământului vor fi obligaţi, ca şi cei trei tineri evrei la curtea babiloniană, să aleagă între închinarea adusă adevăratului Dumnezeu şi cea adusă dumnezeilor mincinoşi (Daniel 3).A făcut cerul şi pământul. – Apelul de a-I aduce închinare lui Dumnezeu în calitate de Creator a devenit, din cauza rapidei răspândiri a teoriei evoluţioniste, deosebit de potrivit în anii de după predicarea iniţială a primei solii îngereşti. – În plus, chemarea de la închinare în faţa Dumnezeului cerului în calitatea Sa de Creator al tuturor lucrurilor cuprinde în sine obligaţia de a da atenţia cuvenită semnului creaţiunii – Sabatul Domnului (la Exodul 20,8;11). Dacă Sabatul ar fi fost ţinut aşa cum a intenţionat Dumnezeu, el ar fi servit ca o pavăză puternică împotriva necredinţei şi a teoriei evoluţioniste (vezi Faptele Apostolilor 14,15; PP 336). Sabatul va fi un element foarte controversat în criza finală ( Apoc 13,16). – Ier 2,26 atentioneaza cu privire la inchinarea la piatra si la lemn. Stupid, nu? Cum sa te inchini la piatra, cand Dl te-a trecut prin mare, ti-a dat apa in pustie etc. Inchinarea la piatra atrage. Ac e o problema. Si azi stiinta se inchina la piatra: ere geologice, inaintasi primitivi, maimute, etc, microbi, zeama straveche… Iar zeama de unde vine?  Din eroziunea pietrelor!  Iar cu privire la lemn, azi sunt unii, druizii, care zic: „copacule, da-mi puterea ta!”. Interesant e ca atunci cand Dz ii lasa, ei blameaza nu copacul, ci pe Dz…Vezi si Ier 2,28.

– Cuvintele îngerului atrag atenţia asupra adevăratei închinări—adorarea Creatorului.ui. Mişcarea Adventistă a apărut în urma izbucnirii necredinţei moderne şi în paralel’cu darwi-nismul şi marxismul. în acest context este foarte semnificativă referirea la Dumnezeul Creator. Cuvintele îngerului repetă la literă tema poruncii a patra din Decalog: „Celui care a făcut cerul, pământul, marea…” (Ex 20:11, Ps 146:6) . Comparând aceste cuvinte cu solia celui de-al treilea înger care avertizează împotriva semnului fiarei şi atrage atenţia la poruncile lui Dumnezeu, înţelegem că închinarea adusă lui Dumnezeu se manifestă printr-o viaţă de credinţă şi ascultare al cărei semn vizibil este respectarea sabatului ca memorial al Creatorului. Faza millerită a evanghelizării făcută de adventişti între 1840-1844 n-a cuprins şi această înţelegere. Abia astăzi vedem mai complet sensul celor trei solii îngereşti şi legătura dintre ele. Judecata de care avertizează îngerul este începută în 1844 cu cei morţi, şi ultimei generaţii i se vesteşte acest adevăr nu pentru a fi informată că Dumnezeu judecă nişte morţi (!), ci pentru că această generaţie trebuie măsurată, cernută, cântărită, judecată…în timpul vieţii. Şi aceasta implică ultimul test al loialităţii faţă de Dumnezeu: sigiliul Creatorului sau stigmatul fiarei ?

Apocalipsa 14:8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” A urmat. – În sens cronologic al doilea înger urmează după primul, dar este tot la fel de adevărat şi că primul înger îşi continuă lucrarea atunci când al doilea înger i se alătură.- Verbul grecesc folosit aici ( ekoluthesEn) înseamnă a însoţit pe.., a acompaniat pe.., s-a alăturat, a urmat lui…, a mers împreună cu…. Înseamnă a urma cuiva, nu a urma la rând după cineva. Acest amănunt arată relaţia dintre cei trei îngeri. Ei formează o unitate, o singură misiune.

A zis. – Solia primului şi cea a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu ”glas tare” (v. 7, 9). Mai târziu, solia privitoare la căderea Babilonului este vestită cu glas tare ( cap. 18,1. 2). A căzut, a căzut. – Repetiţia oferă putere soliei. – Babilonul este un cuvânt cuprinzător pe care Ioan îl foloseşte pentru a descrie toate organizaţiile şi mişcările religioase care s-au îndepărtat de adevăr. – Asta ne face să considerăm această ”cădere” progresivă şi cumulativă. – Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte împlinirea în îndepărtarea, în general, a protestantismului de curăţia şi simplitatea Evangheliei. – Din punct de vedere istoric, solia aceasta a fost predicată pentru prima dată de către mişcarea adventistă, cunoscută sub numele de milerism, în vara anului 1844, şi a fost aplicată bisericilor care au lepădat întâia solie îngerească cu privire la judecată ( v. 7). Solia va avea o aplicabilitate şi mai mare pe măsură ce sfârşitul se apropie, şi se va împlini pe deplin o dată cu unirea diferitelor biserici sub conducerea lui Satana (cap. 13,12;14; 17,12;14).-  Solia din cap. 18,2;4 anunţă căderea totală a Babilonului şi îi cheamă pe copiii lui Dumnezeu răspândiţi în diferite organizaţii religioase care formează Babilonul să se separe de acestea. Babilonul

– Babilonul = simbolul spiritului de independenta uman: noi suntem dumnezei, suntem liberi sa modificam legea etc. Trasaturi ale Babillonului in noi ne vor birui.- Pe vremea lui Ioan cetatea antică ce avea acest nume zăcea în cea mai mare parte ca o ruină părăsită (Isaia 13,19). -Insemnătatea acestui nume  poate fi mai bine înţeleasă în lumina rolului cetăţii istorice din timpurile Vechiului Testament (vezi cap. 18; Isaia 47,1; Ieremia 25,12; 50,1; Ezechiel 26,13; Apocalipsa 16,12.16). – În limba babiloniană numele Bab-ilu (Babel, Babilon) însemna ”poarta zeilor”. Conducătorii Babilonului fără îndoială că îşi numeau cetatea ”poarta zeilor”, crezând că acesta era locul unde zeii se întovărăşeau cu oamenii, pentru a pune la cale treburile pământului ( Judecători 9,35; Rut 4,1; 1 Regi 22,10; Ieremia 22,3). Astfel, se pare că acest nume reflecta pretenţia regilor babilonieni de a fi însărcinaţi să conducă lumea prin mandat divin –  Babilonul a fost întemeiat de către Nimrod ( Genesa 10,10; 11,1;9). Chiar de la începutul ei cetatea a fost o emblemă a necredinţei în adevăratul Dumnezeu şi a sfidării voinţei Sale (Genesa 11,4;9), iar turnul ei, un monument al apostaziei, era o citadelă a rebeliunii împotriva lui Dumnezeu. – Profetul Isaia îl identifică pe Lucifer cu regele invizibil al Babilonului (Isaia 14,4.12;14). De fapt se pare că Satana intenţiona să facă din Babilon centrul şi unealta planului său de a controla omenirea, exact aşa cum vroia Dumnezeu să lucreze prin Ierusalim. Astfel, în timpurile Vechiului Testament, cele două cetăţi au preînchipuit forţele răului şi ale binelui acţionând în lume.-  Întemeietorii Babilonului aspirau la o conducere cu totul independentă de Dumnezeu, şi dacă El nu ar fi intervenit, într-o bună zi ei ar fi reuşit să nimicească dreptatea de pe pământ.  Din acest motiv Dumnezeu a considerat potrivit să nimicească turnul şi să-i împrăştie pe cei care îl construiau (Genesa 11,7.8). – Când Nabucodonosor al II-lea a reconstruit Babilonul, acesta a devenit una dintre minunile lumii antice (Daniel 4). Planul său de a face împărăţia sa una universală şi veşnică (Daniel 3,1; 4,30) a fost un succes, noul Imperiu Babilonian întrecându-şi predecesorii în splendoare şi putere. Totuşi, el a devenit de asemenea trufaşul şi crudul opresor al poporului lui Dumnezeu, ameninţând să înfrângă planul divin pentru această naţiune (vezi Ed 176). Printr-o serie dramatică de evenimente, Dumnezeu l-a smerit pe Nebucodonosor şi i-a supus voinţa. Dar succesorii săi au refuzat să se smerească înaintea lui Dumnezeu ( Daniel 5,18;22) şi a sosit ziua când împărăţia a fost cântărită în balanţa cerului, găsită prea uşoară, iar mandatul acesteia a fost revocat prin decretul dat de Observatorul divin ( Daniel 5,26;28).-  Pentru un timp Babilonul a fost capitala Imperiului Persan, dar a fost nimicit de către Xerxe.  O dată cu trecerea secolelor cetatea şi-a pierdut treptat din strălucire, iar în cele din urmă, către sfârşitul secolului I d.Hr., a încetat să mai existe (Isaia 13,19; Apocalipsa 18,21). – De la căderea Babilonului antic Satana a căutat fără încetare, printr-o putere mondială sau prin alta, să stăpânească lumea şi probabil ar fi reuşit de mult dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit de repetate ori (Daniel 2,39;43).- Fără îndoială că încercarea lui cea mai îndrăzneaţă şi aproape cu succes a fost prin papalitate, în deosebi în timpul Evului Mediu (Daniel 7,25). Dar Dumnezeu a intervenit pentru a împiedica realizarea fiecărei ameninţări aduse realizării planurilor Sale (Apocalipsa 12,5.8.16), iar naţiunile nu au reuşit niciodată să se ”lipească” unele de altele (Daniel 2,43). – Totuşi, în vremea sfârşitului lui Satana i se va îngădui să realizeze ceea ce, pentru un scurt timp, pare să aibă succes ( Apocalipsa 16,13.14.16; 17,12;14). –  După cât se pare, către sfârşitul secolului I d.Hr. creştinii vorbeau despre cetatea şi imperiul Romei folosind numele criptic de Babilon (1 Petru 5,13). Pe vremea aceea Babilonul real, pe vremuri plin de măreţie, zăcea aproape cu totul în ruine, fiind o pustietate nelocuită, o ilustraţie grăitoare a sorţii de neînlăturat a Babilonului mistic. – În primele secole ale erei creştine numele criptic Babilon dat cetăţii şi imperiului Romei apare de obicei atât în literatura iudaică cât şi în cea creştină. ( Ex : Cartea a V-a a Oracolelor Sibiline, o producţie ebraică pseudoepigrafă, datând din jurul anului 125 d.Hr. ;  2 Baruch ; Midrash Rabbah, in comentariul la Cântarea lui Solomon 1,6 ; Tertulian, in  Against Marcion iii. 13; Answer to the Jews 9;  Irineu Against Heresies v. 26. 1 etc ).- Aşa cum este folosit în Apocalipsa, numele simbolizează toate organizaţiile religioase apostaziate şi pe cei care le conduc, din antichitate până la sfârşitul timpului (cap. 17,5; 18,24). Adăpat. – Acest cuvânt simbolizează acceptarea învăţăturilor false şi a tacticilor Babilonului.-  Exprimarea din KJV, ”a făcut toate neamurile să bea”, sugerează constrângerea. Biserica va exercita presiune asupra statului pentru ca acesta să impună decretele ei. Vinul mâniei. – Simbolul este probabil preluat din Ieremia 25,15.  Dar, oferind vinul său diferitor popoare, Babilonul nu urmăreşte să aducă mânie. El susţine că a bea din vinul său va aduce pace pe pământ (Apocalipsa 13,12). În orice caz, gestul de a bea din acest vin va atrage asupra lumii mânia lui Dumnezeu. Curviei. – Un simbol al legăturii ilicite dintre biserică şi lume sau dintre biserică şi stat. Biserica ar trebui să se lege prin căsătorie cu Domnul ei, dar atunci când caută sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul ei legitim. Prin noua sa legătură ea comite adulter spiritual. Vezi Ezechiel 16,15; Iacov 4,4.- Mesajul celui de-al doilea anunţă căderea Babilonului apocaliptic „cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul pasiunii (mâniei) desfrâului ei”. Identitatea acestei cetăţi a lui Lucifer (vezi Is 14:4.12-13..) va fi explicată mai pe larg în cap. 17. Aici este suficient să observăm legătura evidentă dintre mesajul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea înger: în timp ce prostituata Babilon îmbată lumea cu vinul mâniei ei, al treilea înger avertizează că închinătorii fiarei şi ai chipului ei (adică aceia care acceptă semnul sau numărul ei) vor bea şi din vinul mâniei nepotolite a lui Dumnezeu… Acest lucru arată că cetatea Babilon cuprinde toate instituţiile şi puterile care vor concura la promovarea sistemului şi cultului de tip papal, prin impunerea legii duminicale în locul Legii Creatorului. Semnificaţia expresiei repetate „a căzut” poate fi înţeleasă printr-un studiu al locurilor biblice care stau la baza acestei imagini apocaliptice: Is 21:9, Ier 51:8. Anunţarea anticipată a căderii (înfrângerii) Babilonului implică mai întâi o cădere spirituală care este condamnată aici. Şi anunţul implică un apel adresat „israeliţilor” care sunt în captivitatea babilonică: ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi loviţi cu  urgiile care vor cădea peste ea ! (Is 48:20, 52:11, Ier 50:8, 51:6.9.45, Zah 2:7). După cum iudeii au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani şi s-au repatriat la timpul arătat în profeţie, după decretul lui Cyrus, în doua mari valuri succesive, tot astfel Marea Redeşteptare Adventistă (Millerită), la sfârşitul ultimelor perioade profetice (1798, 1843/1844) a început să predice, din vara anului 1844, separarea celor credincioşi de bisericile apostate. Această decizie neobişnuită a venit în urma atitudinii ostile pe care au luat-o, pe neaşteptate, bisericile americane. De fapt, anul 1844 reprezintă un moment de răscruce şi separare în interiorul protestantismului american. Largi biserici (prezbiterieni, baptişti, metodişti etc.) s-au scindat în acest an pe tema atitudinii faţă de sclavie. Iar sclavia este unul din păcatele Babilonului (Apoc 18,13). Iniţial aceste biserici, fuseseră favorabile faţă de evanghelizarea adventistă. Adventismul era. pe atunci o mişcare interconfesională, o trezire religioasă apărută simultan în mai multe biserici în urma predicilor baptistului Williatn Miller şi ale celorlalţi predicatori colaboratori ai lui. Miller fusese autorizat ca predicator de către baptişti, iar ceilalţi predicatori milleriţi erau, în majoritate, pastori care aparţineau trup şi suflet diferitelor biserici (metodişti. baptişti,discipoli, episcopali etc). Adventiştii nu intenţionaseră întemeierea unei noi biserici prin schismă (separare). Dimpotrivă, bisericile americane crescuseră în urma evanghelizării adventiste. Predicatorii adventişti erau invitaţi de toate bisericile, şi nimeni nu avea altă grijă decât pocăinţa şi pregătirea pentru „ceasul judecăţii” şi al revenirii lui Isus. Dar faptul că majoritatea membrilor bisericilor erau lumeşti în frunte cu majoritatea pastorilor lor, a, dus la o creştere a manifestărilor ostile faţă de adventişti pe măsură ce se apropia anul 1844. În perioada 1843-1844, unele biserici americane au luat decizia oficială de a exclude din rândurile lor pe toţi cei care împărtăşeau „erezia adventistă”. Astfel că. în vara anului 1844, în ciuda reticenţei lui Miller şi a multor conducători adventişti, s-a aplicat bisericilor lumeşti titlul de Babilon şi s-a publicat în presa adventista invitaţia: Ieşiţi din ea, poporul Meu! (Apoc 18,1-4). Aproape 100.000 de persoane în America au ascultat apelul, formând confesiunea separată a adventiştilor. Acel moment decisiv a fost marcat în istoria protestantismului şi de alte semne ale decăderii: părăsirea istoricismului în interpretarea profetică (părăsirea principiului zi-an, scoţând astfel papalitatea din profeţie), mişcarea puseyistă (sacramentalistă) printre anglicani (orientare spre catolicism!), acceptarea liberalismului teologic şi a darwinismului, o scădere -tot mai mare a spiritualităţii, şi chiar a religiozităţii (confuzia dintre biserică şi lume), părăsirea reformelor începute în anii precedenţii în domeniul sănătăţii publice şi al educaţiei etc. Emblema adventiştilor fusese o reprezentare în zbor a primului înger din Apoc 14. Începând cu vara anului 1844 s-a adăugat, emblemei un al doilea înger.(Dar nimeni dintre ei nu s-a gândit la ce ar putea însemna al treilea înger). Aplicarea profeţiei despre căderea Babilonului la protestantism  a fost făcută de adventişti mai mult ca o avertizare decât ca o incriminare. Protestantismul încă nu era Babilon de-a binelea; abia în urma unei apostazii mai adânci urmate de proiectul „chipului ilarei” şi al impunerii „semnului” duminical, protestantismul devine, cu adevărat Babilon. Restul „creştinătăţii” era deja de multă vreme Babilon, o cetate care pretindea a fi a lui Dumnezeu, dar nu era decât o continuare cosmetizată a puterii „spirituale” a Romei păgâne. În timp ce primul şi al-treilea înger strigă cu glas tare în acest capitol, îngerul al doilea vorbeşte fără să strige. Acelaşi mesaj este repetat în Apoc. 18:1-2 pentru ultima dată într-un timp în care bisericile sunt complet decăzute, pline de imoralitate şi controlate de spirite necurate…. Abia atunci se anunţă, cu strigăt puternic şi luminând tot pământul cu slavă căderea Babilonului şi somaţia de a-l părăsi. Până atunci ar fi bine să aplicăm cât mai puţin şi cu cea mai mare atenţie epitetul de Babilon bisericilor protestante. De la 1844 până astăzi, datorită multor copii ai lui Dumnezeu care sunt încă în ele, aceste biserici au promovat răspândirea Bibliei şi evanghelizarea creştină, străduindu-se cu mari dificultăţi să păstreze vie flacăra creştinismului. Ellen White îi numeşte creştini pe protestanţi, iar pe ceilalţi, credincioşi îi împarte în două: catolicii şi lumea.

Apocalipsa 14:9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, – Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extremă, şi totuşi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea şi a primului înger care ţine Evanghelia Veşnică. Adevărata Evanghelie nu este aceea care-i lasă pe oameni să piară în păcatele lor neavertizaţi, ci aceea care ia în consideraţie păcatul şi pedeapsa lui cu toată seriozitatea. Evanghelia spune că Mântuitorul a fost pedepsit în locul nostru şi a înviat ca să ne ofere puterea învierii Lui, puterea biruinţei asupra păcatului. În lumina acestei Evanghelii, tolerarea păcatului în viaţa personală sau în viaţa Bisericii este un fapt mult mai grav decât ceea ce se întâmplă în sectorul păgân al Babilonului. Prin solia celui de-al treilea înger, Evanghelia atinge culmea îndurării lui Dumnezeu prin faptul că, într-o generaţie plină de apostazie şi fărădelegi, cu urgiile lui Dumnezeu stând gata să se verse asupra ei, Cerul mai găseşte resurse pentru a întârzia o clipă ziua mâniei, oferind încă o zi de har, împrumutată din veşnicie. Numele acestei zile este „astăzi!”. 

Fiarei. – Cea de-a doua fiară le cere oamenilor să se închine primei fiare (cap. 13,12). Acest avertisment va avea putere deplină doar după vindecarea rănii de moarte (cap. 13,3), după ce i se va face o icoană fiarei ( v. 14) ;  atunci când va fi impus semnul fiarei (v. 16). – Aşa cum este predicată astăzi, solia celui de-al treilea înger este un avertisment cu privire la cele ce vor veni. Şi icoanei ei.-  Fiara şi icoana ei sunt unite în scopurile şi în metodele lor de lucru, ca şi în acţiunea lor de a le impune oamenilor să primească semnul fiarei. De aici înţelegem că dacă cineva se închină fiarei, se închină şi icoanei acesteia şi va primi semnul fiarei.- Al treilea înger avertizează lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) şi al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicală „semnul fiarei”, marca şi stigmatul Antichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzită rostindu-se „cu glas tare” decât în urma unei redeşteptări ea aceea descrisă în Apoc 10 şi Apoc. 14:6-7 şi odată cu împlinirea profeţiei despre legea duminicală. Adventiştii de Ziua a Şaptea au prevăzut şi au avertizat prin voce şi prin scris că se va da o lege duminicală în SUA şi apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o creştere a rolului Americii şi Vaticanului pe glob, concomitent cu o creştere a presiunilor interne americane pentru o „creştinare” a Constituţiei. Ne îndreptăm spre un nou „ev mediu”, incomparabil mai scurt şi incomparabil mai dificil. Oricât ar părea de sectară, de fanatică şi de stranie această avertizare, ea trebuie dată lumii cu orice preţ, înainte de revărsarea dreptei răzbunări a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea şi din vinul mâniei lui Dumnezeu. Avertizarea despre pedeapsă se referă la cele şapte urgii (Apoc.15:1. 16:1.., 19:1-2) dar şi la pedeapsa veşnică a păcătoşilor (Apoc:20:10).

– Dacă începutul soliei primului înger a fost între anii 1830-1844 şi cel de-al doilea  s-a alăturat în vara anului 1844, solia celui de-al treilea înger este identificată de noi cu misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Acest mesaj se alătură celor două anterioare şi sunt prezentate împreună în evanghelizarea noastră. Al treilea înger strigă cu glas tare, zburând în zenit împreună cu ceilalţi doi şi formând emblema noastră actuală. A treia fază a Mişcării Adventiste de la 1844 a fost pătrunderea printre adventiştii milleriţi a unei noi învăţături biblice căreia înainte nu-i dăduseră importanţă. Chiar înainte de dezamăgire, una din comunităţile adventiste în frunte cu pastorul ei Robeit Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma intervenţiei unei surori baptiste de ziua a şaptea (Rachel Preston). După dezamăgirea de la 22 oct. 1844, pastorii milleriţi John Preble, Joseph Bates şi alţii au publicat această doctrină. O mică parte dintre adventişti au primit-o ca fiind o reformă necesară înaintea revenirii lui Isus şi un test universal pe care l-au înţeles în legătură cu Apoc.7 şi Apoc. 13-14. Cei mai mulţi adventişti au respins sabatul şi au început să lupte împotriva celor ce au susţinut poruncile lui Dumnezeu. Dar, în timp ce „adventiştii de ziua întâi” n-au progresat, ba încă s-au scindat în mai multe grupări dintre care unele au pierit deja iar altele s-au transformat radical, alterând Evanghelia (de ex. studenţii Bibliei, martorii lui Iehova)– adventiştii sabatiştii care nu numărau atunci nici o sută de persoane, reprezintă astăzi o forţă spirituală care încercuieşte globul. Îngerul al treilea n-a început să strige cu glas tare de la 1844. Între anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconştientă a morţilor, Spiritul Profeţiei). Pe la anii 1860-1803 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventistă de Ziua a Şaptea, pentru a se distinge de ceilalţi adventişti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sanitare. Evanghelizarea adventistă era limitată la Statele Unite şi abia spre sfârşitul secolului încep marile misiuni externe. Un eveniment crucial în formarea teologică şi reformarea spirituală a mişcării adventiste a fost descoperirea şi proclamarea adevăratei înţelegeri a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă, solia lui Jones şi Waggoner care au fost sprijiniţă în primul rând de Ellen White, cu ocazia Conferinţei Generale de la Minneapolis în 1888. Această lumină respinsă de unii (chiar dintre vârfuri) şi neînţeleasă de mulţi, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Din nefericire, mulţi au preferat să se învârtească în continuare în jurul muntelui favorit, privind ca pe ceva straniu această bătaie a lui Isus la uşa bisericii. Timpul marii strigări a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptăţirii prin credinţa în Isus. Dar realizarea deplină a profeţiei se aplică la timpul revărsării în fapt a „ploii târzii” a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profeţia din Apoc. 18:1. Zborul îngerului al treilea a făcut progrese, pentru că el reprezintă sfânta lucrarea a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplină a Spiritului Sfânt (condiţionată de primirea dreptăţii lui Isus) şi atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger să apară sus, în zenit, strălucind pământul ca soarele şi fiind auzit bine de toţi locuitorii pământului.

Apocalipsa 14:10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Neamestecat.- Doza este preparată fără cantitatea obişnuită de apă. Simbolul este probabil luat din Psalmi 75,8, unde vinul este amestecat cu substanţe aromate, pentru a-i spori puterea îmbătătoare.- Faptul ca este neamestecat sugereaza efectul mortal asupra celor vizati ( Obadia16;Ier 25,18.27.33 )Va fi chinuit. – Ultimele şapte plăgi vor cădea asupra celor care se închină fiarei şi icoanei acesteia (Apocalipsa 16,2). În plus, aceşti slujitori ai fiarei vor învia la a doua înviere şi îşi vor primi pedeapsa (cap. 20,5.11;15). Nu este foarte clar despre care etapă a pedepsei este vorba aici. Probabil la ambele. Foc şi pucioasă. – Simbolul pare să fie luat din Isaia 34,9.10 . Compară cu Genesa 19,24, unde focul şi pucioasa sunt menţionate în legătură cu distrugerea Sodomei şi a Gomorei.- Este o imagine preluata de la cea mai teribila judecata care a avut loc vreodata pe acest pamant: distrugerea prin foc si pucioasa a cetatilor Sodoma si Gomora. Episodul celor doua cetati antice adesea este citat in Scriptura pentru a sugera anihilarea completa ( Iov 18,15-17;Isaia 30,33; Ezech 38,22)Înaintea. – Atât plăgile cât şi distrugerea celor răi după mileniu vor avea loc pe acest pământ. Totuşi, în ultima dintre acestea două cetatea sfinţilor va fi pe pământ. Hristos va fi acolo cu poporul Său şi fără îndoială că vor fi prezenţi şi mulţi îngeri. Apocalipsa 14:11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! 

– Problema. Expresia “ in vecii vecilor ” inseamna “ fara sfarsit ”? Chinul focului dureaza toata vesincia? Este acest text suport pentru doctrina traditionala a iadului?  A se vedea explicatia termenilor “iad” / “gheena” / “lac de foc” si “foc vesnic” / “chin vesnic” / “pieire vesnica” / “pedeapsa vesnica”  in capitolele II.11 si II.12. A se  vedea si ordinea evenimentelor finale in capitolul III.2Fumul. 

– Simbolul fumului ridicându-se în vecii vecilor este preluat din Isaia 34,10, unde este descrisă pustiirea Edomului. Că profetul nu a avut viziunea unui foc care nu se va stinge niciodată este evident din faptul că după foc, despre care spune că ”fumul lui se va înălţa în veci”, ţara va deveni un ţinut pustiu, locuit de fiare sălbatice (v. 10;15). Simbolul acesta sugerează o distrugere completă.- Este evident ca avem o imagine metaforica a anihilarii, exterminarii si distrugerii complete. În vecii vecilor.  – Acest chin va avea loc pentru o perioadă de timp, bineînţeles nu fără sfârşit, aşa cum este evident din alte texte care arată că soarta finală a nelegiuiţilor va fi distrugerea (vezi Matei 10,28; Apocalipsa 20,14).  Nici ziua, nici noaptea 

– Fraza denota continuitatea chinului ( care culmineaza cu exterminarea ), nu durata eterna a acestuia. Cei rai vor suferi atat timp cat vor continua sa traiasca in acel foc ce se va aprinde la sfarsitul mileniului pentru a curata orice urma de pacat.

Odihnă. – Sensul intenţionat aici este că pe durata pedepsirii, care va continua până când va surveni moartea, pedepsirea nu va înceta nici un moment. Cei ce se închină fiarei. – Locuitorii pământului nu vor avea scuză dacă nu se despart de organizaţia împotriva căreia sunt avertizaţi. Ei ar trebui să facă tot posibilul pentru a descoperi identitatea fiarei, a icoanei ei, a semnului ei şi pentru a deveni conştienţi de vicleniile şi de metodele ei de lucru. – Imaginea torturii fără sfârşit în foc şi pucioasă şi descrierea fumului arderii care se înalţă în vecii vecilor, zi şi noapte este în mod evident, o hiperbolă. Contextul este simbolic (înger, semn, fiară, potirul mâniei prostituatei, potirul maniei lui Dumnezeu, seceră, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului, etc). Toate scenele din cap. 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile veşnice să fie o realitate literală? Babilonul a desfiinţat poruncile lui Dumnezeu pentru a înălţa invenţiile proprii şi, pentru a determina pe muritori să îngenunche în faţa acestor invenţii omeneşti, nu s-a mulţumit să ameninţe cu pedepse bisericeşti şi civile, ci a inventat sperietoarea cumplită a  iadului veşnic în care diavolii  fierb pe rebeli în smoală, miliarde şi miliarde de ani, fără sfârşit. Originea satanică a teoriei este evidentă, deoarece ea dă demonilor rolul lor favorit de torţionari în timp ce Isus spune că tocmai pentru ei a fost pregătit iadul (Mat 25:41). În spatele acestei scene profetice se află imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7, Gen 19:24.28) tipul distrugerii altor cetăţi şi ţări şi al distrugerii finale. (Deut 29:23-24,Is 13:19, 34:9-11)Lacul nestins al Gheenei (valea idolatriei şi a gunoaielor din afara Ierusalimului) este pus în contrast cu permanenţa sabatului (Is 66:23-24) , este pedeapsa pentru profanarea sabatului (Ier 17:27) . Cei ce resping odihna lui Dumnezeu care este ilustrată şi confirmată săptămânal prin sabat, nu vor avea odihnă nici zi nici noapte, mistuindu-se în compania fiarei al cărei semn l-au ales (14:11). Nu întâmplător, cele şapte plăgi sunt răzbunarea Legii lui Dumnezeu (Apoc 11:19) şi numărul de şapte al plăgilor este o replică la săptămâna Creaţiei. Acest iad al pedepsei finale nu este în străfundurile vulcanice ale pământului, cum îşi imagina antichitatea păgână, ci este instalat în urma judecăţii, înaintea îngerilor şi înaintea lui Isus (14:10). Vă puteţi imagina un rai în care să predomine imaginea continuă a torturării păcătoşilor ? Oare, cu această scenă se va delecta Mântuitorul, îngerii şi sfinţii, toată veşnicia? O asemenea pedeapsă care şterge diferenţa dintre rai şi iad nu poate fi imaginată de o minte sănătoasă. A face din aceste imagini poetice, hiperbole şi simboluri nişte realităţi literale este o adevărată crimă umanitară şi o insultă la adresa onoarei lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte despre pedeapsa istorică a Sodomei în limbajul unui foc veşnic, descrie pedeapsa Ierusalimului de pe vremea lui Ieremia prin aceeaşi imagine a focului veşnic, profetizează distrugerea Edomului şi a lumii vrăjmaşe lui Israel prin aceeaşi imagine a râului sau a lacului de foc, smoală şi pucioasă, la care se adaugă un fum gros care se înalţă în vecii vecilor fără să se stingă vreodată… (Iuda 7, Ier 17:27, Is 34:0-11). Nu avem motive să credem că Dumnezeu S-a schimbat între timp. Fiul Său a luat asupra Sa pedeapsa veşnică, pedeapsa meritată de păcătos. Dacă pedeapsa lui Isus a avut un sfârşit prin moarte, înseamnă că pedeapsa   meritată de cei ce   resping  Jertfa înlocuitoare a lui Isus, nu poate fi  infinit mai mare decât pedeapsa luată de Isus asupra Sa. Dar tocmai de aceea este grozavă „mânia Mielului” (Apoc 6:16-17). Nu există chin mai mare decât al conştiinţei celui care vede cu ochii că aproape poate atinge veşnicia , dar a pierdut-o prin nebunia respingerii Evangheliei. Gândul că pedeapsa este irevocabilă şi că nu mat există o altă viaţă, un alt timp de probă, că ai pierdut totul, pentru totdeauna, deşi ţi s-a oferit totul, în mod gratuit, pe un preţ plătit scump de Fiu lui Dumnezeu… este un gând pe care nici măcar o imaginare anticipată nu-1 poate suporta. Dar ce va fi atunci când conştiinţa se va trezi în faţa sentinţei definitive a Dreptului Judecător? Pedeapsa fizică va fi uşoară faţă de gândul despărţirii pentru totdeauna de Dumnezeu, singurul izvor al vieţii. 

Apocalipsa 14:12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Răbdarea. – Contextul atrage atenţia asupra înfricoşătoarei lupte cu fiara şi cu icoana acesteia. Va fi făcută orice încercare de a forţa rămăşiţa să se unească cu mişcarea condusă de cea de-a doua fiară, inclusiv ameninţarea cu boicotul şi moartea (cap 13,11;17). – În acelaşi timp, Satana va folosi toate ”amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2,10; compară cu Matei 24,24), pentru a face să pară că această mişcare este condusă de puterea lui Dumnezeu. Prin toate acestea rămăşiţa credincioasă va fi statornică şi îşi va menţine integritatea.- Repetând aproape cu aceleaşi cuvinte cele spuse despre „rămăşiţa” poporului lui Dumnezeu în cap.l2:17, al treilea înger strigă: „Aici e statornicia sfinţilor…” (cap. 13: 10 u.p.). Cartea lui Daniel îi numeşte „sfinţii Celui Prea înalt” sau „poporul sfinţilor” pe credincioşii care au rezistat Antichristului roman. Noul Testament îi numeşte „sfinţi” (dedicaţi, consacraţi lui Dumnezeu), pe membrii bisericilor creştine. Dumnezeu a ales ca semn distinctiv, ca marcă a adevăratei sfinţiri sabatul (Ex 31:13-18), tocmai pentru faptul că adevărata sfinţire constă în ascultarea de legea Creatorului, de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17) şi nu în exerciţiile mistice şi mecanice ale ceremoniilor romano-bizantine, nici în exaltările emoţionaliste întâlnite în falsele treziri protestante sau perfecţioniste. Sfinţenia nu este o psihoză sau un spasm care-1 scutură pe omul lui Dumnezeu, nici un fluid divin contagios ai cărui agenţi sunt preoţii. Sfinţenia nu este o vrajă care stă în apă, în lemne vechi, în oase, cârpe şi lumini, nici chiar în aur şi diamante. 

Păzesc poruncile lui Dumnezeu. – Această afirmaţie este foarte semnificativă în acest context. Luată captivă prin înşelăciunile Satanei, lumea se va închina înaintea fiarei şi icoanei ei, şi va păzi poruncile şi decretele ei (cap. 13,8). Sfinţii, pe de altă parte, refuză să asculte de cererile ei. Ei păzesc poruncile lui Dumnezeu. – Punctul cel mai controversat va fi cea de-a patra dintre cele Zece Porunci. Există un acord general între creştini că celelalte nouă porunci sunt de o obligativitate universală, dar încă de timpuriu în era creştină oamenii au început să lase la o parte Sabatul zilei a şaptea şi să facă din prima zi a săptămânii o zi de închinare (Daniel 7,25). Astăzi, creştinii păzitori ai duminicii prezintă diferite motive pentru care ţin prima zi a săptămânii în locul celei de-a şaptea şi pentru care se simt liberi să ignore cerinţele poruncii originale. Unii susţin că cele zece porunci au fost desfiinţate o dată cu toate legile Vechiului Testament. Alţii pretind că elementul timp din porunca a patra este de natură ceremonială, dar că porunca de a păzi o zi din şapte este o obligaţie morală. Pentru aceste concepţii nu există suport biblic. Concepţia romană este că Biserica Romei, pe temeiul autorităţii divine, a transferat sfinţenia zilei de odihnă. Protestantul nu poate accepta această poziţie, deoarece pentru el Biblia şi numai Biblia este regula de credinţă. În cele din urmă problema aceasta va cunoaşte o criză, atunci când Babilonul cel mare va domina statul, transformând păzirea duminicii într-o lege civilă, încercând să-i pedepsească pe toţi dizidenţii (cap 13,12;17).  În acel ceas întunecos copiii lui Dumnezeu se vor agăţa de Biblie şi vor refuza să se închine oricărei alte puteri în afară de Hristos. – Poruncile lui Dumnezeu sunt o transcriere a caracterului Său. Ele arată care este standardul divin al neprihănirii pe care Dumnezeu l-ar fi dorit ca omul să-l atingă, lucru pe care, în starea sa nerenăscută, acesta nu-l poate realizeze (Romani 8,7). În ciuda celor mai stăruitoare eforturi ale omului, el este lipsit continuu de slava lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Romani 3,23). Dar Isus a venit pentru a reface în om chipul divin. Prin puterea Sa oamenii pot fi în stare să păzească cerinţele divine (Romani 8,3.4) şi astfel să reflecte chipul divin. Astfel, biserica rămăşiţei onorează poruncile lui Dumnezeu şi le păzeşte, dar nu în sens legalist, ci ca o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu şi a lui Hristos, care locuieşte în inima adevăratului credincios (Galateni 2,20).  Credinţa lui Isus. – Sau ”credinţa în Isus”. În versiunea greacă ambele înţelesuri sunt posibile, deşi în general este preferat cel din urmă. – Adevăratul creştinism şi adevărata sfinţenie este definită aici ca fiind ţinerea (păzirea sau păstrarea) a celor două principii fundamentale: poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus— Legea şi Evanghelia. Acestea sunt cele mai vechi şi întotdeauna actuale. Sanctuarul mozaic ilustra tocmai aceste două mari principii. Pe de o parte, Decalogul aşezat în locul cel mai sfânt, ca temelie a tronului lui Dumnezeu, în aşa fel încât toate ceremoniile care se făceau priveau relaţia cu această Lege. Pe de altă parte, posibilitatea jertfei înlocuitoare şi a serviciului preoţesc (ambele reprezentând slujba unică a lui Christos), continua vărsare de sânge şi tămâiere, indicau credinţa în Mielul lui Dumnezeu care iartă păcatul. De regulă, în textul ebraic al VT, cele zece articole ale Decalogului nu se numesc porunci şi nici lege. Ele se numesc „cuvintele legământului” , „mărturia” sau „legământul”. Prin Lege, evreul înţelegea întreaga descoperire dată de Dumnezeu prin Moise, iar porunci erau numite toate cele poruncite de Dumnezeu în Tora (Legea), indiferent dacă erau în Decalog sau numai în cartea Legii. În mod deosebit, când Biblia vorbeşte despre poruncă se referă la principiul fundamental al iubirii şi ascultării sau la fiecare poruncă în parte (Deut 6:1-9 ; 1 Ioan 3:22-24). Acest lucru subliniază ascultarea faţă de toată voinţa descoperită a lui Dumnezeu. Dar contextul din Apoc. 14, (care se referă la chestiunea sabatului) precum şi cazuri ca acela în care Isus vorbeşte tânărului bogat (tipul laodiceanului— Lc 18:20) arată că Ioan se gândeşte aici la cele zece porunci ale legământului (cap. 11:19). Dacă în vechiul legământ ele erau doar pe table de piatră, în noul legământ ele aparţin Evangheliei Veşnice, făgăduinţei lui Christos de a le grava în inimă, pe frunte şi pe mână. „Credinţa în Isus” ( pistis Iesu) este o construcţie genitivală care, din punct de vedere gramatical, se poate traduce şi „credinţa în Isus” şi „credinţa lui Isus”. Este adevărat că Isus ne-a lăsat un exemplu şi o învăţătură de urmat, o credinţă a lui Isus, în contrast cu credinţele lumii. Totuşi, credinţa păzită de El a fost împlinirea voinţei Tatălui, ascultarea perfectă de poruncile lui Dumnezeu; şi acest lucru se afirmă în prima caracteristică a sfinţilor. Nu poate exista, însă, o adevărată sfinţenie luând pe Isus doar ca exemplu de credinţă trăită. Isus nu este doar Lege. El este şi Evanghelie. Aproape peste tot în NT credinţa este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeşte credinţă pentru că ea cere în primul rând credinţă şi oferă totul numai prin mijlocirea credinţei personale în Christos. În Fil. 3:9, Pavel redă tot la genitiv ( pistis Christu, lit. credinţa lui Christos) ceea ce traducătorii redau cu credinţa în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinţa aceea care duce la îndreptăţire. Dacă trebuie, totuşi, să înţelegem expresia în sensul de „credinţa lui Isus”, de ce să nu stăruim mai mult asupra termenului credinţă care nu înseamnă fapte şi porunci. Însuşi Isus a trăit prin credinţa în Dumnezeu şi a deschis astfel pentru păcătos o cale de împăcare cu Tatăl prin credinţa în „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. După cum El a trăit prin Tatăl, tot aşa trebuie să trăim şi noi prin Isus (Ioan 6:29.57.69). Este foarte probabil că Ioan vorbeşte aici despre acelaşi principiu evanghelic pe care-1 expune în prima lui epistolă şi în Evanghelie (Ioan 5:10-13). 

– Vezi si APOCALIPSA 18,1-4!!!

––- 18:1 După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.
După aceea. – Aceste cuvinte se referă la succesiunea în care i-au fost descoperte lui Ioan cap. 17 şi 18, nu neapărat la ordinea evenimentelor raportate acolo. Un alt înger. – Acest înger se uneşte cu îngerul al treilea din cap. 14,9–11 în proclamarea soliei finale adresate lumii de către Dumnezeu (EW 277), iar mesajul său este o repetare a mesajului îngerului al doilea, din cap. 14,8 (GC 603). 

– Imaginea acestui înger care aduce ultima avertizare este printre scenele cele mai pline de speranţă din Biblie. Este ultima avertizare a lumii. După aceste versete nu mai apare nici un înger al harului. Toţi ceilalţi sunt îngeri ai judecăţii. Scena aceasta este o întrerupere a secvenţei cronologice. După indicarea sentinţei care a fost rostită asupra Babilonului (cap. 17) şi care este executată în timpul plăgii a şaptea ar trebui să urmeze acele vaiuri ale prăbuşirii Babilonului (din cap. 18: 8-24).  Dar Inspiraţia a introdus aici scena ultimei avertizări pentru a răspunde prietenilor lui Dumnezeu, care, după citirea cap. 17 întreabă ca şi Avraam: „Vei nimici Tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?”. Imaginea ultimului apel se aplică la ultimele zile de pregătire, înainte de venirea plăgilor. În ziua mâniei, apelul „ieşiţi!” ar fi prea târziu (v4). Îngerul coboară din cer ca şi cel din cap. 10 şi încoronează misiunea celor trei din cap. 14. În cap.7 el se ridică din răsărit ca soarele, având sigiliul (semnul autorităţii), iar aici luminează tot pământul (ca soarele!) şi, potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui stă, mai întâi, în acea slavă deplină a reflectării chipului lui Chrislos în Biserica Sa, prin plinătatea Spiritului Sfânt. În afară de aceasta, el rosteşte într-un mod accentuat şi cu voce puternică solia celui de-al doilea înger din Apoc 14. („A căzut Babilonul!”). Acest simbol descrie încheierea misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea Spiritului Sfânt. Această inundare a pământului cu slavă cerească este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de multă vreme. (Gen 1:28, Num 14:21, Ps 72:19, Is 6:3, Mic 5:4.7.8, Hab2:14). Imaginea are anumite paralele în VT : Osea 6:3, Is 60:1-2,Ez. 43:2, Mal 4:2. Imaginea acestui înger uneşte într-un singur corp pe cei trei îngeri din. Apoc. 14. pentru ca ei să fie una cum Tatăl şi Fiul sunt una. Făgăduinţa specială a lui Isus este aceea a venirii Lui în persoana Spiritului Sfânt, înainte de revenirea Sa personală şi vizibilă (Fapte 3:26, loan 14:16-18.21.23). Mesajul îngerului accentuează căderea deplină a bisericilor creştine, în mod deosebit a bisericilor protestante (fiindcă celelalte sunt căzute de foarte multă vreme) în urma lucrării spiritelor necurate şi în urma îmbălării neamurilor cu vinul prostituţiei „sacre” a Babilonului. O comparaţie cu solia celor trei îngeri arată că îmbătarea neamurilor este echivalentă cu influenţarea lumii întregi de a primi semnul fiarei. Iar iniţiativa aceasta o are sectorul protestant al Babilonului—America, misionarul şi liderul lumii actuale. Căderea spirituală a Bisericii, este descrisă aici în termenii profeţiilor despre ruinarea Babilonului şi a Edomului (Is 34:11-17,  14:22-23). 

Luminat. – Sau „iluminat”. În ciuda străduinţelor Satanei de a învălui pământul în întuneric, Dumnezeu îl iluminează acum cu lumina glorioasă a adevărului mântuitor (Ioan 1,4.5.9). 
18:2 El a strigat cu glas tare, şi a zis: A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;
A strigat cu glas tare. – Solia din cap. 18 va fi proclamată în timpul strigătului celui de-al treilea înger (GC 603, 604, 614, 615, 653), şi astfel merită cea mai atentă cercetare.
A căzut. – Căderea spirituală a cetăţii urmează să fie acum demonstrată şi confirmată. 
Păsări necurate şi urâte. – Această dublă metaforă are menirea de a intensifica descrierea extremei pervertiri şi apostazii a Babilonului.

– Daca legi impreuna 2 pasari, nu vor zbura mai bine, chiar daca impreuna au 4 aripi. De fapt, nu vor zbura deloc. (ecumenism).
18:3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.
Negustorii. – Gr. Emporoi.  Dacă sunt simbolici, „negustorii” aceştia îi reprezintă pe cei care susţin învăţăturile şi metodele „Babilonului celui mare” (Isaia 47,11–15), mărfurile pe care le are acesta de prezentat şi de vândut pentru oamenii acestei lumi, pentru a-i amăgi (Apocalipsa 18,11). 
18:4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!
un alt glas 

– Adăugându-se la mesajul îngerului, glasul ceresc este un apel adresat de însuşi Dumnezeu rămăşiţei Israelului Său din Babilon. Dar nu va vorbi Dumnezeu din cer la modul propriu. De fiecare dată când se predică Evanghelia aşa cum o predica Isus, ascultătorii aud acel glas ceresc vorbind inimii lor. În toate sectoarele Babilonului: printre păgâni, printre ortodoxo-catolici şi printre protestanţi, Dumnezeu are încă milioane de credincioşi care, asemenea dreptului Lot în Sodoma, îşi chinuiesc sufletul din cauza nelegiuirilor care se petrec în ţară, în biserică şi în jurul lor. Cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu actual (spune Ellen White) se află în sectorul protestant al Babilonului. Ei vor fi invitaţi să părăsească Babilonul, înainte de căderea plăgilor. Acum ei nu cred că protestantismul, care a susţinut libertatea de conştiinţă, va ajunge să persecute pe adventişti. Dar când profeţia se va realiza sub ochii lor, exact aşa cum au vorbit şi scris de 150 de ani adventiştii explicând Apocalipsa, li se vor deschide ochii şi inimile. 

Ieşiţi din mijlocul ei.-  După cât se pare, chiar aproape până la sfârşitul timpului, unii – poate mulţi – din poporul lui Dumnezeu n-au auzit chemarea de a ieşi din Babilonul mistic. Compară cu chemarea lui Dumnezeu către poporul Său din vechime, de a ieşi din Babilonul literal (vezi Isaia 48,20; Ieremia 50,8; 51,6.45). – După cum poporul lui Dumnezeu din vechime a ieşit din Babilonul literal pentru a putea să se întoarcă la Ierusalim, tot aşa poporul Său de astăzi este chemat să iasă din Babilonul mistic, pentru a putea fi socotiţi vrednici de a intra în Noul Ierusalim. Probabil că toţi cei care sunt cu adevărat poporul Lui vor auzi glasul Său şi vor da ascultare chemării (Matei 7,21–27; compară cu Ioan 10,4.5). Acest „glas” repetă chemarea celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14,8 (GC 390, 603; EW 277).- Din Babilon nu puteau scapa sclavii!

– Părăsirea Babilonului înseamnă, în primul rând, părăsirea spiritului şi cultului Babilonului. În al doilea rând, aceasta implică despărţirea de biserica apostată. În al treilea rând, dar nu mai puţin important, se cere părăsirea efectivă a oraşelor mari şi mici. După căderea primei plăgi se vor părăsi şi satele. Această retragere fizică din societate se va face treptat, potrivit condiţiilor locale şi sub călăuzirea lui Dumnezeu. Cei care sunt oile Domnului, indiferent unde vor fi, vor recunoaşte glasul adevăratului Păstor, dintre multele invitaţii şi avertizări false care li se vor adresa. Ei vor părăsi bisericile apostate şi vor primi sigiliul lui Dumnezeu, unindu-şi forţele cu cei ce i-au smuls din foc. Unii au crezut că această solie din Apoc. 18 este o condamnare a Bisericii Adventiste. Dar, indiferent ce s-ar putea spune despre starea laodiceană în care se complac mulţi, sau despre adventiştii care vor apostazia în timpul decretului duminical, ideea de a condamna singura Biserică de pe pământ care susţine adevărul lui Dumnezeu neştirbit, vine dintr-o inimă care n-a cunoscut harul lui Dumnezeu. Cei ce se grăbesc să rostească solia din Apoc 18, aşezând-o în alt loc decât acolo unde a pus-o Inspiraţia, ar face bine să vadă că îngerul acesta umple pământul de lumină divină, de iubire şi de slavă, nu de critică fratricidă: „Bărbaţi, femei şi copii îşi vor deschide buzele spre laudă şi mulţumire, umplând pământul cu cunoaşterea de Dumnezeu aşa cum apele acopăr albia mării”(RH oct 13/1904)
Părtaşi. – Cei care vor fi părtaşi la păcatele Babilonului vor fi, evident, responsabili pentru ele (Ieremia 51,6). 

– Referitor la timpul acestui mesaj rostit sub desfăşurarea finală a puterii Spiritului Sfânt prin Biserică. Ellen White are răspunsuri diferite, dar consistente: atunci (la 1888), acum (astăzi, oricând), atunci (când se va da decretul duminical, când Biserica va fi curăţită prin încercare). Greşeala noastră continuă este că am privit mereu aceste evenimente în calitate de spectatori, aşa cum am vorbit despre Imperiul Otoman sau despre Revoluţia Franceză. Trebuie însă înţeleasă natura condiţionată a timpului împlinirii. Ceea ce a fost la 1888 n-a fost decât începutul (zorile, răsăritul) luminii din Apoc. 18 şi nu amiaza. Numai primirea în viaţă a acelei solii ar putea îndepărta starea laodiceană şi ar aduce lumină în suflet. De unde să fie atâta lumină în lume încât să inunde pământul, dacă lumina bucuriei mântuirii lipseşte din inimă, din familie, din cultul public? Niciodată nu vom găsi putere spirituală în moralismul scrupulos şi în măsurătorile fariseice pe care ni le aplicăm reciproc.

„Marea strigare a îngerului al treilea deja a început (la Minneapolis, 1888) prin descoperirea dreptăţii lui Christos, Răscumpărătorul care iartă păcatul. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul.” (RH nov 22/1892). „Nu am un timp cu privire la care să spun că atunci va avea loc revărsarea Spiritului Sfânt…Solia mea este că singura noastră siguranţă stă în a fi gata pentru înviorare, cu candelele pregătite şi arzând.”(RH marcb.29/1892). „Acum este timpul ploii târzii. „(TM 512/1897) „Nu este nevoie să aşteptăm [ca pe un eveniment] ploaia târzie… Ea va veni asupra tuturor acelora care recunosc şi îşi însuşesc acum roua şi torentele harului care vin peste noi. Când adunăm fărâmele de  lumină, când preţuim îndurările sigure ale lut Dumnezeu Căruia îi place să avem încredere în El, atunci fiecare făgăduinţă se va împlini [Is 61:11]” (Scrisoarea 151/1897) „Nu ne-a fost dat să ştim timpul definit, atât pentru revărsarea Spiritului Sfânt cât şi pentru revenirea lui Isus.” (RH march 22/1892) „Am văzut că ploaia târzie va veni deodată, ca şi «strigătul de la miezul nopţii» (mişcarea adventistă din vara anului 1844), dar cu o putere de zece ori mai mare.” (Scrisoare despre viziunea din sept 1852, Colecţia Spalding-Magan).
Păcatele ei. – În cap. 18 Babilonul este adus înaintea barei justiţiei divine din cinci motive: (1) mândrie şi aroganţă, (2) materialism şi lux, (3) adulter, (4) înşelăciune şi (5) persecuţie (vezi v. 2, 3, 5, 7, 23, 24). 
Urgiile ei. – Natura acestor „urgii”, este descrisă pe scurt în cap. 16,19; 17,16; 18,8.21. Cea mai mare parte a cap. 18 constă într-o descriere concretă, dar foarte figurată şi indirectă, a acestor „urgii”. Întrucât primele cinci din cele şapte plăgi de pe urmă vor veni mai ales asupra celor care colaborează cu Babilonul – conducătorii şi locuitorii pământului (cap. 17,1.2.8.12) – pedepsirea Babilonului, organizaţiile religioase apostaziate unite, va avea loc în timpul plăgii a şaptea (cap. 16,19; 17,1.5.16). Cea de-a şasea plagă pregăteşte calea pentru darea pedepsei. 


––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

JUD

––-. 7:3 Vesteşte dar lucrul acesta în auzul poporului: Cine este fricos şi se teme, să se întoarcă şi să se depărteze de muntele Gaaladului. Douăzeci şi două de mii de oameni din popor s-au întors, şi au mai rămas zece mii.Vesteşte. Invitatia ca cei fricoşi să părăsească rândurile pt ca dezertarea lor în plină luptă să nu-i facă şi pe alţii să fugă. Pt că oştirea sa era aşa de mică în comparaţie cu aceea a madianiţilor, Ghedeon se abţinuse să facă anunţul obişnuit (PP 549). Mulţi dintre bărbaţi se înrolaseră din cauza apelului mişcător al lui Ghedeon, dar în inimile lor ei erau fricoşi şi necredincioşi. Cele două treimi care au plecat, constituie cel mai trist comentariu despre măsura în care idolatria nimicise credinţa lui Israel în Dz.Aceia care nu erau dispusi sã înfrunte primejdia si greutãtile, sau ale cãror interese lumesti le tineau inima departe de lucrarea lui Dz, nu erau în stare sã sporeascã puterea ostirii lui Israel. Prezenta lor nu putea sã aducã decât slãbiciune. Câţi nu răspund şi azi la sunetul de trâmbiţă al bisericii! Dar când estevorba de acţiuni concrete, cât de puţini sunt cei care sunt activi! Ei auieşit din lume, s-au alăturat bisericii. Apocalipsa pune în căpul listeicelor pierduţi pe cei fricoşi. „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi,… partea lor „este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adicămoartea a doua” (Apoc. 21,8). Fricoşii sunt cel. mai aproape de „poarta” împărăţiei lui Dz. Ei cunosc totul. Ei sunt convinşi cu privire la adevăr. Le lipseşte doar un pas. Este pasul curajului, este pasul încrederii în Dz, este pasul credinţei. Cât de trist, este să-ţi lipsească doar acest*” unic pas pt a fi înăuntru! Dar, când uşa se închide, hu mai contează distanţa la care te afli faţă de Dz şi faţă de adevăr. Poţi fi la distanţă de „kilometri” sau poţi fi la .distanţă de „un milimetru”, rezultatul este acelaşi. Eşti pe dinafară, unde esteplânsul şi scrâşnirea dinţilor. Teama are un singur remediu: cunoaşterea lui Dz din experienţă proprie. Experienţa lui Ghedeon este tocmai experienţa învingerii fricii: i-a fost frică de madianiţi, de aceea băteagrâul în teasc, ascuns de ei. I-a fost teamă că va muri pt că L-a văzut pe Dl; i-a fost teamă de consătenii săi şi de aceea a acţionat noaptea în vederea dărâmării altarului lui Bţaal şi tăierea stâlpului închinat’Astarteei. I-a fost frică de confruntarea cu madianiţii, dar în aceeaşi măsură exista un proces inVers de încredere tot mai mare înDz. 7:4 Dl a zis lui Ghedeon: Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care îţi voi spune: Acesta să meargă cu tine, va merge cu tine; şi acela despre care îţi voi spune: Acesta să nu meargă cu tine, nu va merge cu tine.Dl a zis.  Când i s-a spus cã oastea lui este prea mare, a fost umplut de uimire. Dar Dl a vãzut mândria si necredinta din inima poporului. Înflãcãrati de chemãrile strãruitoare ale lui Ghedeon, ei au venit hotãrâti la arme, dar multi s-au umplut de teamã la vede rea carelor madianitilor. Si, cu toate acestea, dacã Israel ar fi biruit, tocmai unii ca acestia si-ar fi însusit slava în loc de a recunoaste cã biruinta era a lui Dz.Se remarcă o dependenţă tot mai mare a lui Ghedeon de Dz. Dialogul dintre Dz şl el este tot mai frecvent. El primeşte instrucţiuni ţot mai precise şi se conformează lor numaidecât. Instrucţiunile ulterioare depind de împlinirea celei precedente. Tot aşa este şi cu descoperirea adevărului divin. Lumină merge crescând în măsura în care aplicam ce ni s-a descoperit.

ISA

––-5:26 El ridică un steag popoarelor îndepărtate, şi le fluieră de la un capăt al pământului: şi iată-le, vin repede şi uşor.

Un steag. Dumnezeu anunţă că trimite o solie popoarelor. Când Dumnezeu vorbeşte popoarelor, ele răspund trimiţându-şi armatele (cap. 5,26-30). În cazul acesta Isaia se referă îndeosebi la asirieni, care aveau să invadeze în curând Palestina (cap. 10,5-7).

Fluieră. După cum „steagul” era un semnal pentru ochi, tot aşa „fluieratul” urma să fie pentru urechi. Amândouă aveau să fie înţelese de popoare, care urmau să răspundă grabnic la chemarea Domnului. 
––-47:1 Pogoară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica Haldeilor; căci nu te vor mai numi subţirică şi plăcută.

Şezi în ţărânăMâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină…. Fiecărui popor care a apărut pe scena lumii i s-a îngăduit să-şi ocupe locul pe pământ, pentru ca să se vadă dacă va împlini planurile Străjerului şi ale Celui Sfânt.

Fecioară. Prostituatele legate de templele orientale erau adesea numite „fecioare sfinte”, dar ele nu erau nici fecioare şi nici sfinte. Babilonul era o desfrânată (Apoc 17,1.5). În loc să şadă pe un scaun de domnie ea trebuie să-şi ia locul în ţărâna, un simbol al jalei şi al pustiirii (Isa 3,26). Diferite aspecte ale pedepsirii Babilonului literal aşa cum este prezentată în Isaia 47 sunt valoroase pentru un studiu al pedepsirii Babilonului mistic, prezentată în Apoc 16 la 19. 

––-47:7 Tu ziceai: În veci voi fi împărăteasă! şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească.

În veci…împărăteasă. La fel şi Roma s-a considerat „cetatea eternă”. În zilele sfârşitului Babilonul se va considera în mod similar împărăteasă menită să nu ştie „ce este tânguirea” (Apoc 18,7).Dar  „ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal 6,7), iar căile răului „duc la moarte” (Prov 14,12). 
––-47:12 Vino dar cu descântecele tale şi cu mulţimea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti.

Să tragi vreun folos. Ştiind că Babilonul se va agăţa de vrăjitoriile lui în ciuda oricărei avertizări, Isaia propune, cu evidentă ironie, ca el să meargă înainte în nebunia lui – poate că magia lui se va dovedi de folos la urma urmei! Compară Osea 4,17. 

47:13 Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întâmple!

Cei ce împart cerul. Ostenelile cititorilor în stele babilonieni (astrologi) erau fără sens. 

47:14 Iată-i, au ajuns ca miriştea, pe care o arde focul, şi nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări: căci nu va fi ca un cărbune, la care se încălzeşte cineva, nici un foc, la care stă.

47:15 Aşa va fi soarta acelora pe care te oboseai să-i întrebi. Şi cei cu care ai făcut negoţ din tinereţea ta se vor risipi fiecare într-o parte: şi nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor.

Negoţ. Babilonul era „o cetate de negustori” (Ez 17,4). La fel Babilonul mistic (Apoc 18,11-19). Folosirea nelegitimă a binecuvântărilor materiale se dovedeşte întotdeauna un blestem pentru aceia care le acumulează (Deut 8,10-18; Osea 2,5-9; Luca 12,13-21).
––-48:20 Ieşiţi din Babilon, fugiţi din mijlocul Haldeilor! Vestiţi, trâmbiţaţi cu glas de veselie, daţi de ştire până la capătul pământului, spuneţi: Domnul a răscumpărat pe robul Său Iacov!

Ieşiţi. Aceasta este în anticiparea timpului când Dumnezeu Îşi va chema poporul să iasă din Babilon pentru a nu avea parte de soarta lui (Ieremia 50,8; 51,6.45). În zilele de pe urmă aceeaşi chemare stăruitoare este făcută poporului lui Dumnezeu care încă se află în Babilonul mistic (Apocalips 18,4). 
––-52:11 Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

Purtaţi vasele. Conducătorii lui Israel urmau să fie însărcinaţi cu transportul vaselor sacre ale Templului de la Babilon la Ierusalim (Ezra 1,7.8; 5,14.15; 6,5). Preoţii şi leviţii purtau în mod normal responsabilitatea tuturor lucrurilor care ţineau de Templu (Numeri 3,8.38). În special ei trebuia să se ţină curaţi de orice fel de întinăciune (Levitic 20,26; 21,1; 22,2.32). Conducătorii bisericii de azi au o răspundere foarte solemnă înaintea lui Dumnezeu de a da o pildă de vieţuire evlavioasă.

PSALMI

128:1 Ferice de oricine se teme de Dl, si umbla pe caile Lui!
INTRODUCERE – Psalm 128 este un tablou tihnit de evlavie si fericire in familie.
Se teme. Temerea de Dz este temelia fericirii adevarate. Aceasta nu este frica infiorata care vine dintr-o constiinta vinovata, ci teama care porneste dintr-o iubire vie si o veneratie profunda fata de Dz.

PROV

1:7 Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.
Frica Domnului. Frica de Domnul nu are de-a face cu teama superstiţioasă şi copilărească de pedeapsa divină, ci cu respectul pt Domnul, cu acea atitudine respectuoasă compusă din iubire, conştiența prezenţei personale a lui Dumnezeu oriunde şi oricând, înfiorare şi recunoştinţă care distinge pe cei care şi-au dat seama de propria lor nevrednicie şi au aflat mântuirea în planul milostiv al lui Dumnezeu. Nu există formă de educaţie intelectuală care să se poată compara cu studierea plină de râvnă a Scripturilor.

Începutul. Dacă cunoştinţa nu conduce la o deplină predare a vieţii lui Isus Hristos, ea şi-a greşit ţinta. „Nu numiţi strălucit pe nici un om care nu are înţelepciunea de a-L alege pe Domnul Isus Hristos – Lumina şi Viaţa lumii. Superioritatea unui om e determinată de însuşirea de către el a virtuţilor lui Hristos” (E. G. W., scrisoarea 106, 15 iulie 1902).
Nebunii nesocotesc. În VT sunt folosite de obicei două cuvinte deosebite pentru nebun: (1) ‘ewil şi (2) kesil. „Nebunul” lui Solomon este orice păcătos nepocăit. 
Intelepciunea. Înțelepciunea nu este doar abilitatea de a distinge între bine şi rău, ci şi capacitatea de a face binele (Prov 3:5-9), recunoscându-L astfel pe Dumnezeu şi onorându-L în viaţa zilnică.

IER

––-6:17 Am pus nişte străjeri peste voi: Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei! Dar ei răspund: Nu vrem să fim cu luare aminte!
––-51:50 Cei care aţi scăpat de sabie, plecaţi, nu zăboviţi! Cei din pământul depărtat, gândiţi-vă la Domnul, şi Ierusalimul să fie în inimile voastre! 

Gândiţi-vă. Solia lui Ieremia scoate în evidenţă că lucrul care trebuia să aibă locul de frunte în mintea iudeilor trebuia să fie gândul revenirii în Palestina, de îndată ce prilejul îngăduia. Însemnătatea acestui îndemn e văzută în faptul că la mulţi ani după aceea, când Cir şi urmaşii lui au îngăduit acelor iudei care au dorit să se înapoieze să facă lucrul acesta, numai o fracţiune din naţiune a răspuns la chemare. Cu toate că pe vremea lui Ieremia exilaţii tânjeau de dor după patria lor, în timp de două sau trei generaţii, către finele celor 70 de ani decretaţi de Dumnezeu pentru captivitatea lor (cap. 29,10), ei se stabiliseră în Babilon, şi, având parte de oarecare prosperitate, majoritatea a refuzat să se înapoieze pe dealurile stâncoase ale Palestine cu cetăţile şi satele ei ruinate. 

EZECH

––-3:17 Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea!

Păzitor. Figura e aceea a unei santinele militare pe turnul de veghere a cărei lucrare este de a avertiza pe oameni de apropierea primejdiilor (vezi 2Samuel 18,24-27; 2Regi 9,17-20). Cuvântul descrie caracteristica specială a lucrării lui Ezechiel. Profetul urma să vegheze personal asupra sufletelor. 

3:18 Când voi zice celui rău: Vei muri negreşit!, dacă nu-l vei înştiinţa, şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!

Nu-l vei înştiinţa. Când păzitorul vedea că vine primejdia, trebuia să sune din trâmbiţă. Când Ezechiel vedea pe nelegiuiţi mergând înainte neatenţi la pierzare, el trebuia să le vorbească, avertizându-i de urmările sigure ale umblării lor. Cuvintele acestea pot fi luate în aplicaţia lor mai cuprinzătoare ca referindu-se nu numai la primejdia şi moartea fizică, dar şi la primejdia spirituală care ar fi putut aduce un verdict de moarte veşnică la bara de judecată a lui Dumnezeu. Deciziile curţii aceleia însemnează sau viaţa veşnică sau moartea veşnică pentru fiecare suflet care a trăit cândva. Distrugerea e soarta ultimă a tuturor celor care stăruie în fărădelege. Păzitorul e însărcinat cu răspunderea de a înştiinţa pe oameni de nenorocirea aceasta inevitabilă. Eşecul lui poate avea ca rezultat pierderea de suflete.

3:19 Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dat tu îţi vei mântui sufletul!

Îţi vei mântui sufletul. Răspunderea păzitorului încetează când avertizarea a fost dată aşa cum trebuie. Cei care sunt avertizaţi sunt lăsaţi liberi să aleagă dacă vor lua aminte sau vor fi nepăsători. Fiecare suflet care e pierdut va fi într-o astfel de stare prin propria sa alegere. Nici o învinuire nu poate să stea asupra lui Dumnezeu, care a prevăzut ocazii corespunzătoare pentru toţi. Oamenii trăiesc sau mor potrivit cu propria lor alegere. Ezechiel scoate în evidenţă mai degrabă răspunderea personală decât cea naţională. Israeliţii, ca persoane individuale, nu trebuiau să se considere ei înşişi ca pierduţi din cauză că naţiunea lor suferea pedeapsa. Pe de altă parte, ei nu trebuiau să susţină că pocăinţa nu era necesară pentru ei din cauză că aveau pe Avraam ca tată al lor (Matei 3,9). 

9:4 Domnul i-a zis: Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.
Semn. Viziunea se referea în primul rând la nimicirea Ierusalimului de către Nebucadneţar. Ea va avea o altă împlinire în cursul scenelor de încheiere a istoriei lumii acesteia. Ea este într-o strânsă paralelă cu viziunile din Apocalips 7,15.16.,  „pecetea Dumnezeului celui viu” şi, ca şi semnul din Ezechiel, e bazat pe calificări de caracter. Semnul exterior, vizibil al acestei completări a lucrării harului în suflet va fi ţinerea adevăratului Sabat al Bibliei (8T 117). Porunca de a o ţine a fost plasată în miezul legii morale (Exod 20,8-11). Nici Hristos nici apostolii Săi nu au desfiinţat Sabatul. Marea apostazie care a urmat după moartea apostolilor, a urmărit să-l înlăture şi să pună în locul lui o altă zi de odihnă, întâia zi a săptămânii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu prezice o mare lucrare de reformă în ce priveşte Sabatul, care să preceadă a doua venire a lui Hristos (Isa 56,1.2.6-8; 58,12.13; Apoc 14,6-12; GC 451-460). El de asemenea prezice că, simultan, Satana, marele conducător apostat, va înălţa propriul său sistem de religie contrafăcut, prezentând un Sabat fals, duminica, drept zi de cult (Apoc 13,14.9-12; Dan 7,25). El va avea succes până acolo că va fi în stare să unească lumea întreagă într-o mare mişcare de înălţare a duminicii (Apoc 13,8; 14,8; 16,14; 18,3; GC cap 35-40). Ca rezultat al eforturilor sale în direcţia aceasta lumea va fi împărţită în două tabere, cei care sunt credincioşi lui Dumnezeu şi ţin Sabatul Său, şi cei care se alătură la mişcarea universală religioasă contrafăcută şi onorează Sabatul fals. 
Şi totuşi nu ţinerea exterioară a Sabatului constituie semnul. Sigiliul înfăţişează acele calificaţii de caracter pe care trebuie să le aibă toţi cei care sunt socotiţi vrednici de cetăţenie în împărăţia slavei. Păzitorii nesinceri ai Sabatului vor părăsi rândurile poporului lui Dumnezeu şi se vor uni cu Satana împotriva cerului, şi se vor asocia în lupta împotriva Cârmuitorului universului (TM 465). Cei autentici şi sinceri rămân ca singuri apărători ai sfântului Sabat al lui Dumnezeu. Acestora li se vor alătura alţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu care, până atunci, au fost împrăştiaţi prin diferitele comuniuni ale Creştinătăţii, dar care, sub lumina în creştere a strigării celei mari, îmbrăţişează Sabatul şi se alipesc rămăşiţei popoului lui Dumnezeu (GC 611, 612).

OSEA 

11:10 Ei vor urma pe Domnul, ca pe un leu care va răcni; căci El însuşi va răcni, şi copiii vor alerga tremurând de la apus.

Leu care va răcni. O imagine arătând tăria chemării şi maiestatea grozavă Domnului chemându-Şi astfel poporul să se întoarcă. Acest răcnet ar mai putea să semnifice ordinele Sale pline de autoritate către duşmanii lui Israel când Dumnezeu Îşi va rechema poporul din captivitatea acestora. Glasul maiestuos şi impunător al Domnului faţă de toţi cei care lucrează fărădelege, deşi plin de iubire (Romani 2,4) este şi plin de potenţialitatea solemnă a judecăţii. Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi nu numai să alerge către mila Lui, dar şi să fugă de mânia viitoare (Mat 3,7-8). 

ZAH

––- 9:12 Întoarceţi-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de nădejde! O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce îndoit!

Întoarceţi-vă. Apelul divin la prizonierii răspândiţi prin străinătate să accepte eliberarea. Cetăţuia este Sionul, apărat de Dumnezeu şi o prefigurare a mântuirii Lui (Mica 4,8).

Prinşi de război plini de nădejde. Exilaţii repatriaţi se considerau prizonieri ai împrejurărilor, dar Dzeu îi asigură că există speranţă de eliberare – dacă sunt sârguincioşi în a asculta de glasul Său (cap. 6,15; Mat7,24-27).

MAL

––-4:5 Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

Proorocul Ilie. Profeţia aceasta i-a determinat pe mulţi iudei din timpurile care au urmat să aştepte o reîntoarcere pe pământ a lui Ilie însuşi (Ioan 1,21). Totuşi, aceasta este o profeţie cu privire la cineva care va veni în „duhul şi puterea” lui Ilie (Luca 1,17), adică, cineva care va predica o solie asemănătoare cu aceea a lui Ilie. Înainte de prima venire a lui Hristos, lucrarea aceasta a fost făcută de Ioan Botezătorul (Matei 17,12.13; Luca 1,16.17; cap3,1), iar înainte de a doua venire a lui Hristos o lucrare asemănătoare va fi făcută de aceia care prezintă lumii cele trei solii îngereşti. Vezi si 1Regi 18,19-44; Matei 3,3.4; 11,14. 


Ziua Domnului. Vezi comentariul la Isaia 13,6.

MAT

––-3:3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.

Acesta este Acela. Ioan însuşi declarase că el era „glasul” din Isaia 40,3 (Ioan 1,23) şi Isus îl identificase cu „solul” din Maleahi 3,1 (Matei 11,7-14).

Isaia. Profeţia la care se face referire este Isaia 40,3. 

Glasul. Numai un glas, dar ce glas! Ecoul lui încă se mai aude răsunând prin secole. Ca profet, Ioan era „glasul” lui Dumnezeu pentru oamenii generaţiei sale, deoarece un profet este cineva care vorbeşte din partea lui Dumnezeu (Ex 4,15.16; 7,1; Ez 3,27).

Pregătiţi calea. Figura de stil folosită reprezintă pregătirile care trebuie să fie făcute înainte pentru venirea împăratului anunţat. Când un monarh oriental intenţiona să viziteze părţi din împărăţia lui el trimitea soli în fiecare district care urma să fie vizitat, anunţând plănuita lui vizită şi chemând pe locuitori să se pregătească pentru venirea lui. Se aştepta ca locuitorii locali ai fiecărui district să „pregătească” drumul împărătesc pe care el urma să călătorească, întrucât nu se făcea nimic pentru întreţinerea drumurilor. În unele ţări orientale este încă un lucru obişnuit să se dreagă drumurile pe care urmează să călătorească regele sau altă celebritate.

Neteziţi-i cărările. Întrucât „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul” celor care devin supuşii ei (Luca 17,21), lucrarea de pregătire trebuie evident să fie făcută în inima lor. Îndreptarea locurilor strâmbe din inima oamenilor este deci pregătirea despre care Ioan vorbeşte aici. Acesta era motivul pentru care Ioan predica un „botez al pocăinţei” (Marcu 1,4), literal, un „botez al schimbării minţii” ( Matei 3,2). Locurile înalte ale mândriei şi puterii omeneşti trebuie să fie trântite jos (Luca 3,5; DA 215). 



3:5 Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el;

Au început să iasă. Faptul că erau dispuşi să-şi lase lucrul şi să meargă kilometri întregi în pustie, aduce mărturie cu privire la puterea de atracţie magnetică a mesajului pe care-l purta.

Din toată Iudea. Lucrarea lui Ioan, ca şi aceea a lui Hristos, a început în împrejurimile Iudeii, probabil pentru a da conducătorilor iudei înşişi cea dintâi ocazie să audă şi să accepte solia (Marcu 1,5; DA 231, 232). 

Toate împrejurimile. Ioan se muta din loc în loc, mijlocul cel mai bun de a ajunge la oamenii de pretutindeni  (v. 1). 

––-25:6 La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!

La miezul nopţii. „Miezul nopţii” reprezintă întunericul spiritual. Un mare întuneric spiritual va acoperi pământul în zilele de pe urmă (COL 414). 

IOAN

––-10:16 Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.

Alte oi. Acestea erau Neamurile. Isaia prezisese că Mesia urma să fie „o lumină a Neamurilor” (Isaia 42,6; Isaia 49,6). Isus S-a declarat că este lumina aceea (Matei 12,16-21). El nu era numai lumina a naţiunii iudaice, dar şi a lumii (Ioan 8,12). „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat” pe Isus (cap. 3,16). La data când Neamurile urmau să-şi ia locul în împărăţia spirituală mulţi din iudei urmau să fie îndepărtaţi (Matei 8,11.12; Romani 11,1-26). 

O turmă. Susţinerea Romano-Catolică este că biserica aceea este singurul staul adevărat. Pe de altă parte, interpretarea dată pasajului acestuia de mulţi comentatori protestanţi că sunt multe staule în care este adăpostită acea unică turmă nu este indicată în pasajul acesta. 

––12:49 Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.

De la Mine însumi. Respingând cuvintele lui Isus, iudeii Îl respingeau pe Dumnezeu Tatăl. Tot aşa se întâmplă când oamenii refuză cuvintele solilor Cerului. Ei resping nu numai pe soli, dar şi pe Acela care le-a dat lor solia şi i-a trimis ( Matei 10,40).

FAPTE

–- 9:31 Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.

ROM

––-11:15 Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?

Lepădarea. Naţiunea lui Israel ca unealtă aleasă pentru evanghelizarea lumii fusese cu adevărat lepădată, dar o rămăşiţă credincioasă a primit pe Mesia, şi eforturile misionare ale bisericii primare mereu adăugau la numărul lor. 

Primirea.  Pavel vorbeşte aici fără îndoială de venirea în biserica creştină a unor iudei primiţi de Hristos. „Primirea lor” nu trebuie să fie interpretată ca însemnând că privilegiile şi binecuvântările acordate în vechime naţiunii Israel le vor fi redate şi că naţiunea literală a iudeilor va fi din nou naţiune aleasă. Lepădarea lor ca naţiune era finală. Isus a făcut lucrul acesta deplin de clar în parabola Lui cu vierii (vezi Mat. 21,33-43). „Împărăţia lui Dumnezeu”a fost luată de la ei şi „dată neamului” care va aduce roadele cuvenite” (Mat. 21,43). Totuşi, ca persoane ei pot fi salvaţi unindu-se cu biserica creştină (vezi Rom. 11,23.24). 

Viaţă din morţi?  Vorbirea lui Pavel este figurată (cf. Luca 15,24.32). Fără îndoială Pavel se referea la uriaşa înviere spirituală care urma să aibă loc în lume ca rezultat al predicării Evangheliei. Mulţi iudei care erau morţi spiritual urma să accepte pe Isus Hristos şi să se unească în proclamarea Evangheliei. Comparaţi AA 381.

––-11:26 Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.

Tot Israelul. Că Pavel nu învaţă mântuirea universală nici pentru neamuri, nici pentru iudei, a fost deja arătat (v 25). În plus, pentru ce numai generaţia iudeilor care trăiesc în timpul sfârşitului să fie asiguraţi de mântuire prin vreun fel de decret divin? Pavel exprimase nădejdea sa că „unii din ei” (vers. 14) ar putea fi mântuiţi. Pare evident din aceasta că el credea că mulţi urmau să respingă toate eforturile de a-i mântui, şi că în acord cu aceasta, el niciodată nu şi-a imaginat convertirea întregii naţiuni.
Unii comentatori susţin că rămăşiţa credincioasă (v 5) la care sunt adăugaţi acei iudei care primesc pe Hristos în cursul erei creştine constituie „tot Israelul” care va fi mântuit. Alţi comentatori susţin că „tot Israelul” reprezintă Israelul spiritual. 
– Un lucru e cert: Dz nu va mantui pe nimeni cu sila, si nici nu sustine doctrina mantuirii universale.  Toti israelitii care Il vor primi pe Dl Hr , de-a lungul intregii ere crestine, vor constitui „tot Israelul” care va fi mantuit.


Nelegiuirile. Prezicerea lui Isaia exprima nădejdea că o redeşteptare va trece printre rândurile Israelului apostaziat şi că naţiunea în cele din urmă îşi va fi împlinit destinul ei divin. Pavel arată că profeţia îşi va găsi împlinirea nu cu naţiunea iudeilor, ci cu iudeii individuali care acceptă pe Isus ca Mesia şi sunt altoiţi în tulpina adevăratului Israel (v 23).

GAL

––-4:14 Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus.

O ispită pentru voi. Aceasta ar însemna că infirmităţile erau o ispită pentru galateni să-l respingă – o „slăbiciune” corporala, indiferent care ar fi fost ea.

Ca pe Însuşi Hristos Isus. Ei n-ar fi putut să acorde lui Pavel un tratament mai favorabil. Milostiva lor ospitalitate nu lăsase nimic nefăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

GIPHY App Key not set. Please check settings