INTRODUCERE
Cei şapte îngeri, după cât se pare, sunt îngerii judecăţilor. În timp ce tămâia se înalţă încontinuu pe altarul de aur, îngerul-preot umple cădelniţa cu focul sacru al dreptăţii, cu jăraticul răzbunării şi-1 aruncă pe pământ. Focul acestei mânii însă nu este revărsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu, ci o serie de judecăţi preliminare, amestecate cu har, pedepse parţiale care au loc în timp ce Isus încă mijloceşte în templul ceresc. Expresiile „a treia parte” şi „a zecea parte”, în cazul pedepselor trâmbiţelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arată o pedeapsă parţială, disciplinară; o triere făcută de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13; Zah 13:8-9).
În timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocăi (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plăgi, nimeni nu se va mai pocăi (16:9.11.21).În sens general, sunetul trâmbiţei este o avertizare, o atenţionare. Uneori este semnal de război (Exod 23:20-23). Sărbătoarea trâmbiţelor (anul nou) inaugura perioada sărbătorilor de toamnă şi anunţa ziua ispăşirii (ziua judecăţii) Lev 23:24-26. Trâmbiţa iudaică este, în realitate, un corn de berbece, numit şofar şi are un sunet care inspiră solemnitate. Anul jubiliar care marca eliberarea şi reîmproprietărirea începea odată cu ziua ispăşirii, la interval de 49 de ani (Lev 25:9-10). Trâmbiţele aveau şi rol liturgic, se foloseau în serviciul ceremonial şi muzical de la templu. Aici însă avem şapte trâmbiţe, ceea ce ne reaminteşte de căderea Ierihonului (Josua 6) şi de întronarea Domnului la Ierusalim (vezi 1 Cron 15:24, 2 Cron 23:13 comp. cu Apoc 11:15). Unele dintre pedepsele descrise în această viziune seamănă cu plăgile venite asupra Egiptului. Există anumite asemănări şi cu cele şapte plăgi. Anumite elemente din cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi corespund cu cele şapte zile ale creaţiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atenţia asupra dreptăţii Dumnezeului Creator.
Imaginile folosite pentru descrierea pedepselor divine sunt de obicei, neexplicate, ceea ce face ca viziunea trâmbiţelor să fie mai dificil de înţeles. Sunt combinate imagini şi metafore profetice din VT cu multe simboluri. Începând cu Victorinus de Poetavium (seclll) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele şapte biserici” şi „cele şapte peceţi”. Înţelegerea aceasta a fost dezvoltată de mulţi învăţaţi medievali şi a devenit obişnuită printre protestanţi şi milleriţi. Deşi aplicaţia scenelor la evenimente istorice n-a fost uniformă şi unanimă, s-a cristalizat opinia că ele reprezintă pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva creştinătăţii decăzute, prin invaziile barbare în Occident şi prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost înţelese în comparaţie cu cap. 13-14. Această interpretare clasică a fost susţinută şi de savantul Isaac Newton. În teologia adventistă, ea este expusă de Uriah Smith.
–Apocalipsa 8:2 Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Şapte trâmbiţe. – Trâmbiţele anunţa judecăţile divine care urmează să vină ( v. 5, 6). – Cei şapte îngeri, după cât se pare, sunt îngerii judecăţilor. În timp ce tămâia se înalţă încontinuu pe altarul de aur, îngerul-preot umple cădelniţa cu focul sacru al dreptăţii, cu jăraticul răzbunării şi-1 aruncă pe pământ. Focul acestei mânii însă nu este revărsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu, ci o serie de judecăţi preliminare, amestecate cu har, pedepse parţiale care au loc în timp ce Isus încă mijloceşte în templul ceresc. Expresiile „a treia parte” şi „a zecea parte”, în cazul pedepselor trâmbiţelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arată o pedeapsă parţială, disciplinară; o triere făcută de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13; Zah 13:8-9).
În timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocăi (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plăgi, nimeni nu se va mai pocăi (16:9.11.21).În sens general, sunetul trâmbiţei este o avertizare, o atenţionare. Uneori este semnal de război (Exod 23:20-23). Sărbătoarea trâmbiţelor (anul nou) inaugura perioada sărbătorilor de toamnă şi anunţa ziua ispăşirii (ziua judecăţii) Lev 23:24-26. Trâmbiţa iudaică este, în realitate, un corn de berbece, numit şofar şi are un sunet care inspiră solemnitate. Anul jubiliar care marca eliberarea şi reîmproprietărirea începea odată cu ziua ispăşirii, la interval de 49 de ani (Lev 25:9-10). Trâmbiţele aveau şi rol liturgic, se foloseau în serviciul ceremonial şi muzical de la templu. Aici însă avem şapte trâmbiţe, ceea ce ne reaminteşte de căderea Ierihonului (Josua 6) şi de întronarea Domnului la Ierusalim (vezi 1 Cron 15:24, 2 Cron 23:13 comp. cu Apoc 11:15). Unele dintre pedepsele descrise în această viziune seamănă cu plăgile venite asupra Egiptului. Există anumite asemănări şi cu cele şapte plăgi. Anumite elemente din cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi corespund cu cele şapte zile ale creaţiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atenţia asupra dreptăţii Dumnezeului Creator.
Imaginile folosite pentru descrierea pedepselor divine sunt de obicei, neexplicate, ceea ce face ca viziunea trâmbiţelor să fie mai dificil de înţeles. Sunt combinate imagini şi metafore profetice din VT cu multe simboluri. Începând cu Victorinus de Poetavium (seclll) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele şapte biserici” şi „cele şapte peceţi”. Înţelegerea aceasta a fost dezvoltată de mulţi învăţaţi medievali şi a devenit obişnuită printre protestanţi şi milleriţi. Deşi aplicaţia scenelor la evenimente istorice n-a fost uniformă şi unanimă, s-a cristalizat opinia că ele reprezintă pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva creştinătăţii decăzute, prin invaziile barbare în Occident şi prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost înţelese în comparaţie cu cap. 13-14. Această interpretare clasică a fost susţinută şi de savantul Isaac Newton. În teologia adventistă, ea este expusă de Uriah Smith.
Apocalipsa 8:3 Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Un alt înger. – Adică nu unul din cei şapte îngeri care au trâmbiţe. Altarului.Tămâie multă … cu rugăciunile. – Simbol al lucrării lui Hristos în favoarea poporului Său (vezi Romani 8,34; 1 Ioan 2,1; PP 356; GC 414, 415; EW 32, 252). Hristos, ca mijlocitor, îmbină meritele Sale cu rugăciunile sfinţilor, care devin astfel acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Apocalipsa 8:4 Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Actiunea din cap 8,4 se petrece inaintea incheierii timpului de proba ; in timpul derularii evenimentelor din cadrul celor 7 trambite care vor fi descrise.Apocalipsa 8:5 Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. – Aici Hristos nu mai pune in cadelnita tamaie, ci foc de pe altar. De aceea, actiunea din cap 8,5 se petrece dupa incetarea mijlocirii, dupa incheierea timpului de proba, deci dupa cele 7 trambite care vor fi descrise in cap 8. L-a aruncat pe pământ.- Incetarea slujirii îngerului la altarul tămâierii este simbolul încetării lucrării lui Hristos pentru omenire ; încheierea timpului de probă.- Slujirea îngerului de la altarul tămâierii simbolizase mijlocirea lui Hristos pentru poporul Său, de-a lungul erei creştine. Rugăciunile sfinţilor si martirilor fusesera văzute ca ridicându-se la cer. – Din gestul îngerului de a arunca pe pământ cădelniţa cu foc, neamestecată cu tămâie, putem intelege faptul că aceste rugăciuni îşi primesc răspunsul. Cum ? – În cap. 6,11 sfinţilor suferinzi li se dăduse un răspuns temporar prin faptul că li s-a spus să mai aştepte până când avea să fie împlinit numărul martirilor. Acum vine adevăratul răspuns la rugăciunea lor. Mânia lui Dumnezeu împotriva persecutorilor poporului Său nu mai este reţinută. Ea este acum manifestată. Tunetele, glasurile, fulgerele şi cutremurul de pământ. – Evenimente ce vor avea loc la sfârşitul celei de-a şaptea trâmbiţe. Apocalipsa 8:6 Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele. Şapte trâmbiţe.- Au fost propuse câteva interpretări : A) Din moment ce simbolistica din v. 5 arată către sfârşitul mijlocirii Domnului Hristos, evenimentele ce urmează pot fi considerate pe bună dreptate ca reprezentând judecăţile lui Dumnezeu revărsate pe pământ după încheierea timpului de probă ; aceste judecăţi sunt paralele cu cele şapte plăgi de la sfârşit (cap. 16). Adepţii acestui punct de vedere vorbesc despre faptul că fiecare trâmbiţă are elemente similare cu fiecare plagă.B) AZS : aceste trâmbiţe reiau, într-o mare măsură, perioada istoriei creştine acoperite deja de cele şapte biserici (cap. 2 şi 3) şi de cele şapte peceţi (cap. 6; 8,1), şi că ele scot în evidenţă evenimentele politice şi militare importante care vor avea loc în acest timp. Aceste evenimente vor fi discutate mai jos, în comentariile la fiecare trâmbiţă. Apocalipsa 8:7 Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă. – Deoarece interpretarea trâmbiţelor este controversată încă, şi nu avem o poziţie dogmatică asupra acestei profeţii (cu excepţia secţiunii parantetice a viziunii din cap. 10-11), vom reda schematic variantele cele mai serioase: După Uriah Smith: Trâmbiţa I.(v.7). Invazia vizigoţilor sub Allaric (395-410), prima lovitură barbară dată Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim, Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia”) au recunoscut în invazia barbarilor pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigoţii au atacat pe uscat şi au acaparat teritorii largi. Trâmbiţa II (v. 8-9). Invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei, ocuparea zonelor maritime. Trâmbiţa III (v.10-11). Atila. Flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu”), care a atacat Occidentul pe văile râurilor (445-454). Trâmbiţa IV (v. 12) Stingerea puterilor civile ale Romei (îrnpăratul-476, consulatul-541, senatul-552). După Desmond Ford: aceste patru trâmbiţe, judecăţi divine, calamităţi sociale şi spirituale venite asupra iudeilor, romanilor şi creştinilor apostaţi. După Jon Paulien Trâmbiţa I: O calamitate care loveşte pământul. Pământul („ţara”) un termen referitor la Ţara Sfântă. Judecăţile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei cărora li s-au dat mai mari binecuvântări şi le-au respins. Folosind imagini din vechii profeţi, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului şi a iudeilor la anul 70 şi, mai complet, la anul 135. ( Isaia. 28:2; Ez 13:1; Hag. 2:17.)
Grindină şi foc. – Pedeapsa aceasta descrie într-un mod deosebit invadarea vizigoţilor sub Alaric în Imperiul Roman. Aceasta este prima invazie a teutonilor care a jucat un rol atât de important în prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Începând în jurul anului 396 d.Hr., vizigoţii au invadat Tracia, Macedonia şi Grecia, în partea răsăriteană a imperiului, apoi au trecut Alpii şi au jefuit cetatea Romei în anul 410 d.Hr. De asemenea, au distrus mare parte din teritoriul Franţei de astăzi, pentru a se stabili în cele din urmă în Spania. A treia parte. – Probabil că sugerează o parte importantă, dar nu o majoritate. Toată iarba verde. – Sugerându-se că ea distruge o porţiune mare din vegetaţia pământului este dramatizată asprimea acestei furtuni.Apocalipsa 8:8 Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; – Trâmbiţa II. Prăbuşirea Imperiului Roman în apele invaziilor barbare (406-455). Muntele nimicitor, vulcanul lumii antice este simbolul Romei numite „Babilon”, după modelul din Ier 51:24-64. Dacă aceasta este interpretarea corectă, acest Anti-Sinai apocaliptic este văzut în sensul limbajului VT, unde expresia ebraică bar maşhit înseamnă în acelaşi timp, munte nimicitor şi „munte stricat”, munte al corupţiei. Aceeaşi expresie este folosită pentru „Muntele Pierzării” (al idolatriei) pe care Solomon îşi înălţase „urâciunile”. Ca un munte mare de foc, aprins.– Catastrofa anunţată de cea de-a doua trâmbiţă a fost considerată ca descriind ravagiile făcute de vandali. Împinşi din ţinuturile lor din Tracia de invaziile hunilor veniţi din Asia Centrală, vandalii au migrat prin Galia (Franţa de azi) şi Spania către partea romană din nordul Africii şi şi-au stabilit aici regatul, cu capitala la Cartagina. De aici au dominat Mediterana apuseană cu o armată de piraţi, jefuind coastele Spaniei, ale Italiei şi chiar ale Greciei, şi punând mâna pe transporturile maritime romane. Punctul culminant al ravagiilor produse de ei l-a constituit anul 455 d.Hr., când timp de două săptămâni au prădat şi au jefuit cetatea Romei.Din mare s-a făcut sânge. – Aici ”sângele” simbolizează, fără îndoială, un masacru omenesc de mar proporţii. Apocalipsa 8:9şi a treia parte din făpturile, care erau în mare şi aveau viaţă, au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit. Apocalipsa 8:10 Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor – Trâmbiţa III. Fără aplicaţie istorică precisă. Probabil, se prevede aici apariţia ereziilor, a alterării Evangheliei în Biserică. Steaua căzătoare poate simboliza pe Lucifer care prin intermediul unor învăţători de tipul lui Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otravă.
A căzut o stea mare. – S-a considerat că aceste cuvinte descriu invazia şi pustiirile hunilor sub conducerea regelui lor, Atila, în secolul al V-lea. Intrând în Europa din Asia Centrală, în jurul anului 372 d.Hr., hunii s-au aşezat mai întâi de-a lungul Dunării inferioare. Trei sferturi de secol mai târziu ei s-au mutat din nou şi pentru o scurtă perioadă au produs tulburări în diferite regiuni ale Imperiului Roman, care era slăbit. Trecând Rinul în anul 451 d.Hr., ei au fost opriţi la Chalôns, în nordul Galieii, de trupele romane şi germane unite. După o scurtă perioadă în care au jefuit Italia, Atila moare în anul 453 d.Hr., şi, aproape imediat, hunii dispar din istorie. În ciuda scurtei perioade a ascensiunii lor, hunii au fost atât de sălbatici în pustiirile lor încât numele lor a rămas de-a lungul istoriei un sinonim pentru cele mai teribile măceluri şi distrugeri. Apocalipsa 8:11 Steaua se chema „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare. Pelin. – Gr. apsinthos, o plantă cunoscută pentru amărăciunea ei, Artemisia absinthium.Apocalipsa 8:12 Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea. – Trâmbiţa IV. Probabil este prevăzut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate, care avea să vină după întunecarea unor adevăruri fundamentale ale Bibliei. Pare să descrie Evul Mediu. Trâmbiţele V-VI în se găsesc în cap. 9. Indiferent de aplicaţia istorică mai mult sau mai puţin nimerită, aceste nenorociri sunt cauzate de forţe demonice sub permisiunea lui Dumnezeu. Cei credincioşi, cei ce poartă „sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” sunt ocrotiţi Însăşi crucea lui Isus, meritele sângelui ispăşitor, dacă sunt respinse, permit slobozirea forţelor demonice asupra lumii (v.13). Pedepsele divine sunt, adesea, finale pentru unii. Morţii nu se mai pot pocăi. Dar de cele mai multe ori, nici cei vii nu apreciază harul supravieţuirii (v.20-21). Păcatele incriminate aici de Ioan sunt aceleaşi pe care le condamnau profeţii la păgâni şi la compatrioţi. În primul rând este condamnat cultul imaginilor, al „operelor mâinilor omeneşti”, apoi corupţia morală care urmează întotdeauna idolatriei: uciderea, ocultismul, desfrâul, furtul. Toate acestea sunt exemple de călcare a celor zece porunci. Referirea la sigiliul divin pe fruntea credincioşilor ne-ar tenta să considerăm Apoc 7:1-4 drept context profetic dar prezenţa celor „cinci luni” (150 zile-ani ne împiedică să aşezăm această calamitate după 1844, dacă luăm în serios jurământul îngerului din cap. 10.
A treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele– S-a considerat că soarele, luna şi stelele reprezintă marile personalităţi ale guvernului Imperiului Roman ; împăraţii, senatorii şi consulii. O dată cu dispariţia Romei Apusene în anul 476 d.Hr. , ultimul împărat al ei a încetat să mai domnească. Mai târziu s-a sfârşit şi cu senatul şi consulii ei. Să-şi piardă a treia parte din lumina ei. – Aplicat la subîmpărţirile conducerii romane, simbolul acesta poate descrie extincţia treptată a puterii imperiale, senatoriale şi consulare.Apocalipsa 8:13 M-am uitat, şi am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului, şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri, care au să mai sune.” Un vultur. – Vulturul poate fi considerat un semn care prevesteşte nenorocirea (vezi Matei 24,28; compară cu Deuteronom 28,49; Osea 8,1; Habacuc 1,8).
Apocalipsa cap 9
Apocalipsa 9:1 Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului,
– Trâmbiţa a 5-a Steaua căzută, care are cheia fântânii abisului, este îngerul abisului. Numele de Apollyon şi Abadon are, în ambele limbi, sensul de „nimicitor”, „distrugător”. În ebraică, abadon înseamnă „pierzanie”, dar ab-adon înseamnă părinte domn. De asemenea, în greceşte, apollyon înseamnă „distrugător”, iar apo-lyon este „eliberator”. S-ar putea să fie vorba de un intenţionat joc de cuvinte aici,deşi comentatorii nu menţionează acest amănunt. Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, părinte şi eliberator, care pretinde că are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât puţul fără fund al abisului. Vom reda mai jos, variantele mai importante ale aplicaţiei istoriciste a acestei profeţii:
1. Mohamed şi cuceririle islamice. Istoria interpretării este bine reprezentată de comentatori care au văzut în invazia de lăcuste-scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevăr, o calamitate pentru creştinism, şi ar fi de mirat să lipsească din profeţie. Adventiştii milleriţi şi pionierii AZS au văzut aici flagelul mohamedan. Dar există importante diferenţe între cei ce fac această aplicaţie. Expunerea lui Josiah Lilch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei şi până la întronarea ultimului împărat bizantin, cu permisiunea sultanului). Dar aplicaţia făcută de milleriţi a pierdut teren. Jean Vuilleuinier nu vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri începe din zilele lui Mohamed şi se încheie prin aşezarea reşedinţei la Bagdad. Steaua-înger este „profetul” Islamului care a întunecat soarele Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.
2. Papalitatea şi cruciadele. William Shea propune o altă explicaţie. Steaua căzută este Antichristul papal, iar lăcustele – scorpioni sunt cruciaţii trimişi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „păgânilor”. Aşadar războaie „sfinte” pentru cucerirea unui mormânt gol şi a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani între anii 1099-1249. Prima cifră reprezintă succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezintă insuccesul ultimei cruciade care este înfrântă în Egipt, în bătălia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lăcuste cu căşti şi platoşe de fier o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciaţi.
Cheia.
– Unii comentatori au identificat trâmbiţele a cincea şi a şasea cu ravagiile sarazinilor şi ale turcilor. Ei atrag atenţia asupra faptului că războaiele dintre perşi, sub Khosrau II (anul 590;628 d.Hr.), şi romani, sub Heraclius I (610;641), au slăbit cele două imperii, pregătind în felul acesta calea pentru victoria musulmanilor. Ei sugerează că această cheie este căderea lui Khosrau, a cărui înfrângere şi ucidere, în anul 628 d.Hr., a marcat sfârşitul imperiului persan ca o mare putere şi a deschis calea pentru înaintarea forţelor arabe.
Fântânii Adâncului.
– Pentru arabi, fântâna Adâncului reprezintă întinsele pustiuri ale deşerturilor arabe de unde au pornit aceşti aderenţi ai lui Mahomed, pentru a-şi întinde cuceririle pe mari suprafeţe.
Apocalipsa 9:2 şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.
Întunecat.
– În ceea ce îi priveşte pe musulmani, întunecarea soarelui poate fi considerată slăbirea luminii creştinismului. Acesta a fost efectul răspândirii religiei islamice.
Apocalipsa 9:3 Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului.
Lăcuste.
– Se spune că în secolul al VIII-lea d.Hr. un călugăr spaniol, Beatus, ar fi identificat acest simbol al lăcustelor cu arabii musulmani, care în vremea sa tocmai invadaseră Africa de nord, Orientul Apropiat şi Spania. Începând de la el, există mulţi comentatori care au dat o interpretare asemănătoare.
Scorpiile. În mod normal lăcustele nu atacă fiinţele umane, dar despre aceste lăcuste se spune că au venin de scorpii (scorpioni). Scorpionii sunt cunoscuţi pentru ostilitatea lor faţă de om ( Ezechiel 2,6; Luca 10,19; 11,12).
Apocalipsa 9:4 Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.
Să nu vatăme.
– Lăcustele distrug vegetaţia, nu oamenii. Dar acestor lăcuste li s-a poruncit să nu rănească nici o plantă care creşte. Atacurile lor trebuie direcţionate numai împotriva oamenilor necredincioşi. Cei care identifică simbolul lăcustelor cu sarazinii au sugerat că această prohibiţie reflectă politica cuceritorilor arabi de a nu distruge la întâmplare proprietăţile întâlnite sau de a nu ucide creştini sau evrei atâta timp cât aceştia vor fi de acord să plătească tribut.
N-aveau … pecetea.
– Unii au sugerat că ,,întrucât păstrarea Sabatului este în ultimă instanţă semnul exterior al lucrării lăuntrice de sigilare a Duhului Sfânt (vezi comentariul de la Ezechiel 9,4), cei atacaţi de ”lăcuste” îi reprezintă aici pe cei care nu ţin adevăratul Sabat. Pe frunte. Vezi Ezechiel 9,4; Apocalipsa 7,3.
Apocalipsa 9:5 Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om.
Cinci luni.
– Comentatorii au arătat o mare diversitate de opinii, deşi majoritatea comentatorilor au fixat cea de-a cincea trâmbiţă în timpul perioadei de ascendenţă a sarazinilor, iar cea de-a şasea în timpul perioadei de glorie fie a turcilor selgiucizi, fie a celor otomani. În 1832 William Miller s-a ocupat de datarea acestor trâmbiţe, legându-le în mod cronologic (în al cincilea articol dintr-o serie de cinci, în publicaţia Telegraph din Vermont). Pe temeiul principiului an-zi (vezi comentariul de la Daniel 9,25), Miller a calculat că cele cinci luni ale trâmbiţei a cincea (Apocalipsa 9,5) sunt 150 de ani literali, iar ceasul, ziua, luna şi anul celei de-a şasea sunt 391 de ani şi 15 zile. Mulţi comentatori de dinainte de Miller adoptaseră acelaşi calcul, dar nu legaseră cronologic cele două perioade. Miller a expus ideea că perioada reprezentată de trâmbiţa a şasea urma imediat după trâmbiţa a cincea, aşa că întreaga perioadă ajungea la 541 de ani şi 15 zile. El a datat această perioadă între 1298 d.Hr., când considera că a avut loc primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin, şi 1839. Aşadar, conform acestui punct de vedere, ambele trâmbiţe îi reprezintă pe turcii otomani, a cincea făcând referire la apariţia lor, iar a şasea la perioada lor de dominaţie. În 1838 Josiah Litch, unul dintre asociaţii lui Miller în mişcarea adventistă din America, a revizuit datele lui Miller, fixându-le de la 1299 d.Hr. la 1449, pentru trâmbiţa a cincea, şi de la 1449 la 1840, pentru a şasea. Litch a acceptat data de 27 iulie 1299 pentru bătălia de la Bafeum, aproape de Nicomedia, pe care el a luat-o drept primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin. El a considerat că anul 1449 înseamnă prăbuşirea puterii bizantine, deoarece către sfârşitul anului 1448 un nou împărat bizantin, Constantin Paleologul, înainte de a îndrăzni să urce pe tron, îi ceruse permisiunea sultanului turc Murad al II-lea şi nu a primit coroana până la 6 ianuarie 1449, după ce primise permisiunea. Litch credea că această perioadă de 150 de ani constituie timpul în care turcii otomani au chinuit (vezi v. 5) Imperiul Bizantin. Aşa cum s-a afirmat deja, Litch a considerat că anul 1299 este începutul celei de-a cincea trâmbiţe, mai exact 27 iulie 1299, data bătăliei de la Bafeum. El a calculat pentru această trâmbiţă o perioadă de 150 de ani. Aceasta l-a dus la data de 27 iulie 1449, ca început al celei de-a şasea trâmbiţe. Adăugând la aceasta 391 de ani, a ajuns la data de 27 iulie 1840. Cele 15 zile l-au dus în luna august a aceluiaşi an. El a prezis că în această lună puterea Imperiului Otoman va fi zdrobită. Totuşi, la început el nu fixase nici o zi precisă a lunii august. La scurt timp înainte de expirarea acestei perioade, el a declarat că Imperiul Otoman va fi zdrobit pe data de 11 august, adică la exact 15 zile după 27 iulie 1840. În acea vreme atenţia lumii a fost îndreptată către evenimentele care aveau loc în Imperiul Otoman. În iunie 1830 Mohamend Ali, paşă în Egipt şi, oficial, un vasal al sultanului, s-a răsculat împotriva stăpânului său. El i-a înfrânt pe turci şi le-a capturat flota. În această conjunctură, sultanul Mahmud al II-lea a murit şi miniştrii succesorului său, Abdul Megid, i-au propus lui Mohamed Ali un aranjament prin care el urma să primească drept moştenire paşalâcul Egiptului, iar fiul său, Ibrahim, conducerea Siriei. Însă în acest moment Britania, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia, care aveau toate interese în Orientul Apropiat, au intervenit şi au cerut ca să nu se facă nici o înţelegere între turci şi Mohamed Ali, fără ca ei să fie consultaţi. S-au dus negocieri până în vara anului 1840, când, la 15 iulie, Britania, Austria, Prusia şi Rusia au semnat tratatul de la Londra, propunând să susţină cu forţa condiţiile sugerate în anul precedent de turci. Cam în acest timp, Litch a anunţat că anticipa sfârşitul puterii turce la 11 august. În ziua respectivă emisarul turc Rifat Bey a sosit la Alexandria cu condiţiile Convenţiei de la Londra. În aceeaşi zi ambasadorii celor patru mari puteri au primit din partea sultanului un comunicat în care întreba ce măsuri ar trebui luate într-o situaţie care afectează vital imperiul său. I s-a spus că ”s-au luat măsuri”, fără ca el să ştie care erau acestea. Litch a considerat că prin aceste evenimente guvernul turc recunoştea că independenţa sa fusese pierdută. Aceste evenimente, având loc exact în timpul specificat de prezicerea lui Litch, au exercitat o largă influenţă asupra gândirii americanilor interesaţi de mişcarea milerită. Într-adevăr, această prezicere a lui Litch a contribuit mult la încrederea şi faţă de ale profeţii temporale, până atunci neîmplinite ; în deosebi cea cu privire la cele 2300 de zile ;, care erau predicate de mileriţi. Aşadar, întâmplarea aceasta din anul 1840 a întărit în mod semnificativ aşteptarea celei de-a doua veniri, trei ani mai târziu (vezi GC 334, 335).
– În general vorbind, interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea cu privire la trâmbiţele a cincea şi a şasea, în special în ceea ce priveşte perioadele de timp implicate, este în esenţă cea a lui Josiah Litch.
Apocalipsa 9:6 În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.
Apocalipsa 9:7 Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.
Cu nişte cai.
– Unii consideră că prin cai se face referire la cavalerie, un element proeminent în forţele militare arabe.
Cununi.
– Unii văd aici o referire la turbane, care au fost pentru mult timp, la nivel naţional, învelitoarea de cap la arabi. Apocalipsa 9:8Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei.
Părul de femeie.
– Unii consideră că această caracteristică a viziunii face referire la părul lung purtat de luptătorii arabi.
Dinţii de lei.
– Acest simbol sugerează puterea şi rapacitatea.
Apocalipsa 9:9 Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă.
Platoşe de fier.
– Simbolul indică invincibilitatea agenţilor acestei judecăţi.
Apocalipsa 9:10 Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni.
Cinci luni. Vezi cap 9,5.
Apocalipsa 9:11 Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon iar pe greceşte Apolion.
Peste ele aveau ca împărat.
– Cei care consideră că a cincea şi a şasea trâmbiţă se referă la arabii musulmani şi la turci văd în acest rege o referire la Osman (Oman) I (1299;1326), pe care tradiţia îl consideră fondatorul Imperiului Otoman. Primul său atac asupra Imperiului Grec, care, conform lui Gibbon, a avut loc la 27 iulie 1299, este considerat începutul perioadei de ”cinci luni” de chin (Apocalipsa 9,7.10).
Abaddon
– Transliterare a ebraicului Abbadon, ”nimicire”, ”ruină”.
Apolion.
– Gr. Apolluon, ”cineva care distruge”, ”un nimicitor”.
Apocalipsa 9:12 Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea.
Apocalipsa 9:13 Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,
– Trâmbiţa a 6-a. Înţelegerea acestei profeţii depinde de modul în care vedem prezenţa Eufratului din v. 14: este vorba de o geografie istorică sau de geografie apocaliptică? ( Apoc 17:1.5.13 şi 16:12). Un alt factor determinant este şi menţiunea unui timp în v.15; este o perioadă profetică în termenii principiului zi-an, însumând 391 ani şi 15 zile (360+30+ +1+1/24 zile) , sau este un moment profetic important, subliniat prin referirea la „ceasul, ziua, luna şi anul acela”? Milleriţii au urmat traducerea engleză veche (KJV) care spune „un ceas şi o zi şi o lună şi un an”, ceea ce favorizează aplicaţia la o perioadă de timp. Dar textul grecesc indică, mai degrabă, o dată importantă.
Varianta Josiah Litch. Prima aplicaţie a acestei profeţii în mediul adventist a fost făcută de Litch în 1838. Ea a avut un deosebit succes la vremea ei. Astăzi nu mai este susţinută de teologii noştri, cu excepţia unor persoane care sunt preocupaţi în a păstra nealterate, toate vederile pionierilor credinţei noastre. După ce a aplicat viziunea lăcustelor la cuceririle otomane între 1229-1449, Litch a văzut în cavaleria „pucioasă” şi veninoasă din al doilea „vai”, pe aceiaşi otomani, de data aceasta referindu-se la perioada lor de dominaţie. Timpul din v. 15 l-a înţeles ca perioadă profetică, prin însumarea amintită mai sus. El a adăugat această perioadă la cea anterioară care se încheia în 1449, şi a ajuns astfel la data de 1840 pentru căderea Turcului. El şi-a publicat concluziile cu doi ani înainte de 1840, ceea ce a trezit un interes deosebit, în contextul mesajului millerit care răsuna în anii 1833-1844. Având nevoie de precizia cerută de prezenţa acelui „ceas” care trebuia interpretat în sens apocaliptic, ca şi celelalte unităţi de timp alăturate, Litch a luat din Istoria lui Gibbon data de 27 iulie 1229 pentru asaltul otomanilor asupra Nicomediei şi, adunând cei 391 ani la cei 150 anteriori, a prezis că la 11 august 1840 va avea loc un eveniment care va însemna înlăturarea pericolului otoman. Anii 1839-1840 au adus mai multe momente importante care pot fi luate ca sfârşit al acestei perioade. Turcia a început să se europenizeze şi să depindă de bunăvoinţa marilor puteri. Unul dintre aceste momente diplomatice, misiunea lui Rifat Bey este considerată ca fiind încheiată la 11 aug 1840. Interpretarea lui Litch este foarte seducătoare. Dar este bine să fim conştienţi de unele obiecţiuni. ÎN primul rând, „ceasul” şi „ziua” aceea indică, mai degrabă o dată decât o perioadă. În al doilea rând, se susţine că data oferită de Gibbon (27 iulie 1229) este citire eronată a izvoarelor folosite de marele istoric. De fapt, turcii calculează începutul istoriei lor din 1230 şi nu din 1299. În ai treilea rând, dacă perioada de 391 ani şi 15 zile necesită această precizie, de ce trebuie căutat un punct precis pentru cele 150 de zile şi nu pentru cele 391 de zile? Aici este o slăbiciune evidentă. Iar data de 11 august 1840 nu pare mai proeminentă decât alte date din acei ani de declin. Varianta CM. Maxwell. Se consideră perioada de 391 de ani între 1453-1844. Prima dată este uşor de recunoscut ca fiind cucerirea Constantinopoiului, iar a doua reprezintă momentul în care „Sublima Poartă” este silită sa pronunţe oficial cele de mai jos. Citez pe Dr. William Shea care la rândul lui citează pe comentatorul Bickersteth, a cărui lucrare nu ne este accesibilă: „Sublima Poartă se angajează să ia măsuri eficiente pentru a se preveni de aici încolo condamnarea la moarte şi execuţia acelor creştini care sunt apostaţi.” (21 martie 1844) „De aici înainte, creştinismul nu va mai fi insultat în teritoriile mele, nici nu vor mai fi persecutaţi creştini pentru religia lor.” (22martie 1844) Ambele date sunt ispititoare, a doua coincide şi cu sfârşitul celor 2300 de ani din Dan 8,14 şi cu sfârşitul celor 1335 ani din Dan 12. Dar tratarea acelui ceas ca reprezentând 1 zi + 1 lună +1 an de timp profetic, amână convingerea. Este prematur să ne hotărâm asupra unei variante acum, dar toate merită cunoscute. Ceea ce este interesant, din punct de vedere cronologic: toate subliniază perioada 1798-1844.
Varianta William Shea. Pornind de la observaţia că gramatica textului grecesc ar cere mai degrabă o dată, un punct important, şi nu o sumă de segmente de timp, Dr. Shea propune următoarea interpretare, după ce, mai întâi, subliniază probabilitatea celei de mai sus. Pornind de la ideea că perioada de 1260 ani ai dominaţiei papale este exprimată în contextul viziunii (cap. 11-12) în luni (42 luni), zile (1260″ zile) şi ani (trei vremi sau ani şi jumătate), Shea vede în această dată importantă sfârşitul celor 1260 ani ai dominaţiei papale, anul 1798. Chiar şi „ceasul” acela pare vizibil în cap. 11:13 (după textul grecesc: „.în ceasul acela”). Acest ceas care reprezintă sfârşitul dominaţiei papale, odată cu Revoluţia franceză şi ridicarea lui Napoleon, este înţeles ca fiind momentul dezlegării acestei oştiri apocaliptice. Această cavalerie tricoloră este armata lui Napoleon şi războaiele declanşate în acea perioadă au fost cele mai mari cunoscute până atunci. Armatele franceze s-au putut lăuda cu măceluri nemaiîntâlnite. Menţionarea Eufratului s-ar referi la Babilonul apocaliptic (Roma şi statele catolice) ; or, tocmai din principalul stat catolic, şi de la Roma au început expediţiile lui Napoleon în Orient şi în Europa. Războaiele napoleoniene au durat până la dezastrul de la Waterloo în 1815. Numărul oştirii apocaliptice este evident, simbolic, indiferent la cine s-ar aplica. El reprezintă acea grande armee, poate cea mai mare armată din toate timpurile până atunci. Cei patru îngeri distructivi, reprezintă cuceriri în toate direcţiile punctelor cardinale. Prezenţa acestor „căpetenii”nu este deloc surprinzătoare, dacă ne amintim de rolul lor în Daniel cap. 10.
Altarul de aur.
– Fără îndoială că este acelaşi altar cu cel unde îngerul aduse rugăciunile sfinţilor (cap. 8,3;5).
Apocalipsa 9:14 şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!”
Patru ingeri.
– Cea mai mare parte din comentatorii care sunt de părere că trâmbiţa a cincea se aplică la sarazini consideră că în a şasea este vorba de turci. Unii dintre aceştia îi identifică pe cei patru îngeri cu cele patru sultanate ale Imperiului Turc (Otoman), şi anume Alep, Iconium, Damasc şi Bagdad. Alţii consideră că îngerii aceştia reprezintă forţele nimicitoare care au pornit împotriva lumii apusene.
Sunt legaţi.
– Aceşti îngeri au fost opriţi din lucrarea lor până când cel de-al şaselea înger va suna din trâmbiţă.
Eufrat.
– Comentatorii care aplică cea de-a şasea trâmbiţă la turci, dau în general o interpretare literală Eufratului, în sensul că turcii au venit în Imperiul Bizantin tocmai din regiunea Eufratului.
– Dar, întrucât numele Sodoma, Egipt (cap. 11,8) şi Babilon (cap. 14,8; 17,5; 18,2.10.21) sunt folosite simbolic în Apocalipsa, alţi comentatori susţin că Eufratul ar trebui de asemenea înţeles simbolic (vezi comentariul de la cap. 16,12).
– Unii dintre aceştia observă că, pentru israeliţi, Eufratul constituia hotarul nordic al ţării pe care în mod ideal ar fi trebuit să o ocupe (Deuteronom 1,7.8). Dincolo de Eufrat se aflau naţiunile păgâne din nord, care în mod repetat coborau şi atacau Israelul ( Ieremia 1,14). Conform acestui punct de vedere, aici Eufratul înseamnă hotarul dincolo de care Dumnezeu ţine forţele care vor duce la îndeplinire judecata Sa sub cea de-a şasea trâmbiţă.
Apocalipsa 9:15 Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.
Ceasul, ziua, luna şi anul acela
– Vezi cap9,5.
Apocalipsa 9:16 Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.
Oştirea … de călăreţi.
– Cei patru îngeri sunt descrişi ca îndeplinindu-şi lucrarea de pedepsire cu ajutorul unei mari oştiri de cavalerie. În vremurile antice cavaleria era cea mai rapidă şi mai mobilă ramură a unei oştiri. De aceea, aici ea poate simboliza rapiditatea şi sfera acestei pedepse.
Douăzeci de mii de ori zece mii.
– Adică două sute de milioane. Numărul este, fără îndoială, simbolul unei oştiri vaste, nenumărate.
Le-am auzit.
– Informaţia orală i-a confirmat impresia unei gloate nenumărate.
Apocalipsa 9:17 Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.
Capete de lei.
– O asemenea caracterizare sugerează ferocitate şi maiestate.
Foc, fum şi pucioasă.
– O referire probabila la folosirea prafului de puşcă şi a armelor de foc, introduse cam în această perioadă. Ei atrag atenţia asupra faptului că împuşcăturile unei flinte a unui călăreţ dau de la distanţă impresia că focul ar ieşi din gura calului.
Apocalipsa 9:18 A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor.
Apocalipsa 9:19 Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.
Cozile.
– Cu privire la turci, unii comentatori consideră că aceste ”cozi” sunt o referire la coada de cal, ca steag al turcilor.
Apocalipsa 9:20 Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.
Faptele mâinilor lor.
– În special idolii pe care i-au făcut (vezi Deuteronom 4,28; Psalmi 135,15; Ieremia 1,16). Oamenii de azi, care dau mai mare importanţă invenţiilor lor geniale decât lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale, au aceeaşi osândă. Chiar dacă în sine nu sunt rele, elementele vieţii moderne, lucrările mâinilor oamenilor, deseori pot umple vieţile oamenilor atât de mult încât să devină idoli, asemeni zeilor de lemn, de piatră sau de metal din vechime.
Dracilor.
– Aceasta se referă la cultul spiritelor, obişnuit în vremurile antice, fiind o practică larg răspândită la multe popoare păgâne.
Idolilor.
– Este condamnată închinarea adusă obiectelor concrete, dar lipsite de viaţă.
Nu pot nici să vadă.
– Nebunia idolatriei este dramatizată de faptul că aceste obiecte, adorate ca zei, nu au nici măcar cele mai obişnuite trăsături ale animalelor, cu atât mai puţin ale oamenilor (vezi Psalmi 115,4;7; Ieremia 10,5; Daniel 5,23). Apocalipsa 9:21 Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.
Uciderile.
– Păcatul idolatriei împotriva lui Dumnezeu duce adesea la crime ca cele prezentate aici (vezi Apocalipsa 21,8; 22,15; compară cu Galateni 5,20).
Curvia.
– Gr. porneia, ”prostituţie”, ”desfrâu”, sugerând tot felul de legături sexuale nepermise. Furtişagurile. Vezi 1 Corinteni 6,10.
– Trambita a 7-a se gaseste de la Apoc 11,15-19 !
Apocalipsa 11:15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” – Trâmbiţa a şaptea. Evenimentele trâmbiţei a şaptea sunt prezentate de către Ioan în două tablouri: a). Venirea judecăţii şi împărăţiei lui Dumnezeu. Sărbătorirea întronării lui Isus. (v. 15-18) şi b). Deschiderea templului ceresc şi răzbunarea legii (v.19). Cheia înţelegerii pasajului s-ar putea afla în studierea relaţiei dintre cele două scene profetice. Pionierii noştri au înţeles că v. 19 indică Ziua Ispăşirii (a Judecăţii, a curăţirii Sanctuarului, conf. Lev 16), deoarece numai atunci se putea deschide „sala Tronului”, accesul spre chivotul legii deasupra căruia se manifesta „slava Domnului”. Frumuseţea, solemnitatea şi profunzimea acestor simboluri încă n-au fost înţelese complet. Teologia noastră are nevoie de un studiu mai serios şi urgent al acestor aspecte fundamentale şi distinctive. Ellen White aplică v.19 la începutul zilei ispăşirii în 1844, în cartea Marea Luptă (Tragedia Veacurilor, la începutul cap.25). Într-o notă adiţională din 7SDABC la Apoc 11:19 (CBAZS) ea aplică acelaşi verset la un moment din plaga a VII-a. Legea lui Dumnezeu va apare pe cer şi va fi văzută de vrăjmaşii ei. Se poate ca unul din cele două cazuri să fie o aplicare secundară, omiletică, a Ellenei White. Faptul că trâmbiţa a şaptea declanşează în cer laude Celui care tocmai a primit împărăţia, în timp ce deschiderea Sanctuarului este văzută după aceea sugerează că trâmbiţa a şaptea n-ar suna de la 1844, ci încă este aşteptată să sune. Dacă, totuşi, v.19 se aplică la începutul judecăţii în 1844, trebuie explicat motivul pentru care nu apare întâi scena deschiderii Sanctuarului şi apoi scena întronării lui Isus. Nu încurajăm controverse asupra unor lucruri care sunt mai importante în sine decât oricare altă preferinţă şi motivaţie, dorim doar să arătăm că pasajul necesită încă studiu. Este posibil că a mai rămas ceva din dulceaţa şi amărăciunea profeţiei desigilate de îngerul Domnului pentru anul 1844. Dacă şi alte adevăruri au fost înţelese treptat, necesitând oarecare corectări şi îmbogăţiri ale teologici noastre, de ce am pretinde că adevărul cu privire la deschiderea şi curăţirea Sanctuarului ar fi complet înţeles? Nu ne temem că studiul ar înlătura acest stâlp doctrinal, el fiind prea bine înfipt în Cuvântul lui Dumnezeu.
Scena din v.15-18 are la bază Psalmul 2. Ellen White (în Exp & Viz 42) arată care era înţelegerea pionierilor noştri. Momentul primirii împărăţiei de către Domnul Christos, momentul tranziţiei de la Impărăţia harului (odată cu închiderea timpului de har), la împărăţia slavei, marchează un răspuns la mânia neamurilor. Această mânie a neamurilor ar fi conflictele „din mijlocul neamurilor şi, în acelaşi timp, opoziţia lor faţă de Christos. După 1844, revoluţiile din Europa (1848), războaiele mondiale şi alte revoluţii şi războaie locale, au împlinit această profeţie care încă mai are să se împlinească. În ordine succesivă, urmează mânia lui Dumnezeu, care se va revărsa prin cele şapte plăgi, în timpul strâmtorării, după încheierea timpului de har ( Apoc 14:9-10, 15:1. 18:6). Judecata şi răsplătirea de aici s-ar referi la evenimentele celor 1000 de ani din cap. 20, după revenirea lui Isus, iar distrugerea celor ce distrug pământul este cea prevăzută pentru sfârşitul judecăţii mileniale (20:11-15). Evenimentul dominant şi care apare ca început al celor cuprinse în trâmbiţa a şasea este, totuşi, momentul primirii împărăţiei de către Domnul Christos. Acest eveniment ceresc are loc înaintea revenirii Lui pe pământ şi se mai numeşte „nunta Mielului” (Apoc 19:6-7). Scena este echivalentă cu cea din Dan. 7:13-14 unde este organic legată de timpul judecăţii. Nunta sau primirea împărăţiei are loc înainte de revenirea Domnului (conf. Lc 19:12, 12:36, Mat 22:10-12). Nu trebuie confundată nunta cu ospăţul nunţii. Una este primirea împărăţiei de către Isus, înainte, de venirea Sa; cealaltă este sărbătorirea triumfului şi a comuniunii la sosirea mântuiţilor cu Christos în cer. Aici merită subliniat faptul că, în aceasta metaforă apocaliptică a nunţii, mireasa nu este simbolul Bisericii, ci al Ierusalimului ceresc, capitala împărăţiei (Apoc.21:2.9-11). Există o relaţie strânsă între Ierusalimul ceresc şi Biserica de pe pământ, dar aici se cere să nu le confundăm. Manifestările din v. 19 au avut loc la Sinai (Exod 19:16-19) şi la Golgota (Mat 27:45.50-51) ,iar aici descriu ceea ce se va întâmpla în timpul plăgii a şaptea (Apoc 16:17-21) când decalogul va apare scris pe cer (conf. Ps 97). Toţi cei ce n-au crezut Evanghelia veşnică a mântuirii şi judecăţii, care au sfidat poruncile lui Dumnezeu, care nu s-au temut de Dumnezeu ca să – I dea slavă la timpul potrivit, vor tremura la sfârşit mărturisindu-şi zadarnic păcatele la munţi şi la stânci.
Îngerul al şaptelea. – Acesta demarchează sfârşitul parantezei dintre trâmbiţa a şasea şi a şaptea (cap. 10,1 la 11,14; cap. 11,1). – Adventiştii de ziua a şaptea datează începutul acestuia la anul 1844 (v. 19). Împărăţia. – Hristos primeşte împărăţia cu puţin timp înainte de revenirea Sa pe acest pământ (Daniel 7,14). În momentul venirii Sale orice împotrivire din partea oamenilor va fi zdrobită (Apocalipsa 17,14). Apocalipsa 11:16 Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, Apocalipsa 11:17 şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti. Ai inceput să împărăţeşti. – Dumnezeu a fost din totdeauna atotputernic, iar domnia răului a existat doar pentru că El a tolerat-o, pentru ca să poată fi dovedită înaintea fiinţelor create adevărata natură a păcatului. Când scopul acesta este realizat, El Îşi ia ”puterea” Sa ”cea mare”, iar domnia Sa este din nou supremă. Vezi 1 Corinteni 15,24;28.Apocalipsa 11:18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Neamurile se mâniaseră. – Compară cu Psalmi 2,1. Aceasta va fi starea neamurilor înainte de venirea lui Hristos. Ele se vor uni pentru a se împotrivi lucrării şi poporului lui Hristos ( Apocalipsa 13,12; 14,8). Să judeci. Menţionarea răsplătirii cât şi a distrugerii indică faptul că Ioan vorbeşte despre judecata finală, care va avea loc după mileniu (cap. 20,12;15). Să răsplăteşti pe robii Tăi.- Din moment ce evenimentele enumerate sunt consecutive (vezi EW 36), răsplata de care se vorbeşte aici este cea a moştenirii noului pământ la sfârşitul mileniului. Prooroci. – Oamenii din această categorie au avut responsabilităţi mari şi adesea au trecut prin cele mai crunte suferinţe, pentru Domnul lor. Sfinţi. – Mădularele trupului lui Hristos sunt caracterizate prin puritatea vieţilor lor. Pe cei ce se tem de Numele Tău. – Cei care nu L-au cunoscut pe deplin pe Hristos şi calea Sa, dar au trăit conform cu lumina pe care o aveau. Deoarece s-au temut de Numele Lui Dumnezeu, atât cât le-a fost descoperit, şi ei vor primi o răsplată (vezi DA 638). Să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc. – Soarta celor răi, care au distrus pământul ; fizic, dar şi spiritual ; este foarte potrivită. Ei înşişi sunt distruşi.
– Poti distruge natura lui Dz pt ca El oricum poate face alta? E ca si cum te-ai duce la vernisajul unui pictor in viata si i-ai distruge operele, pt ca oricum El poate face altele?.(ecologie) Apocalipsa 11:19 Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare. Templul. – Templul lui Dumnezeu din ceruri, ”chivotul legământului Său” fiind centrul viziunii. – In sanctuarul de pe pământ, care era făcut ”după chipul adevăratului locaş de închinare” (Evrei 9,24) din cer, chivotul era aşezat în Sfânta Sfintelor, care era centrul slujirii din Ziua Ispăşirii – o zi care preînchipuia judecata. – În strânsă legătură cu începutul trâmbiţei a şaptea, Ioan vede templul din cer şi mai ales ”chivotul legământului Său”. Acest lucru indică faptul că a doua şi ultima parte a lucrării lui Hristos din cer, corespunzând Zilei Ispăşirii din sistemul iudaic, a început deja (vezi si Daniel 8,14). – Potrivit cu asta, adventiştii de ziua a şaptea plasează începutul celei de-a şaptea trâmbiţe în acel an. Chivotul legământului Său. – Chivotul din sanctuarul de pe pământ era locul unde erau păstrate cele Zece Porunci, legea morală imutabilă a lui Dumnezeu, pentru toţi oamenii din toate timpurile. Nici un credincios din vremurile iudaice nu se putea gândi la chivot fără să-şi aducă imediat aminte de cele Zece Porunci. – Viziunea aceasta, în care Ioan a văzut chivotul, este un argument puternic pentru faptul că în ceasurile de pe urmă ale acestui pământ legea morală a lui Dumnezeu va ocupa un loc central în gândirea şi în viaţa tuturor acelora care vor să Îi slujească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. ( cap. 12,17; 14,12; GC 433). Fulgere, glasuri, tunete. Un cutremur de pământ. Grindină mare. – Ca în timpul plăgii a şaptea (cap. 16).
GIPHY App Key not set. Please check settings